Lucrez foarte usor. Nu m-am nascut artist adevarat

articol aparut in Cultura, nr. 200 din 0000-00-00
» cultura »
Autor: ELENA CLONARU

Anamaria Smigelschi in dialog cu ELENA CLONARU

La Banca di Roma, în Galeria Veroniki, Ana Maria Smigelski ofera o sarbatoare de culoare cu ampla selectie de „Scoici“. Acuarele pline de lumina, somptuoase, subiecte familliare si stranii totodata prin monumentalizarea lor ocupa în întregime una dintre sali. Mai sunt expuse elegante gravuri, purtatoare de profunde semnificatii, nu o data generatoare de melancolie, de tristete. Câteva peisaje de la malul marii constituie cadrul explicativ al seriilor de scoici, al odgoanelor, al nisipului, al cerului vazut prin deschiderea unei cochilii. O lume mirifica, în care bucuria ochiului este dublata, în fundal, de incerte nelinisti.



Într-o duminica la prânz, revazând expozitia în acordurile muzicii interpretate de remarcabilii Sanda Craciun si Aurelian Octav Popa, observând cât de consonant poate fi Messiaen cu nisipurile Marii Negre, m-am gândit sa-i solicit Aneimaria Smigelschi un interviu. A acceptat cu gratie.

Sunt o emotiva mascata

Elena Clonaru: De ce expozitii atât de rare?

Anamaria Smigelschi: Am facut o expozitie în ’81 si m-am simtit îngrozitor. Eu sunt, altfel, un histrion. Îmi place sa ma dau în spectacol, atâta vreme cât e vorba de gluma. Cum e ceva serios, ma pierd. Sunt o persoana îngrozitor de emotiva, mascata. Cum zic eu, la mine totul este între datorie si masca durerii. Vorbesc tare, traversez odaile prin mijloc, pare ca n-am nici un fel de problema. Înca din copilarie, am încercat sa-mi asum toate inhibitiile si toate temerile. De exemplu, îmi era frica de întuneric si îmi impuneam sa nu grabesc pasul când întunericul începea sa ma înconjoare. Aveam – si am înca am – claustrofobie si practicam jocuri cumplite. Împreuna cu sora mea, intram în canal, cu capacul de fonta lasat, sa vedem cine sta mai mult timp. Era chiar sa murim sufocate odata, când ne-am bagat într-o lada din pod si am ramas încuiate acolo. Mama, care era cu doua etaje mai jos, ne-a auzit bocanind disperate, a venit, a ridicat capacul, noi am iesit, ca doua rusalce ude si despletite. Mami, care era italianca, a exclamat: „cretinage!“ Asa fac, în mod obisnuit, în viata si acum. Când am facut în ’80, expozitia de la Orizont, am fost, timp de trei saptamâni, într-o stare de deznadejde si de responsabilitate cumplita. Mi se parea ca sunt în pielea goala în fata întregii omeniri, lucrarile le vedeam când exceptionale, când ma apuca o scârba desavârsita. La închiderea expozitiei, am simtit o usurare teribila. În consecinta, toate geamurile si ramele le-am dat expozantei urmatoare, Cristinel Popescu, careia nu-i venea sa creada. Si atunci mi-am zis: de ce îmi trebuie toata responsabilitatea asta? Ca sa scrie lumea? E clar ca o sa scrie oricum. E clar ca sunt geniale! Am mai încercat odata în Italia, la Accademia di Roma, si am avut acelasi sentiment. Nu sunt în stare sa ma duc sa-mi propun creatia la galeristi. Când e vorba de altcineva, pot sa fac orice. Despre mine, doar când e vorba de gluma, de prefacatorie, de cântat, de bucatarie, de tratatii...



E.C.: Ce s-a întâmplat de data aceasta? 

A.S.: N-as fi facut aceasta expozitie, daca Maria Magdalena Crisan n-ar fi venit, în urma cu un an, sa cautam lucrari pentru expozitia „Remember Tescani“. Când a vazut câte lucrari am în sertar a spus: Sa stii ca te-am programat! Mai de voie, mai de nevoie, m-am lasat. Si acum, la sfârsit, desi nu ma pot plânge ca n-am fost laudata si mângâiata pe crestet, n-am deloc sentimentul ca am facut vreo isprava.



Tot ce fac este un fel de rebus

E.C.: Lucrati greu sau usor?

