Obsesii si psihoza în „Lucia di Lammermoor“ la Opera din Amsterdam

articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20
» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA

Mântuirea Luciei

Într-o lume a conflictelor de cult si de clan, a razbunarilor sângeroase, Scotia anului 1700, adolescenta Lucia se simte straina. Se refugiaza între papusi, ca un copil întârziat, imatur. Numai ca ambientul turbulent îi afecteaza spiritul, ungherele labile ale psihicului. Fantasmele o cuprind, în timp ce în jurul ei se petrec fapte pe care refuza sa le înteleaga. Obsesiile îi inunda mintea. E chiar ajutata. Fratele Enrico, capelanul Raimondo (un degenerat care nu ezita sa-si arate atractia sexuala pentru tânara), guvernanta Alisa (cu alura de supraveghetoare de lagar), serparosul Normanno, toti îi otravesc sufletul, o preseaza, o alimenteaza cu informatii false, o santajeaza emotional pentru propriile lor interese. Nu se poate izola de ei. Camera îi este inundata de forta lor brutala si persuasiva.

Înconjurata de o lume eminamente masculina sau cu comportari masculinizate (Alisa), îndoctrinata picatura cu picatura, cu creierul debusolat, spalat, Lucia clacheaza. Tarata ab inizio prin propria-i structura psihica, se supune, fara putere de împotrivire, casatoriei cu Arturo, dar în subconstientul ei, sângele luase de mult locul ratiunii. De aici, crima, nebunia si moartea. Iubirea pentru Edgardo i s-a parut un vis, a încercat sa i se daruiasca cu totul, dar n-a îndraznit sa creada în puritatea sentimentului. Mai ales ca si tânarul îndragostit a încurajat-o doar sporadic si s-a aratat preocupat mai mult de jocurile politice. Ceva superficial s-a strecurat în relatia lor. Sinuciderea lui Edgardo, la final, a avut pe undeva conotatia vinovatiei, ca unul din generatorii dramei eroinei. Mântuit, sufletul Luciei se ridica simbolic la ceruri, fapt de care suntem avertizati înca din debutul operei, pe reflexiva introducere orchestrala.

„Ascultati cu ochii si priviti cu urechile!“

Asa a gândit regizoarea olandeza Monique Wagemakers povestea „Miresei din Lammermoor“ a lui Walter Scott, preluata de Donizetti în celebra sa opera. Asa a transpus-o în productia de sfârsit de noiembrie a Operei Neerlandeze din Amsterdam. O idee care este, poate, fortata, dar nu fara motivatii subtile. Îndeplinindu-si functia de creatoare a spectacolului, artista a vadit o imaginatie introspectiva profunda si a sustinut-o cu constanta preocupare. A esentializat platoul, decorurile lui Frank Philipp Schlössmann sunt aproape inexistente (un pat, o sofa, o padure de spade), costumele semnate de Rien Bekkers au tenta atemporala (cât de actuala poate fi versiunea!), luminile lui Reinier Tweebeeke capata puteri expresive prin nuante de alb pur si negru, de bleu si rosu intens. Un moment cu totul deosebit prin sugestie ramâne procesiunea care o conduce pe Lucia pe ultimul sau drum, cortegiu de luminite amorfe, proiectate pe fundalul de noapte. Cum bine îndeamna regizoarea: „Ascultati cu ochii si priviti cu urechile! Iata esenta spectacolului de opera.“ Nu se poate spune ca transpunerea prin mizanscena a sintagmei nu i-a reusit. „Lucia di Lammermoor“ la Amsterdam este o productie care se urmareste cu sufletul la gura si convinge. O solutionare în termeni moderni care nu altereaza sensurile muzicii.

Actoriceste vorbind, interpretiia se pliaza de minune conceptiei, personajele sunt veridic zugravite. Sigur ca greul cade pe umerii frumoasei Lucia (Cinzia Forte), seducatoare prin dramatismul înfatisarilor de la vis la realitate, cu joc neobosit plin de tensiune, contorsionat fizic si psihic. O urmeaza, cu solida portretistica, dinamicul si extrovertitul Enrico (Tassis Christoyannis), expansivul si derutatul Edgardo (Ismael Jordi), impenetrabilul si unsurosul Raimondo (Alastair Miles), Alisa (Anna Steiger) de o severitate ce da fiori.

Excelent cvartet solistic

Sub bagheta antrenanta, cu gestica elocventa (câteodata exagerata) a italianului Paolo Carignani, toti cânta bine. Soprana italiana Cinzia Forte are o voce placuta, rotunda si bogata în registrul central, cu excelente abilitati de preluare a coloraturilor. Stilistic este impecabila, cu frazare inteligent gândita. La pasiv, un vibrato la limita acceptabilului se insinueaza câteodata iar supra-acutele apar subtiate. Spre exemplu, Mi bemol-ul cavatinei „Regnava nel silenzio“ din primul act a fost prea putin convingator.

Spaniolul Ismael Jordi (Edgardo) este un veritabil tenor lejer donizettian cu înclinatii di grazia, sensibil, cu cânt nuantat si cursiv, desi calitatea timbrala nu este foarte fasta. Momente de remarcabila emotie au venit în tabloul final când mezzevoci au însotit pasaje precum „...di chi mori a per te“ (aria „Fra poco a me ricovero“) sau „Di chi mai, di chi piangete?“ din scena premergatoare mortii. Un adio luat de la viata, „Tu che a Dio spiegasti l'ali“, absolut sfâsietor.

Baritonul grec Tassis Christoyannis a expus un glas potrivit vocalitatii rolului Enrico, a cântat cu aplomb si acute solide, amintindu-mi pe alocuri de reputatul Leo Nucci. Important este ca artistul nu se cantoneaza în inexpresivitate, ci variaza abordarile frazelor muzicale. Elocventa este prezentarea a doua strofe din duetul cu Lucia (actul secund). Ei bine, „Se tradirmi tu potrai“ este atacata prima oara moale, implorator pentru ca apoi violenta sa-l cuprinda gradual pe erou. Cu totul invers procedeaza la cea de-a doua strofa, cu versificatie identica, vehementa începutului topindu-se printr-un diminuendo ce iradiaza temeri launtrice.

Basul britanic Alastair Miles  este un obisnuit al rolurilor de mezzo carattere pe mari scene ale lumii si în înregistrarile discografice ale titlurilor rar cântate. Compozitia pe care o rezerva rolului Raimondo este perfect pliata imaginii propuse de regizoare si este de admirat modul cum o voce generoasa si cu armonice prietenoase reuseste sa cânte cu raceala si asprime în aria „Dalle stanze, ove Lucia“ din actul al treilea, impulsionând accentele si renuntând la legato-ul catre care l-ar conduce desenul melodic. Minunat intervine apoi corul, în cânt unduit, impresionat de povestirea capelanului. Desigur, un merit egal în plamadirea în diversitate a portativelor celor patru solisti revine dirijorului Paolo Carignani.

Singurele „bemoluri“ ale serii de la Amsterdam au venit din partea nepotrivitului tenor Gioacchino Lauro Li Vigni, interpretul lui Arturo, din partea coristilor usor neîncalziti la prima scena sau a alamurilor obosite în tabloul ultim. În rest, ansamblurile au dovedit omogenitate si calitate, raspunzând prompt tempilor decisi si nervosi ai sefului de orchestra.

---