O prietenie inegala
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Fragment dintr-un studiu mai amplu sau chiar dintr-o carte dedicata uneia din cele mai controversate prietenii literare românesti, „Portret de scriitor în depresie severa“ de Marta Petreu (Apostrof, 11/ 2007), ofera generos câteva piste neîncercate pentru descifrarea evolutiei si blocajelor acestei misterioase prietenii în care unul iubeste, iar altul de lasa iubit: „De la acest început polemic (articolul cu care debuteaza Sebastian în «Cuvântul» din august 1927, «Sentimentalul Gourmont», polemizeaza cu acela al lui Eliade, «Metode gourmontiene» – n.n.) s-a trecut la o «pace armata», iar apoi, prin meritul si straduinta îndelungata a lui Sebastian s-a ajuns la un moment dat la prietenie. La una inegala, în care unul – Sebastian – a fost cel care a iubit si-a adus repetat ofrandele, iar celalalt – Eliade – s-a lasat iubit si, pe masura temperamentului si caracterului sau, a iubit si el.“ Sebastian, scrie Marta Petreu, „i-a dat târcoale lui Eliade, facându-i avansuri“, îl „complimenteaza ceremonios“, vrea sa depaseasca protocolul relatiilor epistolare, dorind o prietenie „în vederea careia îl curteaza pe Eliade“, facându-i romancierului insistente „avansuri de împrietenire“, inclusiv ori mai ales pe calea elogiilor: „elogiile sunt superlative“, Eliade e un „remarcabil temperament“, autorul „Solilocviilor“ (1932) este un „miracol“ care, daca ar fi fost francez, ar fi luat „premiul Goncourt“. Acest neobisnuit de fierbinte amor intelectual ia note atât de înalte, încât, marturiseste cel ce iubeste, „nu pot sa scriu despre «Maitreyi» (…) cartea aceasta îmi deschide atâtea porti intime încât a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare. (…) Simplul gând de a vorbi despre cartea asta într-o cronica saptamânala, de a o înscrie deci într-o «miscare literara», de a o pune alaturi de alte nume si opere, de a o încadra într-o categorie critica, acest simplu gând mi se pare ca este de la început o tradare, caci «Maitreyi» este un fapt unic, fara precedent si fara urmare, un fapt pe care ar trebui sa-l iubim si sa-l întelegem în afara de orice deprinderi curente de judecata critica.“ „Maitreyi“ nu mai este o carte, ci documentul unei experiente fundamentale, al unui „dezastru sufletesc“ în fata caruia vocea martorului ce si-l apropriaza amuteste: „«Maitreyi» te dezadapteaza. Ti se pare desert sa te duci la lucru, sa saluti, sa scrii. Te apleci asupra vietii tale, ca asupra unui destin strain. Îti trebuie o convalescenta de câteva zile ca sa revii la agenda ta de avocat, profesor, gazetar sau ce se întâmpla sa fii. În cazul nostru – din nefericire –, un critic literar.“ De la experienta si socul teribil al lecturii îndragostite, mistica iubirii îi comanda pasul urmator, idolatrizarea autorului: „«Maitreyi» este un miracol împlinit. Mircea Eliade – acest Mircea Eliade cu care scriem în aceeasi redactie, cu care mergem la cinematograf, pe care îl necajim si care ne necajeste în discutii amicale -, el nu are în împlinirea acestei întâmplari miraculoase, care se numeste «Maitreyi» decât rolul unui martor. Fiecarui timp probabil îi trebuie o carte frumoasa de iubire. «Daphnis si Cloe», «Paul et Virginie». «Maitreyi» este aceasta carte de iubire. Destinul l-a solicitat pe Mircea Eliade sa o scrie si sa ne-o dea. Vedeti, destinul stie sa-si aleaga oamenii.“ Se poate mai mult?! Pentru Sebastian, scrie Marta Petreu, Eliade „este un personaj uluitor, care transforma tot ce atinge în «problema esentiala»“. Dar Sebastian pentru Eliade? „Între timp, noteaza autoarea excelentului studiu de caz, si Eliade scrie despre Sebastian, de doua ori: despre «Femei» (1933) si, spre cinstea lui, într-un moment greu pentru Sebastian, în 1934, despre «De doua mii de ani…» Eliade a aparat inteligent si pe larg romanul «De doua mii de ani…» Ba, mai mult, a pus în evidenta un sofism al celebrei prefete naeionesciene (…) acela despre damnarea eterna a evreilor.“ Eliade, dar si Noica, Ion I. Cantacuzino, Eugen Ionescu apara romanul lui Sebastian: „În avalansa de critici si injurii venite din toate directiile, Sebastian s-a simtit protejat de câtiva din colegii sai de generatie.“ Însa „miracolul de normalitate pe care l-a reprezentat sfârsitul anilor '20 si începutul anilor '30 un scriitor român evreu la «Cuvântul», normalitate subliniata de Eliade si sanctionata de o parte a opiniei publice, se spulberase complet în 1937, instalând în jurul lui Sebastian golul. Golul însemna atât absenta placentei generatiei, cât mai ales absenta celor doi: a lui Nae, care e desemnat clar ca supraeu: «un om fata de care ma simteam responsabil – Nae Ionescu»; a lui Eliade, desemnat în geaman: «prietenul cel dintâi si cel din urma, Mircea»“. Fragil si descumpanit de „golul“ înconjurator, îndragostitul desperecheat si ramas „fara placenta“, prietenul parasit, geamanul „orfan“ intra în „anii depresiei“, ani în care – potrivit marturisirilor din „Jurnal“ –, Sebastian continua sa tânjeasca dupa umbra mitica a iubirilor defuncte si, de aceea, sa justifice glisajul celor doi în miscarea politica legionara: „Iubirile intelectuale ale lui Sebastian, adica Nae Ionescu si Mircea Eliade, au avut în epoca lor de dezamagire si destramare exact aceeasi structura ca iubirea erotica pentru Leny: pe de o parte, asteptare chinuita, în care Sebastian numara zilele de când nu a vazut persoana iubita, îsi propune sa n-o caute, dar o cauta, îsi propune sa o rupa cu ea, dar nu se tine de promisiune; pe de alta parte, dupa ce enumera tradarile persoanei îndragite (fie Nae, fie Eliade, fie Leny), îi cauta scuze si temporizeaza în luarea unei decizii radicale – ruptura. Sebastian nu a rupt niciuna din cele trei iubiri ale sale, ci a agonizat în fiecare din ele. A agonizat cu fiecare din ele în el pâna când expierea s-a produs de la sine. Cu spiritul sau autoanalitic, el este capabil sa se autoanalizeze, dar este incapabil sa rupa, chiar si când ratiunea intelectuala si ratiunea morala îi cer asta.“ Evident, inima îsi are ratiunile ei pe care ratiunea nu le cunoaste: „Cazul lui, de ins care întârzie nepermis de mult în iubirea pentru Nae Ionescu si pentru Mircea Eliade, pare edificator pentru a ilustra forta distructiva si autodistructiva a iubirii.“