A.S.: Foarte usor. Din cauza asta am si spus întotdeauna ca eu nu m-am nascut artist adevarat. Sunt prevazuta cu o îndemânare în tot: la sport, la înotat, la bicicleta, la cusut... Am un nepot, care, atunci când era mic, ma întreba rasfoind reviste: asa poti sa faci? Da, raspundeam eu. Pâna când am dat de un desen SF, cu stele, cu borduri de nave cosmice si atunci i-am spus: asa nu pot sa fac. A fost foarte dezamagit. Pot sa fac, de fapt, orice. Nu stiu daca este o calitate. În orice caz, Cézanne avea alta parere. Ca si marele maestru, sotul meu, Alin Gheorghiu, care îmi vorbea de darul funest al asemanarii. Eu contez mai mult pe mintea mea si pe spiritul meu, când ludic, când foarte grav. Tot ce fac e ca un fel de rebus. De exemplu, în grafica publicitara, ai date tipografice, dimensiune, subiect, o multime de parametri si trebuie sa gasesti solutia optima. Asta ma incita. În desenele de la mare, nu este acelasi lucru. Sigur, nu le-am facut asa cum se picteaza în fata motivului. Primele sunt destul de ingenui: râpa, apa, marea, barca... Treptat, lucrurile se aseaza. Singurul lucru pe care îl urmaresc definit este obtinerea unui efect surprinzator. Dupa surpriza, mai vedem. Lucrarea te sperie, te emotioneaza, te îndurereaza, te îndulceste, te îmbunatateste...

Nu stiu de la cine am mostenit placerea de a vorbi



E.C.: Cât sunteti ardeleanca si cât sunteti italianca?

A.S.: Sunt exact jumatate si jumatate. Din partea ardeleneasca, sunt înnadeli. Mostenesc ceva din partea slava. Din partea poloneza mostenesc, în mod clar, un spirit de fronda, un orgoliu exagerat, o tâfna, desi strabunicul nostru polonez este destul de îndepartat si s-a mai si potolit printre ardeleni. Bunica, Pulcheria Calut, nepoata lui Simeon Gaitan care a facut liceul si facultatea în cioareci, trimis cu cheta nationala, apartinea intelectualitatii ardelenesti provenite din talpa tarii. De cealalta parte, o italianca tipica, care, desi era din Piemont, nu avea deloc spiritul nordului italian (piemontezi, sunt un fel de elvetieni, potoliti, pragmatici). Era o flacara. O persoana de un „ingenio“, cum spun italienii, de un spirit exceptional. A plecat dintr-o viata de bunastare, de liniste, de lumina ca sa vina în România, sa faca patru copii, sa fie maritata cu un urs ardelean care nu voia sa iasa la baluri si care se încapatânase sa ramâna arhitect liber profesionist si nu slujbas la stat. Facea licee, primarii, biserici, care se plateau târziu si greu. Au pornit deci cu o stare materiala destul de dificila. A venit apoi razboiul, casa a fost bombardata, am ramas pe drumuri, ne-am aciuit pe lânga o matusa, care l-a lasat pe tata sa mareasca locuinta si ne-a lasat-o noua. Mami a stiut însa sa nu lase niciodata sa se vada ca e o drama, nu s-a plâns, avea grija sa nu fim tristi. Mi-aduc aminte de o scena. Eu inventam tot timpul câte ceva. Într-o zi, am inventat un fel de vehicol cu niste manete... Plina de entuziasm, m-am dus la mami care spala rufe, sa-i povestesc inventia mea. Ea s-a întrerupt, ramânâd cu mâinile în clabuc, m-a ascultat si mi-a spus: N-as vrea sa te necajesc, dar sa stii ca masina ta este folosita de toti ologii de pe strada. Avea o disponibilitate formidabila. Îi placeau intemperiile, ceata, ploaia... iar noi am mostenit câte ceva de peste tot. Nu stiu de unde am mostenit placerea de a vorbi. Fratii mei nu sunt asa. Cu toate neajunsurile, am avut o copilarie fericita. Se strângeau toti prietenii la noi în casa. Era o lume miraculoasa. Mai târziu a intrat în aceasta lume si Alin, care era un artist teribil de dotat în toate directiile (ar fi putut face muzica, de exemplu), dar care venea dintr-o familie partriarhala, de cartier, în lumea asta bezmetica, în care noi tropaiam peste tot, în timp ce tata, la mijloc, cînta la vioara! Faceam tot soiul de nebunii. Am facut muzica dizarmonica, poezii colective, în care fiecare scria câte un vers, îndoia hârtia, spunând numai rima, iar ceilalti continuau, poezii pe care le-am pus sub numele unui poet damnat si pe care le-am scris într-un caiet, facând si portretul poetului. Am facut, acasa, o expozitie modernista, în care au expus si tati, si mami, si fratele meu cel mare care era inginer, dar a facut una dintre cele mai frumoase lucrari: pusese pe un  taburet o tinta de tabla, cu o frunza peste ea si a intitulat-o „Toamna orizontala la poligonul Tunari“. Am facut si vernisaj, am tinut discursuri ... Am vazut un film încântator al fratilor Taviani, în care razboiul este privit prin ochii unei fetite de sase ani, care pleaca în bejenie cu satul ei. Mai vine un raid, se mai ascund, dar e vara, e soare, e frumos ... Asa a fost copilaria mea. De aceea îi înteleg pe cei mici si toata lumea care vede ilustratiile mele la cartile pentru copii recunoaste acest lucru.



