Carnea si oasele Interferentelor
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
De saptesprezece ani, oamenii de teatru – artisti, critici, tehnicieni –, nu contenesc sa se mire în fata seriozitatii si calitatii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Acesta se afla printre teatrele din România care furnizeaza în mod constant spectacole de referinta. Si, pesemne, are rata cea mai ridicata si ritmul cel mai îndesit de montari de valoare. Cel mai apropiat exemplu ar fi penultima sa premiera, „Unchiul Vanea“, în regia lui Andrei Serban, care va ramâne, probabil, una dintre montarile-reper ale peisajului nostru teatral mult timp de acum înainte. Dar nici precedenta premiera a teatrului, o alta bijuterie scenica, „Gianni Schicchi“, în regia lui Silviu Purcarete, nu ar trebui uitata. Anul acesta, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a împlinit 215 ani de existenta. Echipa lui s-a gândit ca cel mai bun mod de celebrare a acestei cifre nu prea rotunde („din pacate, sarbatoarea de trei sute de ani nu o sa o mai apucam“, realizeaza directorul Tompa Gábor) ar fi sa organizeze Festivalul International de Teatru Interferente în care publicul clujean sa se familiarizeze cu trendy-urile teatrului european de la ora actuala. Zis si facut. Douasprezece spectacole în unsprezece zile, sase din România, cinci din Europa si unul din îndepartata America, din San Diego, unde Tompa Gábor este seful Catedrei de Regie iar Andrei Both, seful Catedrei de Scenografie a Facultatii de Teatru. Spectacolele s-au asortat bine cu evenimente colaterale, nelipsite de la nici un festival serios: primul a fost vernisajul expozitiei de scenografie a lui Andrei Both. A urmat decernarea titlului de Membru Onorific al Teatrului Maghiar din Cluj actritei Magda Stief. Actrita sta într-o galerie selecta închegata din multi virtuozi ai genului, printre care Anna Széles, Endre Senkálaszky, Mária Bisztrai, András Csíky, Gyorgy Barkó, József Kötö, Agnes Kakuts sau Ferenc Boér.Din Interferente nu au lipsit tipariturile. Iar când e vorba de teatru, acesta se bucura de privilegiul de a lansa lucrari cu calitati grafice si fotografii exceptionale, cum sunt albumul „Tompa Gábor, viziuni scenice“, în trei limbi, maghiara, româna si engleza, îngrijt de Visky András si prefatat de George Banu, si „Helmut Stürmer – Scenografii“ , ambele aparute la Editura Koinónia. La aceeasi editura s-au publicat si „Scena supravegheata“ de George Banu, tradusa în limba maghiara, si „Teatru“ de Beckett, o editie îngrijita de Anca Maniutiu. În cadrul Festivalului Interferente, Vladimir Simon, director al Centrului de Consultanta pentru Programe Culturale Europene din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor a lansat „Anul european al dialogului intercultural – 2008“, mai ales ca Teatrul Maghiar de Stat din Cluj va fi gazda, în parteneriat cu Teatrul „Bulandra“, a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa din 2008. Dar carnea si oasele Festivalului Interfente le-au constituit, cum e si firesc, cele douasprezece spectacole, dintre care patru au fost ale teatrului gazda: „Woyzeck“ de Georg Buchner, în regia lui Mihai Maniutiu, „Vinerea lunga“ de Visky András, în regia lui Tompa Gábor, „Gianni Schicchi“, în regia lui Silviu Purcarete si capodopera „Unchiul Vanea“ în regia lui Andrei Serban. Din pacate, din selectia facuta de directorul Tompa Gábor a lipsit un alt spectacol excelent al teatrului, „Discipolii“ de acelasi Visky András, în regia aceluiasi Tompa Gábor. Personal, am considerat-o o absenta regretabila. Din România au mai fost invitate la festival spectacolul „Opera de trei parale“ de Brecht, în regia lui Victor Ioan Frunza, de la Teatrul German de Stat din Timisoara (aceasta a fost dorinta expresa a selectionerului, ca în timpul Interferentelor sa se auda toate cele trei limbi teatrale vorbite pe teritoriul nostru) si „Pescarusul“ de Cehov, în regia lui Andrei Serban de la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Daca Tompa Gábor nu a ambitionat sa aduca cele mai proaspete spectacole, el si-a propus, însa, sa aduca unele de mare valoare. În cele mai multe cazuri, proiectul i-a reusit, indiferent ca a fost vorba de spectacole din tara sau din strainatate. Sa listam si cele sase montari straine: „Ivanov“ de Cehov, în regia lui Tamás Ascher, de la Teatrul „Katona József“ din Budapesta, „Tartuffe“ de Molière, în regia lui Mikolaj Grabowski, de la Stary Teatr din Cracovia, „Ce zile frumoase“ cu Magda Stief, în regia lui Sven Grunert si scenografia lui Helmut Stürmer, de la Kammerspiele Landshut, Germania, „Gradina iubirilor interzise“, în regia Yolandei Snaith, coregrafa cu care a lucrat Stanley Kubrick, spectacol de dans din San Diego, „Bucataria“, în regia lui Mladen Materic, de la Teatrul „Tattoo“ din Toulouse si last but not least, exceptionalul „O sa-mi amintesc de voi toti“, în regia Anei Vallés, de la Teatro de La Abadía, spectacol pe care bucurestenii avusesera ocazia sa-l vada cu o saptamâna înainte, invitat de Teatrul „Bulandra“. O sa-mi amintesc de voi totiTeatro de la Abadía a fost inaugurat la Madrid în 1995, în vechea capela a unui