Hartuire... nationala
articol aparut in Cultura, nr. 157 din 2008-01-24» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Traind mai mult printre carti si printre personaje, mi-e aproape cu neputinta sa ma simt singur ori plictisit, caci timpul ma obliga sa traiesc sub imperiul urgentei: toate trairile, nevoia de a cunoaste si de a încerca sa exprim ceea ce simt, diverse contracte si obligatii au devenit insuportabili catalizatori. Parca tot ce nu mi-a reusit într-o viata, încerc acum, când timpul îmi arata fata lui cea mai brutala. Cei mai sceptici decât mine ar spune ca nici macar nu te poti certa cu cineva fiindca s-ar putea sa nu mai ai timp sa te împaci. Uneori, dorind sa te eliberezi fie si pentru o clipa de o asemenea povara, te întrebi, ca si multi alti confrati, care au strabatut înaintea ta acelasi drum: „La ce bun sa scrii?“ Raspunsul poate fi lesne de aflat din cartile acestora aparute ulterior, dupa socul acestui moment de cumpana. Julien Green, într-unul din jurnalele sale, Le Miroir intérieur, sustine ca ar fi „inutil sa ne punem întrebarea. Tu scrii pentru ca te afli pe lume ca sa scrii. De ce? De ce este o întrebare indiscreta“. Sau un raspuns si mai potrivit ar fi cel dat de Sfântul Augustin la întrebarea: ce este timpul? „Daca nu ma întreaba nimeni, stiu. Daca ma întreaba, atunci nu stiu“. Pâna la urma, îti exprimi mirarile, spaimele si nelinistea cu vorbele tale sau cu ale altora si mergi mai departe mânat de aceeasi nevoie de a învinge neputinta, timpul si frica de moarte. Când ai descoperit cine esti si cât de grea e meseria pe care ti-ai ales-o (sau care te-a ales!), nu mai exista cale de întoarcere si nici liniste. Cât despre personaje, le inventezi, le construiesti din miile de vorbe, gesturi si întâmplari, auzite sau citite si, nu de putine ori, le copiezi dupa cele oferite de împrejurari. Iar pentru ca scrii, nu poti sa faci abstractie de întrebarile si de deruta posibilelor personaje printre care traiesti. În acest moment al istoriei, una din cele mai dureroase nedumeriri pare sa nici nu mai astepte raspuns: „Doamne, în ce lume ne este dat sa traim?!“. Auzind-o, încerci sa te extragi pentru o clipa din aceasta miscare browniana pentru a cauta un raspuns, dar acesta, din pacate, este demult stiut. Avem exact ceea ce am ales. Si am ales vorbele, spectacolele jalnice ale unor isterici sau sadici, iar nu faptele. Judecam oamenii dupa ce spun ei însisi ca ar fi si nu dupa ce au dovedit ca sunt. Când nu stii ceva, apelezi de obicei la carti, la cunoscatori sau la experienta altora. Dar la noi, cartea este cu desavârsire ignorata, iar în locul profesionistilor adevarati s-au cocotat, cu sprijinul nostru, tot soiul de clovni si de papagali care, fireste, fac numai ceea ce stiu. În zilele în care ar fi trebuit sa ne amintim – desi temeinicia nu ne sta în fire –, fie si în treacat de Eminescu, s-au pus în circulatie noi dosare de cadre. Hartuiti mai vechi si mai noi au fost aruncati în arena. Unde, în absenta leilor, s-au pripasit alte animale mai mici si mai galagioase. Sigur, poate fi condamnat pentru hartuire un individ care face cu prea multa insistenta ochi dulci unei necunoscute. În Statele Unite este periculos chiar si sa întorci capul dupa o femeie. La noi, când este hartuita sistematic o tara, si înca de ani buni, nu se întâmpla nimic, ba chiar îi aplaudam pe cei ce nu pot sa-si înfrâneze propriile instincte. Sadicii îsi ascund adesea pofta nebuna de dominatie sub cuvântul grija. Când vrei sa distrugi pe cineva, o poti face în numele grijii care te chinuie pentru binele celorlalti.
Iar pentru realizarea acestui scop nobil, orice fel de dosare sunt utile. Chiar daca au fost întocmite de vechii cadristi sau de mereu invocatii securisti, ale caror maniere si practici sunt imitate uneori pâna la detaliu. Ce folos ca exista atâtea institutii care cerceteaza comunismul, ce folos ca acesta este condamnat periodic mai ales de catre urmasii celor ce l-au adus, de vreme ce mizeriile aflate în acele dosare au devenit litera de lege? Oricum, nu am nicio îndoiala ca ne aflam la începutul unei noi dosariade. Caci, tocmai acum, în sezonul alegerilor, cine ar mai putea concepe ministri si parlamentari fara dosare si fara condica la D.N.A.? Sigur, nu va fi nimeni condamnat, dar aruncându-i pe îndosariati în gura numeroaselor televiziuni si ziare, pedeapsa este infinit mai mare. Caci, la noi, „sursele“ si zvonurile sunt mult mai eficiente decât cele mai acre si mai obscure instante judecatoresti. Iar pentru aceste practici, pentru judecatile strâmbe, pentru dispretul aratat oricaror legi sau institutii ale statului, de vina este, se subîntelege, Constitutia. Si faptul ca nu urmam experientele si legile altor tari. Daca vrem autonomie pe criterii etnice, de exemplu, e bine sa privim spre suedezii din Finlanda. Daca dorim ca presedintele sa aiba cuvântul decisiv la numirea ministrilor, e bun exemplul Austriei si al Frantei. Daca vrem o corectitudine politica fara cusur sau chiar o discriminare pozitiva, exemplul Statelor Unite nu poate fi neglijat. Daca am vrea monarhie, ar fi alte tari, ca Anglia si Spania. Ne scapa însa un lucru esential: cum se munceste în tarile acelea, cum se face scoala, cum sunt ajutati batrânii, prin ce mijloace au ajuns la nivelul respectiv de civilizatie. În România, mentalitatea dominanta în politica este cea împrumutata din fotbal: ai nostri si ai lor. Sefii de club si chibitii. Ura catastrofala între chibiti, simpatie si compromisuri câte încap între patroni. Foarte mari, înainte de confruntarea de pe teren, iepuri si lasi dupa înfrângere. Este important, asadar, cui dai sa aplice legea, cui dai sa stabileasca regulile. Borges citeaza pe unul dintre Parintii Bisericii care spunea ca „este la fel de primejdios sa pui o carte în mâna unui ignorant, cum este sa pui o sabie în mâna unui copil“. Dar sa-i dai puterea? Dar sa-i încredintezi lui dreptul de a stabili regulile în societate? Privind cu atentie în jur, sunt tentat sa-l parafrazez pe Julien Green: „La ce bun sa faci gazetarie, când nimic nu poti schimba, când totul merge aiurea, când cei care nu s-au deprins cu hartuiala si saracia parasesc tara?“ Faci pentru ca faci. Scrii pentru ca scrii. Iar când stii ca s-a ajuns sa se faca filme porno pâna si în biserica, îti fug din memorie toate cuvintele…