Granit suprapus. La Salonic.
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura antropologica »
Autor: CECILIA VICTOR
La cafenelele întinse de-a lungul marii Egee la Tesalonic, turisti si localnici stau în fotolii sorbind din cafeaua vietii, privindu-i calmi trecerea, precum odinioara zeii Olimpului. Am prizat aerul vechi al portului, am traversat strazi cu portocali, piatete cu statui de savanti greci si arcuri romane, am contemplat simplu. Plimbarea pe malul macedonean al Egeei, dupa coborârea de pe Muntele Olimp, a avut efectul unui mar aruncat în sus care nu mai revine pe pamânt, ramânând suspendat în frumusetea clipei, avida si ea sa se înfrupte din el pâna la sâmbure. O comuniune pe care sufletul meu abia acum, dupa mai bine de un an,
o realizeaza. Zâmbete, sirene, aglomeratie. În apusul de soare, un pescarus zboara si, în jocul lui transtemporal, lasa o materie impura pe pietrele încinse; nelinistit de fierberea portului, un motociclist depaseste pe trotuar, ocoleste un batrân cu palarie alba si intra într-un stâlp de parcare; pe terasele aliniate cu bun-gust pe malul urbanizat si asfaltat, abia daca gasesti un scaun liber. Viata palpita, dar ceva în aerul acestui oras nu apartine doar acestei clipe sau acestei lumi; între esenta si parfum, între adevar si mit nu este decât un pas. În una din picaturile din laguna albastra pe care o privim cu nesat se afla un strop din adevarul suprem, invizibil precum acele imagini tridimensionale, obtinute din ideograme suprapuse, perceptibil nu când te fortezi sa-l vezi si sa-l localizezi, ci atunci când, desi îl astepti, nu-l pândesti, si desi îl iubesti, nu-l doresti arzator. Abia atunci, holograma sa îti va bate pe umar, trezindu-te din reveria asteptarii. Pe jumatate adormiti în fata vietii, dar cu un ochi spre întelesul ei, putem fi fericiti. La Salonic mai vezi ca speranta nu e nicidecum umana, ci zeiasca. Pamântenii nu au la ce spera ramânând aici; ei se pot doar muta din loc în loc, în cautarea acelui centimetru cub de magie, în care conexiunea cu divinitatea este neîntrerupta si pot auzi pentru o unda de secunda respiratia creatiei primordiale sau a iubirii. Aceasta este speranta posibila, imponderabila speranta alternativa. Adevarul e ca oamenii sunt frumosi în gânduri, în taceri si în invizibil, când fac muzica sau amor; daca te uiti la ei ori daca vorbesti despre ei, nu mai sunt la fel de frumosi, abia coerenti în dorinte si actiuni. Inteligenta ori eficienta, intuitiva ori stiintifica, glamoroasa sau sofisticata, viata pe pamânt e fada si statica, înghetata ca o poza de epoca, în timp ce urma zeului pe pietrisul olimpian e mai scânteietoare decât aurul purtat la mâini ori la gât de turistii din Tesalonic, care, pe fotolii din piele ori din paie, îmbracati dupa cea mai stilata moda, par, în timp, niste figuranti. Adevarata imagine e Olimpul: la 100 de kilometri departare, cu radacinile în mare si culmea în nori, ca un zeu înspumat si înca viguros, o imagine suprapamânteana, o prelungire a piciorului dumnezeului drept pe teritoriul oamenilor. Marea, la care poti privi de pe vârful muntelui ca într-o oglinda colorata, în cautarea câtorva picaturi de adevar. Toate culorile lumii sunt vizibile de pe Olimp. Am privit de aici mult mai usor în interior: exista si în mine un munte invizibil si, ca tot ce este invizibil, este demn de dezvaluit si de cucerit, pentru ca e datator de perspectiva. M-am vazut mai clar de pe vârful acelui munte, în aburul înaltimilor; speranta a încoltit si mersul nu mi-a mai fost plebeian, ci a devenit, pentru o clipa, sprint mercurian. Am purtat pentru o clipa aripi. Altcineva însa zbura si altcineva privea, altcineva respira, nu mai gândea si nu mai vorbea; eu, doar muta de extaz. Daca am putea privi lumea ca de pe vârful unui munte, cu ferestrele deschise permanent în perspectiva, am vedea cum trece timpul, cum se roteste pamântul si luna, am ignora spinii pagâni ai detaliului, masura noastra zilnica.