Spectacolele s-au desfasurat în fata unor sali pline

articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20
» cultura cultura spectacolului »
Autor: Tompa Gábor in dialog cu Cristina Rusiecki

Cristina Rusiecki: În mod constant, Teatrul Maghiar din Cluj are printre cele mai bune stagiuni din tara. Care e secretul directorului Tompa Gábor?

Tompa Gábor: Ne intereseaza diversitatea. Nu vrem ca într-o stagiune de la Teatrul Maghiar din Cluj un spectacol sa semene cu celalalt. Anul acesta am deschis cu Andrei Serban, „Unchiul Vanea“, apoi a fost Purcarete cu „Gianni Schicchi“, urmeaza Dragos Galgotiu cu Thomas Bernhardt, pe urma „Peer Gynt“ în regia lui David Zinder, apoi o adaptare extraordinara a romanului „Mormântul lui Boris Davidovici“ în regia lui Robert Laponja. Si mai avem „Trei surori“, o restanta pe care am amânat-o din motive obiective, de boala. Vom mai pregati si un Shakespeare pentru Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, care, la anul, se va organiza aici, în teatrul nostru, în parteneriat cu Bulandra, la Bucuresti si la Cluj.



C.R.: Am aflat si primul poiect pe 2008.

T.G.: La anul vom finisa Sala Studio, în sfârsit, dupa zece ani. Cred ca putem intra în cartea recordurilor negative: zece ani pentru o sala de o suta de locuri. As dori ca dupa ce Festivalul UTE se va sfârsi, din ianuarie 2009, sa dedicam o stagiune întreaga noii dramaturgii la Studio. Dar aceasta stagiune nu mi-o imaginez de maniera ca o sa alegem niste texte ale dramaturgilor tineri care pe urma intra în repetitii. Nu, eu as vrea ca dramaturgii sa participe într-un mod foarte activ la crearea spectacolului. Nu stiu înca exact forma: poate organizam un concurs, poate regizorii aleg din piesele existente, dar as vrea ca piesele acestea ale tinerilor dramaturgi sa se formeze odata cu spectacolul.



C.R.: În puhoiul de festivaluri de teatru din România, cum de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj pâna acum nu a organizat nici unul?    

T.G.: Toate lucrurile la vremea lor. Parca pâna acum nu a fost timp. Curajul de a organiza un asemenea festival a venit de la Zilele „Harag“. Am organizat doua editii ale Zilelor „Harag“, un festival semi-international. Am organizat si Zilele comemorative „Vlad Mugur“ si am vazut receptarea foarte buna din partea publicului.



C.R.: Asa ca v-ati gândit sa faceti si Festivalul Interferente. Dumneavoastra ati ales toate spectacolele participante în festival?

T.G.: Da, tot festivalul a fost selectionat de mine. Si asumarea riscurilor e foarte importanta. Faptul ca eu sunt convins ca 70-80% din spectacolele acestui festival sunt foarte bune s-ar putea sa nu se verifice în ochii publicului sau a oamenilor de teatru. E si acesta un risc. Dar si Teatrul Maghiar a prezentat acum cele mai bune patru spectacole la ora actuala cu toate ca mai sunt si altele care sunt interesante. Un singur spectacol a fost incert înainte de a veni de la Teatrul German din Timisoara. Am dorit sa alegem un spectacol în limba germana. Ezitam între Teatrul German din Timisoara si cel din Sibiu, pâna la urma Sibiul a anuntat la vremea respectiva ca va fi într-un alt turneu. E singurul spectacol care fata de anul trecut, când l-am vazut eu, a mai pierdut. Poate ca nu a mai fost repetat si jucat destul de des. Si spatiul este foarte diferit si nu s-a facut adaptarea cu destula grija. Dar, oricum, la Festivalul Interferente ne-au interesat mai ales diversitatea si tendintele europene din teatrul de azi.



C.R.: Care sunt tendintele acestea europene pe care le urmariti?

T.G.: Valorile nu se exclud niciodata. Nu cred ca trebuie sa fim neaparat vehement angajati într-o tendinta sau un proiect teatral. Sigur, exista un fel de teatru trendy, si regizori trendy, si dramaturgi trendy, si spectacole trendy. Unele sunt inventate. Sunt chiar si regizori inventati care, dupa aceea, vor disparea. Teatrul e  o poveste de durata mai lunga. Sigur ca exista o tendinta – ceea ce este foarte pozitiv –, în a promova valorile noii dramaturgii, a tinerei regii. Faptul ca exista acum o atentie mai mare pentru regizorii si dramaturgii tineri, pentru spectacolele lor care vizeaza publicul tânar este pozitiv pentru ca au fost ani, mai ales la noi, când nici nu puteam sa visam la asa ceva. Daca ma gândesc la marile spectacole din anii ’70, marii nostri regizori, la ora respectiva, erau regizori tineri.



C.R.: Si, cu toate acestea, regizorul Tompa Gábor nu manifesta o apetenta deosebita pentru noua dramaturgie.

