La BAM Harvey Theater – Au revoir Parapluie ! de James Thiérrée
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura afis international »
Autor: ROXANA PAVNOTESCU
Un omagiu
James Thiérrée este dansator, acrobat, actor, mim, violonist, regizor, designer, poet, magician si producator – un artist complet, asa cum a fost predecesorul si bunicul sau, Charlie Chaplin. Asemenea artistului, opera este un spectacol total: teatru, dans, acrobatie, pantomima, magie si muzica. Scena si ambianta de la BAM Harvey Theater (Brooklyn Academy Of Music)) constituie un mediu perfect pentru desfasurarea unei lumi halucinante impregnata cu amintiri si regrete, dar mai ales cu foarte multa iubire. Sala de spectacole este la fel de deliranta ca si universul prezentat pe scena ; ea însasi este în deriva: colonadele decrepite si osificate, parca roase de vânt, peretii coscoviti, în culori fluide si nuante de Siena. Aici poti vedea cele mai insolite reprezentatii venite din toate colturile lumii – de balet, teatru, opera, cuartete, muzica, folclor: Pina Bausch, Robert Wilson, Royal Shakespeare Theater, Ingmar Bergman, Shen Wei, Mark Morris, Les Arts Florissants. James Thiérrée este nepotul lui Charlie Chaplin si al Oonei O’Neil, fiica lui Eugene O’Neil. El se formeaza în ambianta artelor si a „luminilor rampei“. Parintii sai fondeaza doua companii de circ : „Le Cirque Invisible“ si „Le Cirque Imaginaire“ în care James debuteaza ca acrobat. În 1998 Thiérrée fondeaza propria-i companie cu care realizeaza Junebug Symphony and La Veillee des Abysses, Au revoir parapluie este ultima dintre ele.Gestul caricatural, zâmbetul, alura, expresia, gratia si semnatura miscarii sunt inconfundabile. Înca de la primele scenete, recunoastem trucurile, gagurile emblematice ale mentorului sau spiritual si ereditar. Pentru ca fiecare gest, fiecare imagine construita este un omagiu: îmbracarea si dezbracarea frenetica a hainei, întoarcerea buzunarelor pe dos, felul în care-si da parul pe spate, mersul, când sarjat si stereotip, când eteric si fara oase.Dar în primul si primul rând regasim pe chipul lui acea bucurie a jocului si a farsei, ce-i strabate întreaga fiinta. Dansul ca joc, curge ca un fluid în jurul lui, el devine o entitate în sine, ce fiinteaza ca o prelungire a interpretului creator. Îl ajunge din urma ca sa-l depaseasca, sa i-o ia înainte, sa-l dubleze sau contrapuncteze. Thiérrée are aceeasi tendinta, ca si Chaplin, sa-si teoretizeze actul artistic prin sarja sau sa-si exacerbeze gestul însusi. Exista o scena în care picioarele, însufletite de muzica, dobândesc autonomia lor, ele nu mai raspund comenzilor, sunt fie deplasate mecanic cu mâinile, fie se razvratesc, luând-o într-o directie nepotrivita cu orientarea trupului. Coregrafia lor sublima este alta decât a corpului pe care-l sustin, ea ne trimite la frenezia si ritmul nebun al lui Charlot. Alteori sentimentul iubirii se reliefeaza atât de puternic, încât esueaza în somatic, în organic; inima-i bate sa-i iasa din piept, tot trupul este o framântare si o zbatere, bataia coboara pâna-n cvadricepsi si genunchi, concretizata într-un spasm muscular general. Personajele, ca întruchipari fantasmagorice ale constiintei lui ultragiate, se misca si ele chaplinian: miscarea e frânta, contorsionata, nervoasa sau fulguranta, ea se desfasoara în consens sau contrapunct cu acordurile muzicale. Rapiditatea si frenezia gestului, alaturi de lentoarea si leganarea zborului, ne trimit la ritmul si poezia peliculei filmului mut. Pentru