E.C.: Exista antecedente artistice în familia dumneavoastra?

A.S.: Am trait într-o atmosfera artistica, cu tablourile bunicului meu, cu istoria, altfel dramatica, a lui, cu tata care era arhitect si cânta la vioara, o matusa care cânta la pian... Desenam tot timpul si puneam rudele sa ne cumpere desenele. Parea normal sa ne îndreptam catre cariere artistice. La Ioana, sora mea, a fost foarte clar de la început ca acesta este drumul. Cu mine, mai putin. Dupa primul ei an la scoala de arte plastice, ne-am dus la expozitia de acolo. Mami a vazut ilustratiile de carte de la sectia de grafica si mi-a spus: asta este meseria care ti se potriveste. M-a luat de la liceu si m-a dus sa dau examen. A vorbit cu directorul de atunci al scolii, domnul Schobel, care a însemnat foarte mult pentru noi toti, cerându-i sa ma primeasca numai daca sunt într-adevar talentata. Îmi pare rau ca aunci cînd am terminat scoala, nu exista publicitatea. Râvnesc acum la reclamele iscusite pe care le pot face tinerii, cu orice fel de mijloace tehnice, si îi invidiez. Nu sunt ahtiata dupa desen. Mi-e la fel de usor si sa modelez, desi n-am studiat niciodata. Sa-ti spun ceva amuzant. Desi sunt total diferita de bunicul meu, care era jumatate polonez, jumatate ardelean, foarte serios, probabil si foarte religios, am descoperit, când desenam dupa natura, ca la Tescani, ca lucrarile mele seamana cu ale lui.



Tot ce fac trebuie dus pâna la maximum de perfectiune

E.C.:  Destul de rar doi artisti care traiesc o viata împreuna nu se „ating“ în creatia lor. Cum ati reusit?

A.S.: N-am facut nici un efort. Eram atât de diferiti! El urmarea cu totul altceva în arta lui. N-am interferat decît din punct de vedere organizatoric, daca pot spune asa. Am încercat sa-l sprijin si sa-l ocrotesc. Altfel, la cum era el, ar fi putut sa doarma cu capul pe o clanta si sa manânce conserve toata viata. Am vrut sa-i creez o casa artistic ordonata. Avea aici zona lui de liniste si de echilibru, alta decât cea de la atelier, unde spunea ca e capsula lui cosmica în care traverseaza spatiul în siguranta. Sunt cel mai avântat fan al lui, dar n-am avut niciodata idealuri comune în realizarea artistica. Ne placeau aceleasi lucruri, din punct de vedere estetic, desigur. La m£ncare nu aveam aceleasi gusturi. Treptat s-a obisnuit cu mâncarurile mai ardelenesti, mai occidentale. As spune ca sunt mai europeana decât era el.



E.C.: De când va pasioneaza marea?

A.S.: Am avut un unchi, inginer agronom, profesor universitar, care si-a dorit copii si n-a avut. Si atunci ne-a adoptat pe noi. Ne lua la mare, facea un fel de tabara de vara cu noi. De la el am învatat o multime de lucruri. Stia orice îl întrebai. Facea o pauza, apoi parca citea dintr-un dictionar minunat. Ne-a învatat si o disciplina a „vacantierului“ de mare care ma urmareste si astazi. M-a învatat de la sase ani sa înot. Mergea în larg, cu copiii dupa el, ca un cârd de ratuste. Mergeam cam jumatate de kilometru, acolo faceam cerc si trebuia sa ne scufundam, pe rând, si sa venim cu nisip de acolo. Asa ne-a facut sa nu ne fie frica de adânc, sa nu ne imaginam diferite pericole inexistente. Erau si plimbarile de seara pe faleza, în timpul carora ne învata stelele. Amuzant este ca stiu constelatiile asa cum se vad ele pe cer la mare, în luna august. Daca ma duc în alta tara, încep sa ma încurc.