T.G.: Pe mine ma fascineaza în continuare redescoperirea unor mari texte clasice, ceea ce nu exclude ca nu m-as apleca asupra noii dramaturgii. De exemplu trilogia dupa piesele lui Visky Andras e tot dramaturgie noua, numai ca aici este vorba si de conlucrarea mea lunga cu dramaturgul în toate sensurile.



C.R.: Festivalul Interferente va cunoaste si editii viitoare?

T.G.: Într-o forma sau alta, la doi sau trei ani. Nu as vrea sa ne gândim acum ca au fost douasprezece spectacole în unsprezece zile, la anul sau peste doi sau trei ani, vrem sa aducem douazeci de spctacole în saisprezece zile. Nu. Scopul e ca si Clujul sa fie obisnuit sa gazduiasca din când în când câteva dintre cele mai importante spectacole ale momentului teatral Europa.



C.R.: A acordat selectionerul Tompa Gábor, la Interferente, pondere si spectacolelor bazate pe limbajul non-verbal?

T.G.: Exista, în acelasi timp, asa se vede si la festivalul nostru, spectacole care nu sunt bazate pe text, cele de teatru-dans. Mie îmi place sa cred ca sub cupola marelui cuvânt Teatru intra tot. Exista si spectacole, ca acela de la Abadía, care a fost rafinat improvizat si scris de trupa printr-o metoda diferita de ceea ce intuiam atunci când am vazut spectacolul. Din discutia cu realizatorii am aflat cum a început procesul de repetitii: cu niste carti postale trimise de regizoare actorilor, cu întrebari pe baza carora ei au scris niste texte. Aparent, textele sunt foarte banale. Totusi, reusesc sa nu fie literatura de proasta calitate, reusesc, prin aceste povesti despre propria viata a actorilor, sa devina, subtil, niste meditatii asupra conditiei actorului, asupra întrepatrunderii între viata si teatru. Reusesc sa evite patetismul si sentimentalismul prin ironia si autoironia întretesute în tot spectacolul. Si îmi place ca arunca la vedere si sursele. Vorbesc despre Fellini si creeaza o lume felliniana; exista o fraza interesanta cu Tadeusz Kantor; exista o suprapunere interesanta între numele actorului care joaca un rol si scriitorul Julio Cortazar. Uneori spectacolul mi-a amintit despre formidabilul „1980“ a lui Pina Bausch. Si toate au o naturalete care cucereste publicul. Din reprezentatie emana o mare dragoste pentru teatru, dar si pentru om. Interesant este si ca Teatrul din Abadía functioneaza într-o biserica, dupa cum o arata ?i numele. Si atunci teatrul se dovedeste, din nou, un spatiu sacral. Am vorbit mai mult despre acest spectacol pentru ca aici el a fost receptat cu ovatii din public.



C.R.: A fost singura productie de care v-ati atasat?

T.G.: Au mai fost spectacole interesante ca „Ivanov“. De când l-am vazut prima data, s-a maturizat, s-a uns. A devenit mult mai precis, un desen foarte aspru. Urmaresc de ani întregi spectacolele regizorului Tamas Ascher si fata de „Trei surori“, acesta este un spectacol mult mai cumplit, mai crud. Cum probabil ca si realitatea a devenit de atunci… si vârsta e mai înaintata. Dar întotdeauna avem vârsta mai înaintata decât acum o zi. Beckett nu putea sa lipseasca de aici pentru ca aproape nu exista dramaturgie actuala care sa nu aiba macar o referire sau un citat din Beckett si nu exista aproape situatie de viata contemporana la care vreo replica din cunoscutele piese beckettiene sa nu se potriveasca. El este o iubire a noastra si Magda Stief, care s-a întors cu „Ce zile frumoase“, foarte potrivita în acest rol dintr-un spectacol a carui scenografie e semnata de Helmut Sturmer, a devenit acum membru onorific al teatrului nostru. De asemenea, trupa IMAGOmoves din America vine pentru prima data în spatiul european, desi coregrafa Yolande Snaith este de origine britanica, ajunsa în America acum zece-doisprezece ani. A fost colaboratoarea permanenta a marelui regizor de film Stanley Kubrick. Spectacolul de la festival este interesant si frumos, „Garden of Forbidden Loves“.



C.R.: Care a fost spectacolul dv. preferat din Festivalul Interferente?

T.G.: Eu sunt destul de subiectiv. Nu pot sa spun ca trupa noastra s-a prezentat foarte unitar, iubesc si „Gianni Schicchi“ al lui Purcarete, si „Unchiul Vanea“ al lui Andrei Serban, si „Woyzeck“, care s-a reluat cu schimbari importante. Dar eu am îndragit acest spectacol al Teatrului de la Abadía, despre care am vorbit atât de mult. Tot asa de mult mi-a placut „Bucataria“ lui Mladen Materic. Ultima oara l-am vazut acum cinci ani, l-am vazut o data la Limoges, o data la Edinburgh si ma bucur ca a fost reluat special pentru festivalul nostru. Regret ca nu l-am putut vedea a treia oara aici penru ca tocmai în ziua aceea am fost plecat la Porto. De fapt, ma bucura si faptul ca mai toate spectacolele s-au desfasurat în fata unor sali pline sau arhipline. Acest lucru este cel mai mare câstig.   

---