ca spectacolul este mut, cu toate ca personajele vorbesc, grimaseaza sau striga. Dar sunetul nu se materializeaza decât în muzica, orfic, sau ramâne eternizat în imagine, terifiant si dezarticulat ca în tablourile lui Munch. La un moment dat, artistul cânta si gesticuleaza, cu gura larg deschisa, cu capul dat pe spate, dar cântecul lui e mut, el este dublat de un instrument ce se tânguie imitând parca vocea. Aceasta formula de arta poetica ne trimite la scena din „Timpuri Noi“ , primul film al lui Chaplin, ce e partial mut, partial vorbit. Artistul alterneaza sau oscileaza între noua tehnica si poezie. În vria si sarabanda dansului, Charlot îsi pierde mânecile flotante pe care se afla scris textul si atunci începe sa cânte într-o limba Babel, ea pare sa adune toate accentele si tonalitatile limbilor cunoscute, ramânând, însa, total neinteligibila. Muzica, dansul, pantomima, dar mai ales sonoritatea stranie a cuvintelor necunoscute devin mai elocvente decât textul însusi. Chaplin subscrie în final filmul vorbit, dar manifestul sau artistic este cât se poate de clar: filmul este o arta eminamente vizuala, ce nu are nevoie de cuvinte. Într-un cadru esentialmente suprarealist, atmosfera se pastreaza chapliniana si onirica. Un somoiog de liane din odgon atârna din tavanul scenei. Printre ele îsi fac cuib si se zvârcolesc haotic mâini, picioare, capete. Tot din tavan coboara fire de undita cu cârlige mari la capete. Un vehicul cu multe roti, angrenaje si schelet mecanic amintesc de un science fiction revolut sau de epoca mecanicista din „Timpuri Noi“ strabatând ca un car alegoric scena cu personajele agatate de el, într-un zbor oniric. Materialul viselor sau cel al constiintei sugereaza o lume concreta în dezagregare; recuzita este moarta, osificata: carul alegoric, scaunul balansoar ca si umbrela rosie au doar un schelet metalic, tesatura interioara a lucrurilor lipseste, ele sunt dematerializate, reduse la forma, transparente, la fel ca în tablourile lui Dali, sugerând acea substanta cristalina a viselor.Artistul viseaza la persoanele iubite, o femeie si un copil. Le cauta în labirintul amintirilor, calauzit de o Persefona care cânta; ea pare o prelungire a adâncurilor, marilor si pamântului, cu rochia ei fulguranta înghite întreaga scena, reprezentând tranzitia dintre cele doua lumi. Cânta dintr-un tablou sau dintr-o cochilie si cânta pentru ca Orfeu este mut. Mai târziu, revine ca soprana de coloratura, îmbracata în alb, fara chip, cu o palarie ce face piruete, in ritmul muzicii si o rochie prelungita cu un fel de coada ce se misca independent. Costumele, facute de mama sa, Victoria Chaplin (fiica lui Chaplin si a Oonei O’Neil) ne trimit la suprarealismul lui Robert Wilson. Tema principala este zborul: sforile, odgoanele, cârligele, sunt elemente ce fac posibil zborul, distantarea de contingent. Universul este acvatic sau aerian: odgoane, cârlige, plase, arme si sabii de stuf. Personajele stau atârnate cu picioarele în sus, se misca imponderabil; miscarea e leganata, pulsatila ca „în „Valsul negru“ al lui Sibelius. Scenele de iubire se întâmpla în aer, îndragostitii se întâlnesc pe sârma sau stau suspendati împonderabil ca în tablourile lui Chagall. Diverse exercitii de scamatorie si prestdigitatie încearca sa sugereze acea materie în descompunere si irationala, proprie visului sau constiintei ultragiate a artistului ce se proiecteaza într-un timp anterior, dinaintea dezastrului. Dansul exprima iubirea si bucuria de a trai sau, mai