E.C.: De ce tocmai scoicile?

A.S.: M-a întrebat un  copil, odata: „Tu de ce pictezi numai gunoaie?“ Pictezi ce gasesti! Repertoriul, fata de Mediterana, de exemplu, este foarte restrâns pe malul Marii Negre. Întâi am desenat privelisti. Apoi, au venit scoicile. Mai târziu am ajuns la odgoane. Toata partea asta cu cercetatul, cu desenatul este ceva atât de gustos, atât de încântator. Este foarte greu sa decoperi forma unei scoici, mai ales când este ciobita. Trebuie sa-i desclestezi misterul, sa o desenezi ca lumea, ca sa fie viabila. E o încercare fastuoasa. Apoi, îmi cream naturi moarte, asa cum îsi creaza pictorul motivul cu carte, pipa, anemone, în  spate un  tablou sau o partitura. Cu doua pietricele si cîteva scoici îmi cream si eu un motiv. Când veneau prietenii sa ma cerceteze, nu-si dadeau seama, pentru ca scoicile uriase pe care le vezi în tablou erau de fapt mici de tot, si trebuia sa le spun: stai ca-mi strici motivul! Le desenam, puneam primele tonuri. Eu desenez în tuse succesive, nu ca la acurela adevarata, care trebuie rezolvata dintr-o suflare. Trebuia sa fac pauze, ca sa se usuce culoarea. Mergeam sa înot. Cand ma întorceam, cu capul plin de apa, ma uitam la ele de sus si ma lamuream: unde trebuie mai negru, unde mai deschis ... Din pacate, am sentimentul ca s-a terminat. Ar trebui sa inventez ceva cu totul deosebit.



E.C.: Aveti preferinta pentru vreuna din tehnicile graficii?

A.S.: Gravura. Am încercat si pictura, dar nu merge deloc. Îmi plac toate tehnicile care au la baza structura, culoarea hârtiei. Gravurile mele sunt în majoritatea lor pe fond alb. E foarte greu, mai ales când faci gravura pe fier, sa scoti un asemenea alb. Desenele de la mare au toate dedesubt albul hârtiei, peste care vine tonul transparent. Îmi convin tehnicile care nu cer rezolvare grabnica. S-ar zice ca sunt o persoana instinctiva, dar nu am încercat niciodata stilul gestual, compozitiile cu elemente aruncate parca la întâmplare. Tot ce fac trebuie dus pâna la maximum de perfectiune pe care îl pot atinge. Chestia cu Ardealul ... Nu mi-a reusit niciodata ceva la întâmplare, exceptând viata de zi cu zi, gluma, jocul de cuvinte. Plastica este probabil zona mea de seriozitate. Si nu numai ea. Fiind foarte saraci, m-am gândit, la un moment dat, sa fac pantofi. Lucram unul, sa vad cum iese, iar pentru al doilea îl puneam pe primul pe picior. Trebuie sa am sentimentul ca fac un lucru necesar, ca el foloseste cuiva. Daca nu sunt motivata de ideea ca cineva are nevoie de ceea ce fac, nu ma intereseaza. De exemplu, la scoala am facut afis. Mi-ar fi placut foarte mult o cariera în domeniul acesta. Viata unui afis ar trebui sa tina doua zile, pâna lipesti un altul deasupra. Am facut la nesfârsit afise de expozitie cu sentimentul ca este o cacealma. Am luat si un premiu international cu un afis la „Mondo cane“. Dar comanda sociala, înainte nu exista. Si nici acum. Am avut ocazia de câteva ori sa-mi vad afisul pe strada. Este o senzatie inegalabila sa-l vezi de departe, sa-l recunosti.



În lumea copiilor, caraghios este un superlativ

E.C.: Si ilustratia de carte?

A.S.: Cu cea mai mare placere am realizat lucrurile pe care le-am inventat eu. La un moment dat, prin 1973, am primit un telefon. Cineva propusese editarea unui fel de album de flori jucaus, pentru copii. Mi s-a spus ca ar putea fi ceva cu Pusa-Papusa ... Am compus atunci personajele Luna Betiluna si Dora Minodora, cu povestile lor plimbate prin stiintele naturii. Mi-ar placea sa le vad reeditate. Apoi am facut pentru Editura Sport Turism niste carti caraghioase. Stiam ca le vor placea copiilor. În lumea lor, caraghios este un superlativ. Le-am facut pe toate fara nci un efort. Am avut trei nepoti care au crescut alaturi de mine. Era o joaca continua. N-am facut decât sa dau la tipar jocurile lor de atunci.



