Bumerangul verzuliu
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura cultura dezbaterii »
Autor: CRISTINA BALINTE
Oricâta „poza“ democratica se etaleaza, în acord cu principiul „corectitudinii“ aducatoare de liniste, extremismele fascineaza. Ideologiile transante, desi blamabile si stârnind fiori prin anvergura lor fanatica, lipsita de masura, a implicarii totale, constituie zone speculative mereu dispuse a primi atributul de „provocatoare“, generând ca subiecte de carte, macar din curiozitatea urmaririi informatiei, plus de cititori.
Scrupule de-acum vecine cu teoria conspiratiei afirma ca despre Miscarea Legionara nu se poate înca discuta onest, fara încrâncenare, accese umorale ori repercusiuni nefericite de imagine. Totusi, dupa 1989, au aparut suficient de multe volume de memorialistica, articole confesive, studii stiintifice, reeditari ale elementelor de doctrina, pentru a se contura o perspectiva de receptare pe cât posibil obiectiva, independenta de vreo directiva de lectura. Mai precis aceia care au manifestat interes pentru problematica legionarismului au mers la sursele documentare si au aflat în mod direct/ din marturii ceea ce merita stiut, fara ingerinte propagandistice venite din niciuna dintre parti: fara desfasurarea expansiv-neverosimila a activitatii eficiente duse de Partidului Comunist în ilegalitate (v. Mihai Fatu, Ion Spalatelu, „Garda de fier – organizatie terorista de tip fascist“, Ed. Politica, Bucuresti, 1971), dar si fara pledoariile avântate, cu vibratii paseiste ale celor care împing ambitios în ridicol o optiune având cu adevarat efect în limitele circumscrise deja de istorie.
Sorin Lavric, în cartea „Noica si miscarea legionara“, si-a propus sa explice felul în care o credinta aplicata excesiv atrage catre faliment inteligenta rationala cea mai cristalin-matematica, perverteste calmul filosofic în isterie, acapareaza concepte, deplasându-le în uz propriu semnificatiile. O tema promitatoare de studiu, desi indecis configurata de la început, „cuvântul înainte“ oscilând ca declaratie de intentii între:
a. repros facut natiunii, deoarece nu gaseste resursele de a întelege fara patima felul legionar a de a fi („De cum le pomenim numele slegionarilor; n.m. C.B.t, chipurile se crispeaza, ochii încep sa caute banuitori împrejur si aerul capata apasarea rau-prevestitoare a unor sentimente sumbre. Incapacitatea de a deschide o discutie libera despre fenomenul legionar vine dintr-o proasta asezare în raport cu problema în sine, dintr-o ratare a însesi esentei acestui fenomen cu urmari atât de tragice pentru istoria noastra“);
b. interogatii vizând o problematica mai întinsa (miza afectiva pusa pe o grupare totalitara, de catre o parte substantiala a elitei intelectuale interbelice), apoi uniformizând situatii existentiale fiecare de un specific aparte (exista totusi diferente de manifestare în cazul lui Radu Gyr fata de cel al lui Dragos Protopopescu; sunt nuante ale atasamentului pentru Legiune la Eliade, Cioran, P. P. Panaitescu, Ion Barbu) si, în cele din urma, împartind ca la manual Binele (ceilalti) de Rau (legionarii): „1. Cum s-a putut ca atâtia oameni de o stofa intelectuala incontestabila sa intre, cu o daruire prozelitica amintind de sectele religioase, în rândurile unei miscari totalitare? 2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotrus, Horia Stamatu, Sextil Puscariu, Ion Barbu, Traian Braileanu, P. P. Panaitescu, Dragos Protopopescu sa scrie despre Corneliu Zelea-Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parca din ditirambii antici cuveniti zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o faca fara ca cineva sa-i fi silit vreodata? 3. În sfârsit, cum s-a putut ca atâtia insi de o calitate umana remarcabila, atâtia „baieti buni“, sa fi trecut de partea unei miscari care, judecata cu ochii prezentului, a fost neîndoielnic o întruchipare a Raului?“;
c. aplicatii retorice cu rezonante si inflexiuni care se apropie manierist de cele caracteristice discursului filosofic al lui Gabriel Liiceanu: „legionarismul a reprezentat un fenomen de contagiune colectiva ale carei consecinte în planul constiintei individuale au dat nastere la trei mari si fatale confuzii: confuzia dintre contemplatie si actiune; confuzia dintre mistica si politica; în fine, confuzia dintre viata si ideologie“.