exact, melancolia bucuriei de a trai. Dar cum bucuria este, pret de o clipa, iubita sau partenera de dans este subtilizata si-n locul ei, creatorul strânge în brate o papusa. Metamorfozele se tin lant, ca material instrinsec al oniricului: un conglomerat de doi oameni formeaza o insecta cosmaresca cu multe picioare si chelicere ce mai apoi se descompune luând alte înfatisari. Copilul sta în patru labe, întors invers – în pozitia podului, el se vrea metamorfozat în câine caci latra strident. La atingerea creatorului se da peste cap si, tot în patru labe, redevine om, caci înceteaza sa mai latre, apoi se întoarce iarasi si iarasi, sa-si reia latratul. În urma dansului nebun, valsant, în care tot universul se leagana, ca un mare clopot, femeia cânta, metamorfozata în insecta, pesemne in scorpion, o porneste cu Euridice în cârca spre tarâmul lui Hades. Totusi, bucuria de a trai, ramâne, ea releva o stare de spirit particulara, proprie psihologiei artistului. Viata merge înainte, ludicul razbate toate miscarile.Scena cu scaunul balansoar este o proba de mare virtuozitate acrobatica, un prilej în plus de-a construi posturile în care artistul încremeneste pentru o clipa, pentru a potenta grimasa si gestul inconfundabil ale sublimului Chaplin. Proba de jonglerie sau duelul cu maturile de stuf se înscriu în aceeasi linie.Omagiul adresat bunicului si artistului genial devine manifest în scena în care cei trei, întinsi pe burta privesc stupefiati în gol, în fapt, catre audienta. Lumina, în clar-obscur, îsi schimba alternativ intensitatea pe fetele lor, ca în spatele unei sali de proiectie. Thiérrée, iese din rând, ca sa se apropie si mai mult de pelicula, sa intre tot mai mult în ea. Iata o scena arta poetica, în spiritul mentorului sau, cu care artistul vrea sa se identifice, pentru a-l reactualiza, Thiérrée ne propune o reiterare si ritualizare a gestului, la fel cum se ritualizeaza miturile, pentru ca sunt exemplare.Thiérrée se vrea un alter ego al bunicului sau, dar instrumentele creatiei lui sunt altele: comicul este halucinant, iluzoriu, oniric proiectat într-un cadru, asa cum spuneam, suprarealist. Este interesanta evolutia, cresterea actului coregrafic. El începe cu un gest, o farsa, o nota comica, apoi se propaga haotic de la un personaj la altul, treptat, prin repetitie si perpetuare, gestul devine dans, zbor, fuga, armonie. Actul coregrafic se restructureaza si fuzioneaza atât de bine cu muzica ( alterneaza Bach, Vivaldi, Schubert ), încât o contine, dansul creeaza muzica, muzica – proiectie auditiva a miscarii, fenomen adesea întâlnit la coregraful Mark Morris.De ce „Au revoir parapluie!“? Umbrela ne trimite la spatiile deschise, ea e definita de creator ca „eclipsa a ploii“. Totusi, doar cu scheletul ei rosu, golit de substanta, ea nu mai poate oferi nicio protectie! Ca orice alt element prezent pe scena, ea nu este decât o amintire, o prezenta nostalgica. Sau poate subtil, Thiérrée ne trimite la umbrela emblematica a bunicului sau, nedespartita umbrela ce se adauga la postularea acelui mers nervos, sarjat, vazut din spate, deschizând un drum prafuit fara tinta, imagine ce încheia ca un leit-motiv productiile lui mute, în special scurtmetrajele. În final, ploaia de lumina porneste invers, dinspre pamânt înspre cer, apoi ca într-o oda a jocului si a bucuriei, ploua cu fluturi de bedminton.Un gând „mut ne strabate mintea dar mai ales sufletul, de la un capat la altul al spectacolului: Noi l-am iubit pe Chaplin si ne dam seama ca-l mai iubim înca.