Ce sarbatorim
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: CONSTANTIN STOICIU
În afara de Craciun, de Anul Nou si de Sfântul Vasile, de buna seama Revolutia. Sau lovitura de Stat, daca ar fi sa luam în serios anumite zvonuri. Sau „evenimentele din decembrie 1989“, pentru a evita confuzia cu alte revolutii tot atât de suspecte. Sau „marea înghesuiala“, daca îmi amintesc bine cuvintele unui poet ce s-a gasit printre cei ce se înghesuiau sa anunte moartea unei lumi si nasterea alteia. Nicio nostalgie oficiala, dar suficienta, probabil, printre cei care – destul de numerosi, pare-se – n-au priceput, n-au putut sa priceapa sau n-au vrut si nu vor sa priceapa binecuvântarea de a trai pe propria lor piele capitalismul si ce-a venit din belsug odata cu el. Lingaii de serviciu, profitorii, pungasii, cei care si-au înfipt zdravan picioarele în pamânt visând la ziua în care le va veni si lor rândul sa se înfrupte într-un fel sau altul, stiu mai bine decât mine sa scormoneasca în acest belsug si sa-l explice cu înduiosarea de rigoare. O vor face cu vârf si îndesat, sfârsitul anului e ocazia ideala pentru a reaminti tarii, poporului cât de urât a fost, cât de bine este si cât de minunat va fi. Odata aceste trei-patru sarbatori sarbatorite în general si în particular, ar mai fi totusi câte ceva de sarbatorit. Sau de plâns. Sau macar de deplorat. La alegere.De pilda, si asta nu numai spre deliciul timpuriu pervers al tinerelor generatii debusolate, smulgerea din anonimat si promiscuitate a unei multimi de târfulite mai mult sau mai putin daruite de natura, a unor maimutoi de bani gata, a altor indivizi cu apucaturi si ocupatii dubioase si, desigur, a hotilor cu staif, mofturi si amante blonde, noii eroi ai natiunii.Într-un registru mai serios, ar mai putea fi prilej de sarbatoare sau de tristete discursul din ce în ce mai prezent si mai violent al convertitilor aparent voluntari si dezinteresati, dar vadit entuziasti si pâna la proba contrarie pentru totdeauna la noua religie a privilegiatilor lumii de azi : totul este marfa, nu va mai faceti iluzii, terminati cu lamentarile, striviti-i pe cei din jur înainte de a fi strivit, învatati sa va vindeti sau crapati, alta lume nu mai e posibila! Ca si activistii utecisti de altadata ce se dadeau de ceasul mortii pentru victoria socialismului, tinerii condeieri ar avea o scuza, ignoranta, voracitatea, iluzia definitivului, convingerea stupida ca lumea a început si se va sfârsi odata cu ei. Convertirea celor care au mai trait astfel de perioade de delir ideologic ramâne în buna masura o enigma atunci când nu este însotita de recompense substantiale. Dar nu sunt o noutate în România aceste convertiri spectaculoase. Revolutia (sau ce-a fost în urma cu optsprezece ani) a cunoscut, în aceeasi noapte si în zilele de dupa, cazuri de-a dreptul grotesti prin brusca metamorfozare a multora – hulpavi ce s-au ghiftuit pe-ndestulate, discret dar tenace, din bunatatile odiosului sistem – în bravi propagandisti ai miracolului cazut pe capul românilor.O noutate ar putea fi furia dusmanoasa cu care noii aparatori ai noii ordini sociale se razboiesc cu cei care îndraznesc sa gândeasca altfel decât ei. E ceva irational în aceasta dusmanie, o spaima profunda si de nepotolit, o disperare de a nu fi azvârliti de pe soclurile pe care s-au catarat sprijinindu-se unul în altul, ca ologii. N-a fost niciodata simplu sa arati calea cea buna prostimii, s-o mustruluiesti, s-o dezveti de naravul urii si de alte naravuri balcanice, s-o convingi sa se îndrepte spre lumina orbitoare a viitorului fara sa crâcneasca. Dar România n-a dus niciodata lipsa de iluminati de conjunctura. Particularitatea celor de azi este ca si-au inventat un alter ego comun – altminteri bine merci în carne si oase si pe cai mari –, în care s-au topit, în care se recunosc si se admira, si trudesc de zor sa-l înzestreze cu presupusele lor calitati umane si intelectuale de exceptie si, de la sine înteles, cu harul dumnezeiesc de salvator al natiei. De salvatori ai natiei. Stratagema aminteste de fotografii cu maimuta pe umar ce amagesc turistii cu promisiunea imortalizarii momentelor de gratie ale prezentului, dar singura neliniste a acestor impenitenti combatanti ai dusmanilor reali sau imaginari ai realitatilor capitaliste românesti pare sa fie daca posteritatea a luat sau nu nota de existenta lor. Presupun ca a luat.Nu învatam nimic din istorie. Sau nu toti învatam acelasi lucru. Avem deci motive sa sarbatorim ce se cuvine a fi sarbatorit si sa deplângem sau macar sa deploram ce-i de plâns si de deplorat.