Dintre toate aceste probabile directii de cercetare, Sorin Lavric ruleaza doar cazul particular al lui Noica, schimbând macazul de la un eseu teoretizant înspre o monografie când patetic-romantioasa, subiectivizata prin creionari portretistice („Imaginea lasata de elevul Noica este cea a unui tânar întruchipând în întregime modelul copilului sârguincios. Disciplinat si ascultator, având mereu temele facute si primind întotdeauna note mari, Noica citeste mult si se straduieste sa-si exerseze din plin memoria, retinând amanunte livresti carora colegii lui nu le aratau nici cel mai vag interes“), descrieri de fotografii de arhiva, rezumari de articole din presa, când sucita si rasucita în afirmatii, încât, în pofida deselor repetari agasante si sublinieri de idei, perpetueaza în continuare echivocuri.
O abordare cam „necinstita sufleteste“
Evident, desprinderea de contextul general al framântarilor ideologice din perioada interbelica nu ar fi fost o solutie valida metodologic, într-o astfel de incursiune în reconstituirea etapelor unui act de „angajament“. De aceea, instrumentarea în paralel a cazului înaltarii si prabusirii Miscarii Legionare, al transformarii ei dintr-o structura idealist-national-crestina într-un partid politic versatil, reprezinta un element indispensabil de suport al oricaror asertiuni despre implicarea intelectualului Noica într-o aventura spirituala riscanta, bazata pe o contestare radicala a societatii guvernate de laxitati mentale, delicios-democratice în permisivitatea lor.
Pe latura documentarii asupra Miscarii Legionare, privita din interiorul sistemului, cartea lui Sorin Lavric tinde catre exhaustivitate. Cum majoritatea surselor inedite provin din biblioteca Fundatiei „Prof. George Manu“, orientarea discursului în aceasta sfera era previzibila. Pro-legionara.
O camasa verde prea incomoda la purtat? Asa stau lucrurile din moment ce la înglobarea în monografie aprecierile si informatiile sunt cu dus si întors. Codreanu este numit o data „criminal“, alta data „stea“; „echipele mortii“ nu au nimic a face cu ideea de „comandouri“ (organizatii paramilitare), fiind cete electorale, putin mai încolo Lavric le numeste însa chiar „comandouri“ si persista în utilizarea termenului, ceea ce denota convingere; legionarii sunt când vizionari, când exaltati mistic, când „ei“, când „noi“, când asistati constatativ în performarea idealismului eronat, când li se împrumuta generos vocea („Reteta lor etica era cea a militantismului social cu bataie eschatologica: daca facem ceea ce credem si daca între ceea ce spunem si gândim, pe de-o parte, si ceea ce gândim si întreprindem, pe de alta, nu exista nici o sincopa, atunci nu se poate sa nu reusim“ s.a.m.d.). Plecând de la apelativul „cruciati“, elogiu terminologic utilizat de presa legionara, Sorin Lavric imagineaza Miscarea drept un fel de ordin militar-calugaresc, templieri de secol XX, desi în descendenta acestora speculatiile i-au asezat deja tocmai pe masoni. În alt loc se opteaza pentru „secta“. Orice apropiere de ideea de „haiducie“ se exclude, fiind o figura inventata de legionarii de margine, neimplicati spiritual îndeajuns. Lavric începe istoria Miscarii Legionare cu momentul închisoarea Vacaresti, trecând sub tacere momentul (poate prea adolescentin) „juramântul din padurea Dobrina“. Superficiala, în comparatie cu analiza lui Ilarion Tiu (istoric), din „Miscarea legionara dupa Corneliu Codreanu“ (vol. I, Ed. Vremea, Bucuresti, 2007), preluarea controversata a conducerii Legiunii de catre Horia Sima se reduce la o succesiune logica de tipul cinic daca tot era locul gol, macar s-a impus el (legionarii care ar fi putut emite cu temei pretentii la conducerea Legiunii fusesera omorâti sau închisi. Profesorul Vasile Cristescu este ucis pe 15 iunie 1939 s26 ianuarie 1939; n.m. C.B.t în Bucuresti, iar Nicoleta Nicolescu, sefa cetatuilor, omoloaga lui Codreanu pe linia structurilor feminine din cadrul Miscarii Legionare [...] este asasinata în august 1939 sde fapt, în noaptea de 9-10 iulie 1939; n.m. C.B.t. În comandamentul legionar de prigoana, alcatuit din Papanace, Mironovici si Horia Sima, cel care se va impune în cele din urma va fi Horia Sima“).