E.C.: Vi se pare vreodata greu sa va apucati de un lucru?

A.S.: N-am început niciodata un lucru care sa nu-mi placa. Daca mi s-ar spune fa un proiect de pod peste Dunare sau unul de cibernetica, as refuza. Întotdeauna stiu clar ca pot rezolva un proiect. Ma gândesc, ma gândesc si apoi îl fac dintr-o data. Tatal meu, care stia de la bunicul ca înainte de o compozitie se fac studii, era nemultumit ca eu nu fac niciodata. Pentru  o compozitie a bunicului, „Ielele“, care nici n-a ajuns vreodata în forma definitiva, au ramas, de exemplu, sute de studii pregatitoare. Pâna la urma, dupa doua-trei succese, s-a convins ca ma gândesc si pâna la urma chiar iese ce trebuie. Înainte de a începe ceva, stiu foarte clar ce trebuie sa fac. Nu vorbesc, desigur, despre compozitiile de la mare. Desenul dupa natura este complet altceva. Aceste compozitii nu le-am facut nici ca studii, nici cu intentia declarata de a „face un tablou“. Nici nu stiu exact de ce le-am facut. Mai târziu, când le-am vazut încadrate prin casele oamenilor, mi-au dat o mare satisfactie, pentru ca sunt atât de adevarate, atât de apropiate de lumina aceea încât ma surprind pe mine însami.



Prietenia este pentru mine o vocatie

E.C.:  Ce hobby-uri aveti?

A.S.: Orice. Daca nu ma pui sa spal vase, orice fac este un hobby. Cu conditia sa aiba ceva creator. N-ai sa ma vezi facând siret de laseta sau tricotând la nesfârsit un sal. Dar sa pun flori în glastra, sa creez ceva în bucatarie, unde am zis ca am cel mai mare talent, ca majoritatea mâncaciosilor, sa pun mese... Iar prietenia este pentru mine o vocatie.



E.C.: Ati calatorit mult. Unde plasati arta plastica româneasca?

A.S.: Este de cea mai buna calitate. Cel mai modest creator este mai bun decât majoritatea celor pe care îi vezi în marile expozitii din strainatate. Am fost la Muzeul de Arta Moderna din Grecia. Peste tot îi vedeam pe Sirato, pe Ghiata, pe Lucian Grigorescu, dar modesti. Ca sa nu mai vorbim despre Pallady sau despre Petrascu ...



E.C.: Si statutul artistului?

A.S.: Ce sa-ti povestesc despre asta? Ma enervez. Înainte aveam cenzura sociala, acum avem cenzura comerciala, care e înca mai naucitoare. Daca te uiti la albumele de arta de pe piata, vezi ca nu este o selectie normala. Cine reuseste sa gaseasca un sponsor, reuseste. Daca este vorba despre un artist mare, care nici nu se intereseaza de soarta operei lui, n-are nici o sansa. Daca nu ai un negustor care sa te sprijine sau daca nu ai darul gestionarii propriei creatii, ramâi necunoscut.



E.C.: Ce ar mau trebui spus despre dumneavoastra?

A.S.: Eu stiu? Ca-mi plac pisicile, desi ma împiedica sa las usa deschisa la terasa. Gradina mea este o adevarata gradina zoologica! Sau ... Am avut o matusa care era un adevarat personaj din secolul XIX. Au ramas dupa ea carti si partituri, pe care le-am citit si m-am trezit ca tin minte o multime de chestii. Am un repertoriu actoricesc pe care nu-l mai stie nimeni. Poezii de Grigorie Haralambie Grandea si de Aricescu, romante de la sfârsitul secolului XIX cu care ma exhib în societate, ceea ce ma distreaza, si am si succes de public. Sunt unele, adevarate sloganuri caraghioase. Este un vers din Aricescu pe care am vrut sa mi-l scriu pe o solnita si n-am ajuns niciodata: „Cercul fericirii este foarte mic/ O muma, o soacra si un bun amic“. Sau, de la A. Lazarescu: „Frumoasa este roza când roua pe ea pica/ Frumoasa e si juna când virtutea practica“. Actorul George Marinescu m-a întrebat de ce le-am învatat. Am spus ca trebuie sa am sentimentul, când încep ceva, ca acel lucru este util. Dar necesitatea trebuie sa fie doar o sclipire. Efecul trebuie sa fie însa întotdeauna zglobiu si sa aiba, ca orice arta, de altfel, si o nota de gratuitate.

---