Cuvinte si praf
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura spectacolului »
Autor: RUXANDRA ANTON
Impresionantul decor, cu linii ferme asemenea unui desen geometric cu terminatii figurative, de o simplitate si sugestie admirabile, plin de forta, constituie el însusi o poveste în alb si negru asemenea unui film mut. Zece cuburi transparente pe care actorii le transforma, mânuindu-le, în diverse obiecte uzuale, o cabina transparenta în mijlocul scenei - biroul lui B unde masina de scris mitraliaza memoria cuvintelor, ca un perpetuum mobile al vorbelor în golul faptelor. Chiar si scena arata ca o pagina scrisa, negru pe alb iar în fundal, stative cu cranii si doua haine agatate, întepenite în ghips, zidite pe trupurile de fum ale celor care au sfârsit arsi de vii în crematoriile naziste. Corul compus din sase barbati si trei femei, care vor fi si personaje, îmbracati în costume negre, camasi albe si palarie neagra, identice, care-i depersonalizeaza si în acelasi timp îi unifica, formeaza un grup inert, statuar, în asteptarea spectatorilor. Grupul se rupe si, prin miscari corporale deosebit de plastice, toti îsi amintesc chinurile, îndurarile, cosmarul; la un moment dat, fiecare îsi înfige capul în câte un cub ca într-o celula a unui lagar. Vocile lor grave aduc atmosfera sacra a sinagogii prin cântecele corale închinate lui Mesia. Toti au câte o biblie din care citesc versete în timp ce se misca într-o agitatie aproape funebra din care înmarmuresc la aparitia lui B. Multi dintre cei morti nu au morminte si ceremonialul asezarii pietrelor pe morminte e unul imposibil. B. nu poate întelege ce s-a întâmplat doar din întâmplarea lui, ramâne prizonierul unei culpabilitati a supravietuirii prin sacrificiul învatatorului si orice iesire din amintire i se pare o profanare, iar slovele scrise sau vorbite despre ce-a fost, singura legatura posibila cu sine, inexprimabilul facând parte din viata pe care ar fi putut-o trai daca raul nu ar fi fost comis. B. nu mai stie sa perceapa dragostea, între el si sotia lui stau imagini care l-au încarcerat pe viata. Sfâsietoare este scena în care ea se loveste spasmodic de geamurile cabinei, îl priveste cu o dulce teama, disperare si ruga, se întinde pe acoperis, se zbate, în timp ce el scrie impasibil, de parca nici nu ar vedea-o. Libertatea are alte întrebuintari pentru B. aflat într-o cautare continua a ceva ce ar fi putut fi, într-o continua asteptare a învatatorului, libertate ce-i elimina orice vointa de a trai si ceea ce ar putea sa mai fie, fiind convins ca orice încercare de a da fiinta fiului sau este chiar uciderea lui. Personajul emblematic înfasurat în bandaje este purtat pe brate si asezat mereu între ei; el este taria si calauza lor pentru o viata în care ei nu pot sa mai iasa din starea de detentie. În vulnerabilitatea lor, simpla dezvaluire a locului de unde au scapat cu viata le aseaza pe crestet nimbul învingatorului. Ceea ce e impresionant este sentimentul de culpabilitate al victimelor, tocmai fiindca razboiul si raul nemasurabil adus evreilor este un plan rational al unui maniac paranoic la care ei nu s-au opus cu ratiunea lor. O alta scena de un dramatism tensionat este cea în care fiecare îsi alege câte un obiect din gramada de lucruri ramase de pe urma mortilor; relatia fiecarui personaj cu obiectul ales este de o finete si de o cruzime a dezgolirii sufletului uman, cutremuratoare. Spectacolul în sine este reprezentarea unor stari ale celor care au scapat, traumatizati si inapti sa-si mai continue viata altfel decât sufocati de memoria însângerata a întâmplarilor groaznice prin care au trecut. Întâmplarile care izbucnesc la suprafata (adunarea pentru raport la scoala de baieti, întâlnirea dintre tata si fiu, amintirea despre femeia cheala în capot rosu, sacrificiul învatatorului, împartitul portiilor, saparea propriei gropi) sunt prezentate disparat si totusi ele lasa o puternica impresie de întreg viu prin modul de redare: actiune schitata coregrafic pe un fundal de muzica corala sacra si replici spuse ritmat, asemenea unui mars al vorbirii. Toate acestea dau impresia de poem în miscare. Actorii si-au sustinut partiturile vocale, actoricesti si coregrafice la un nivel desavârsit, fiecare în parte, fara nici o discrepanta, reusind sa transmita publicului acea tensiune a emotiei care te scufunda în întregime în trairile lor. Se poate spune despre acest spectacol ca este un spectacol de imagine, de miscare coregrafica, ca este si poematic, dar si dramatic fara nici o îndoiala. Modul apocaliptic în care se trage concluzia, contine atâta adevar cât si ironie, ca un stigmat neînscris în nici o istorie a faptelor: în cabina de sticla barbatul B care-si transfera fantasmele cosmarului în litere, lipeste pe geamuri nenumarate coli albe peste care va curge doar cerneala odata cu nisipul si praful ce se astern peste mormintele celor disparuti; doar cuvinte si praf avem pentru ei! În lume, setea de sânge nu se va opri niciodata. Teatrul Maghiar de Stat Cluj, cu spectacolul „Vinerea lunga“, dupa romanul „Kadis pentru copilul nenascut“ de Imre Kertész , dramaturgia de Visky András, decorul si costumele: Carmencita Brojboiu, coregrafia: Vava Stefanescu, regia: Tompa Gábor. Distributia: Corul (Péter Hilda, Orbán Attila, Bodolai Balász, Györgyjakab Enikö, Bogdán Zsolt, Molnár Levente, Gallo Ernö, Salat Lehel, Sinkö Ferenc, Kató Emöke), B (Diméni Áron), Sotia (Péter Hilda), Dl. Învatator (Orbán Attila), Baiatul (Bodolai Balász), Fata (Györgyjakab Enikö), Directorul (Bogdán Zsolt), Sfârâiac (Molnár Levente).Data reprezentatiei: 3 decembrie 2007