Noica. Legionar?
Filosof preocupat de interpretarile rationaliste conferite Lumii, spirit conjunctural religios, detasat de trairi în duh, preferându-le oricând elevatia inteligentei prin vaste achizitii culturale, Noica devine din ce în ce mai atent la ideile puse în circulatie de prietenii sai (Mircea Vulcanescu, Mihail Polihroniade, Duiliu Sfintescu), intrati în Miscarea Legionara. Rezistenta în a li se alatura, marturisirile evazive, atunci când i se cere implicarea se datoreaza încapatânarii de a-si pastra, cu tot efortul de vointa necesar respingerii atâtor tentatii entuziaste, vocatia pentru filosofie. Doar ca firul avântarilor nationaliste, al stabilirii unei noi ordini lumesti, al transfigurarilor mântuitoare ale românismului, al marsurilor cadentate si al chestiunilor de onoare se va rupe definitiv odata cu asasinarea lui Codreanu. Noica, aflat la Paris, îi trimite lui Petru Comarnescu o scrisoare, anuntându-i hotarârea de a întrerupe orice colaborare cu institutia carlista a Fundatiilor Regale, conform respectului unor principii morale. Revenit în tara, fara însa a depasi stadiul de simpatizant, scrie ca prim-redactor al oficiosului legionar „Buna Vestire“ douazeci de articole, caracterizate de un patos iesit din comun, în sustinerea unor simboluri si elemente de doctrina. Politizarea Miscarii, accentuarea intrigilor partizane, pierderea dimensiunii spirituale capabile de mântuire a neamului îl vor determina sa se retraga din nou în conul de umbra al studiului. În 1946 se prezinta în fata Tribunalului Poporului si se autodenunta; este considerat neinteresant, pâna în 1958 când i se readuce în discutie trecutul, fiind declarat „legionar“ si încarcerat. Dupa eliberarea din închisoare în 1964, fie îsi afirma de circumstanta noile preferinte ideologice (articolele din „Glasul Patriei“), pe care partial pe linie nationalista si le asimileaza, fie pastreaza cu precautie tacerea. Un „paradox“ sesizat de Sorin Lavric îsi are tâlcul pitoresc: „în timp ce Noica era privit de securisti ca un legionar reeducabil, Noica îi privea pe securisti ca pe niste fiinte manipulabile pe latura patriotismului cultural“. Prin urmare, un Noica, involuntar, un comunist în devenire si niste securisti – legionari în devenire!
La fel ca în cazul compartimentului rezervat Miscarii Legionare, cu exceptia selectarii faptelor, interpretarile lui Sorin Lavric referitoare la „angajarea“ legionara a lui Noica evita concluziile clare, pierzându-se în rationamente stufoase, în nuante minimale (izolare/singuratate), în intuitii pripite (Noica era pasionat de lucruri exacte, demonstrabile rational, geometric, dar asta nu reprezenta decât o platosa în calea framântarilor spirituale care îi rapeau linistea cu adevarat; îsi disimula marea dragoste pentru ideile lui Codreanu, vârându-si mereu în carne spinele ratiunii, pâna în clipa în care nedreptatea trezise autenticul sine, iar culpa întârzierii generase extaz).
În articolul „Noica si Miscarea Legionara“, publicat de Sorin Lavric în revista „Permanente“ (nr. 7/ 2005), editata de Fundatia „Profesor George Manu“, ca preambul la ceea ce avea sa fie cartea de fata, exista o evaluare limpede: „Filozofia lui Noica este în principal o teorie despre întreaga existenta a lumii (ontologie), dar o teorie în care, oricît te-ai stradui, nu gasesti puncte comune cu spiritul si doctrina Miscarii Legionare. Singura latura a filozofiei lui Noica care te poate duce cu gândul la o apropiere doctrinara de nationalismul interbelic este cea dedicata spiritualitatii românesti“ ss.m. C.B.t. Doi ani mai târziu, în schimb, în volumul omonim de la Humanitas, autorul revine asupra problemei si stabileste „sase presupozitii ale gândirii lui Noica“ („dihotomia sensibil/ inteligibil“, „optica apriorismului kantian“, „dihotomia stare/ miscare“, „virtutea soteriologica a întelegerii“, „posibilitatea instituirii unei mathesis universalis“, „nationalismul“), fiecare dintre ele modalizata ideologic prin influenta spiritualitatii legionare, din care deriva cele paisprezece „teme recurente“ în opera filosofica.