În acest colt de lume, exista o vizibila dorinta de armonizare a timpurilor si a extremelor, arta îmbratiseaza natura (sau invers poate) si muntele – marea. În localitatile de la poalele Olimbosului, la 100 de kilometri de Salonic, vegetalul si materia respira la unison: stâlpi de poarta din piatra îmbratisati de arbusti si copaci, oameni armonizati de spatiu, deschisi, cu un simt discret, dar autentic al comercialului, calzi, zgomotosi, liberi, nestaviliti balcanici. Alternativ, unele plaje coexista cu mici spatii de rugaciune si de aprins lumânari, mici altare, unde imaginea lui Iisus pantocrator si câteva icoane capata natura functionala. Un minut de retragere din calea valului uman de pe plaja, o noua forma, ecumenica, de ortodoxism combinat cu spirit confortabil occidental. Acelasi ortodoxism alterneaza însa si cu o forma de pagânism. Spiritul pagân din siturile arheologice s-a nascut aici în timpul când oamenii se plimbau pe nisip alaturi de zeii miturilor si poetilor greci. La poalele muntelui Olimp, în ruinele orasului Dion, al lui Zeus, sanctuare, bazilici, fortificatii, thermae, amfiteatre, unul grecesc si unul roman, un stadion si vila zeului Dionisos. Sincretism marin si montan unic: teatru, arhitectura, filosofie, istorie si antropologie, prezervate într-un parc natural, imagine geometrica a credintei. Locul unde radacinile ortodoxiei dispar complet este vila zeului pagân, un atrium cu coloane dorice pe un covor mozaicat, printre statui decapitate, satiri, centauri si zeul bacantelor însusi. Etica aparenta a coloanelor si melancolia din privirea decapitata a patru filosofi antici reîntruchipeaza o imagine înghetata a intervalelor de timp. Încalzita, icoana timpului surprins în etape se oglindeste între rocile suprapuse ale muntelui sacru însusi. Realitate alternativa, o alta clipa, un alt timp, încalecat. Am simtit aici urgenta lui, acel „daca ceva trebuie sa se întâmple, se va întâmpla“, inevitabil. Într-adevar, mi-am amintit ca paradisul nu poate fi privit decât din interior, pastrând proportiile omenesti. Masura zeilor nu e a noastra, iar perspectiva noastra e rareori de pe vârful olimpice. Singura perspectiva oricând la îndemâna este interiorul nostru, singura retragere ce ne poate trage în sus, singura masura, cea a sinceritatii si a cunoasterii de sine, a multumirii si a pietatii fata de ce ni s-a dat. Când ramâneam singura, în copilarie, îmi imaginam adesea ca în spatele bibliotecii masive apasam pe un buton invizibil si toata camera se transforma sub ochii mei nedezvrajiti, de copil, într-un palat de culori si lumini. Mutata în acest caleidoscop, cu cerul drept acoperis si iarba covor, eram fericita fara sa-mi fac sperante, iar despre vise nu stiam înca nimic, viata mea toata era învisata. Îmi atingeam prietenii de la înaltimea copilariei, masurata cu palma si totul era suficient în fiinta mea. Atunci fiinta mea se masura doar cu casa mea, iar timpul era nelimitat, Cronos era nenascut. În prezenta oricui ma iscodea însa, palatul redevenea pe loc apartamentul de bloc, culorile paleau, lumina se stingea timida. Miracolul prezentului fericit era numai în mine, ascunzându-se în fata oricui încerca sa intre. Oare storurile maturitatii l-au putut proteja la fel de bine ca transperantele copilariei? Oare îl voi putea reînvia în întregime vreodata? Simt înca acea clipa suspendata si caut locul ideal pentru a-L privi de cât mai aproape si a-L întreba de ce a creat timpul. Cu un pas în viitor si unul în trecut, sper regasirea în prezent, ca un gigant din Rodos, vizibil numai privirilor suficient de insistente si de discrete. Fragment din volumul „Calatorii de la etajul 95 în sus“