Un alt element destul de usor luat în considerare în argumentarea legionarismului lui Noica este activitatea gazetareasca din 1940, din paginile periodicelor „Adsum“ si „Buna Vestire“. Mai întâi, impresioneaza bombastic titlul capitolului aferent: „Condeiul legionarului“, diferenta dintre generalizarea anchetatorilor comunisti care l-au încadrat în catastif „legionar“ pe un simpatizant, deci nu pe un membru înscris în Miscare, si bucuria lui Sorin Lavric de a-si vedea confirmate imediat banuielile fiind minimala. Chiar daca i se recunoaste în treacat lui Noica rolul de „agitator“, de „propagandist“ la ziarul oficial al Statului National Legionar, acest fapt nu este suficient de convingator, daunând în fond unor posibile lamentatii legate de „metamorfoza“, „îndracirea“ filosofului: „Dintr-o fiinta aproape angelica, gata oricând sa iasa în întâmpinarea problemelor celuilalt, Noica devenise un demon“.
Sa ne oprim asupra cazului: între 1938-1939, prin voia regelui Carol al II-lea, Legiunea face saltul de la realitate la legenda; formula de succes initiala este aruncata în neant odata cu promotorii ei; nu trebuie sa fii înregimentat doctrinar pentru a-ti da seama ca din 1940 Legiunea a însemnat cu totul altceva, în primul rând politicianism, în fum tamâios de gimnastica rituala. Noica a ratat etapa originala; când a decis sa îsi exprime simpatiile deja acestea urmau a fi primite într-un alt context, acela al întretinerii artificiale a unui mit. Excesul de zel depus în redactia „Bunei Vestiri“ este pe cât de ridicol, pe atât de tragic. Vorbarie maiestrita lipsita de temelie solida, accese ocazional furibunde („Toata lumea simte ca s-a întâmplat ceva. Bucurestii celor îmbuibati nu simt.[...] Daca as fi primar al Capitalei, as face orice sa-i scot din nesimtire: as da alarma antiaeriana de doua ori pe saptamâna; le-as opri apa si electricitatea când le e lumea mai draga. Le-as închide localurile de noapte si i-as obliga sa faca post negru vinerea“), ocazional elogioase („Nae Ionescu“), replici („Nu suntem contemporani“). Dar la oficiosul Statului National Legionar se putea scrie si altfel? Era îngaduit vreun alt stil, în afara celui exaltat de propaganda? A scris Noica din convingere toate aceste texte sau a intrat profesionist într-un rol, pentru usurarea constiintei, efectuarea unui exercitiu gazetaresc de circumstanta si împacarea prietenilor? Greu de disociat totusi credinta sincera în justetea unei „cauze“ prin noroiul lipicios al cuvintelor de parada. Cum la fel de dificila este si sesizarea sinceritatii dincolo de aspectul „comenzilor politice“ din anii comunismului.
Încâlcita tonal între patetism compasiv si repros ipocrit, orientata adesea abuziv spre dreapta, cu fapte aduse din condei pe principiul si schiatul poate fi un sport legionar, de vreme ce majoritatea capilor Legiunii mergeau la Predeal sa schieze, monografia lui Sorin Lavric si-ar fi gasit utilitatea sub forma de studiu introductiv al unei editari a articolelor publicate de Noica în „Buna Vestire“, însotita de imagini-document de epoca. Fotografiile, deocamdata descrise, ar fi meritat privite. Textele ar fi avut prilejul de a fi citite integral, fara medierea perceptiei subiective a vreunui comentator. Sau daca s-ar fi pastrat constant tonul de povestire, iar portretistica ar fi capatat dezvoltarea necesara, am fi obtinut înca un roman despre legionari, cel putin egal valoric „Arhanghelilor de lut“ al lui Tiberiu si Ilderim Rebreanu. Asa, deoarece în aceasta carte nu chiar toate datele sunt exacte, cel mai bun lucru este colajul de citari, lucru ce reflecta si el cu prisosinta o parte din dibacia autorului.