internat, construita în 1940, cu o capacitate de trei sute de locuri. Dispune si de sala de ceremonii alaturata, de doua sute de locuri, azi un spatiu polivalent, destinat repetitiilor si prezentarii spectacolelor. Teatro de la Abadía este, de fapt, în intentia fondatorilor sai, un centru de studii si creatie scenica în genul teatrelor de arta europene, reunind cercetarea si pregatirea permanenta cu creatia si prezentarea de spectacole. Expresivitatea corporala, precizia verbala si dorinta vie de a fi în permanenta legatura cu societatea prin intermediul poeziei scenice caracterizeaza acest teatru, a carui deviza este „placerea inteligenta“. Teatrul realizeaza în medie trei productii pe stagiune care, de regula, pleaca în turnee. Cel putin acestea sunt explicatiile furnizate de programul de la reprezentatia data la „Bulandra“. Unde ce se vede? O podea rosie, stralucitoare, care împrastie reflexe halucinante si suge publicul în interiorul ei, sub lumini migalos si alambicat gândite de Baltasar Patiño. În rest, decor lejer, cu spatiu mai degraba gol, daca nu se ia în considerare aparitia, din când în când, a câte unui obiect pe scena. În mare parte, senzatia initiala e de cabaret, în primul rând datorita numeroaselor cântece din anii ‘60-’70 cu hiturile lui Edith Piaf, de exemplu, pe care danseaza incredibil de lasciv actrite a caror greutate nu prea ar lasa sa se banuiasca gratia. Apoi, pentru ca actorii au excelente calitati: sunt cântareti, dansatori, au corpuri „de guma“, lucrate ca la circ, capabile de uimitoare contorsionari. Pe urma, pentru ca spectacolul se compune din mici sketch-uri. Oricum, din scene disparate. Conceptul de personaj s-a împrastiat. Ca si cel de epica, de altfel. Ce se vede pe scena e o alunecare printre stari, atitudini uzitate, usor recognoscibile, conversatii, reflectii, amintiri, adica printre sumedenie de situatii care nu intra sub nici un chip într-un tot. Puzderie de retete dramatice sunt puse la bataie: monolog, dialog, o umbra de conflict, dans, cabaret, cum am spus, poanta si câte si mai câte. Prima impresie e ca toate aceste „câte si mai câte“ nu se angreneaza în nimic. De fapt, sunt zgomotele existentei din care se retin nu atât rationamente, fapte, judecati, ci mai degraba – fireste –, afectele care le-au însotit. „O sa-mi aduc aminte de voi toti“ se plasmuieste din sute de (aparent) nimicuri, ca inventar al evanescentei vietii de zi cu zi, din zodia entertainment-ului si fragmentarismului. Cu toate acestea, nici un moment de plictiseala, nici un moment de repetitie. (Unde nu l-ar fi vazut si regizorii români care bat saua doar pe sfânta redundanta?!) Limbajul teatral e cu totul diferit de cel cu care suntem obisnuiti, asemanator în tehnici cu cel propus de spectacolul belgian „Camera Izabellei“ invitat în Festivalul National de Teatru: lax, o plasa cu gauri multe, cu spatii ample de respiratie. Actorii joaca nu personaje, ci niste identitati fulgurante, fara mare legatura de la o scena la alta. De multe ori, reproduc propriile lor povesti, caci textul, în mare parte, e juxtapunerea propriilor marturisiri. (Pentru mai multe amanunte, cititi interviul cu Tompa Gábor). De altfel, regizoarea Ana Vallés o spune explicit: „Când creez un nou spectacol lucrez mai mult cu idei referitoare la forma si tonalitate si mai putin pe text. Actorii cu care lucrez ma inspira mai mult decât niste caractere fictive. Povara caracterelor exercita un anumit fel de presiune asupra teatrului, care nu ma preocupa. Nu intentionez sa arat individualitati concrete, ci individul însusi.“În fond, în „O sa-mi amintesc de voi toti“ conteaza ce ramâne: nimic faptic, ci un zgomot de fond mozaicat, tonuri formate din întâmplarile si ingredientele vietii noastre infiltrate cu semireflectiile si concluziile care le însotesc. Delectarea e inteligenta: dincolo de cabaret si de structura lejera iese din umbra un spectacol despre uitare si, memorie, în care viii stau de vorba cu mortii, ca în romanele mitice, încercuiti de un abur usor absurd, mai ales în conversatiile curente dintre hai sa le spunem personaje – asta doar pentru ca nu avem nici un alt termen la îndemâna –, si scriitorul Julio Cortázar. Mort, evident, dar comentator prezent si participant la mai toate actiunile. Cu ironie continuta, evident. În programul de la „Bulandra“ aflam consideratiile initiale de la care pleaca spectacolul. Din pacate, în cele doua foi volante nu se precizeaza cine e autorul:„Avem nevoie de memorie pentru a fi constienti de identitatea noastra (îmi amintesc, deci exist); daca o pierdem, încetam sa mai fim cei care suntem si datele obiective nu mai servesc la nimic. Daca mama nu mai retine ca sunt fiica ei, ea a încetat sa-mi mai fie mama. La fel se întâmpla si cu mortii; ei mor definitiv daca cei care i-au cunoscut nu-si mai aduc aminte de nimic (…) Pe de alta parte, se obisnuieste sa scrii despre o întâmplare sau o persoana pentru a le pastra memoria. Nu se poate spune nimic despre memorie si uitare decât ca, în ciuda aparentelor, ele nu se opun, ci sunt unul si acelasi lucru, fiindca atunci când îti amintesti un fapt, o situatie, o persoana, ele se recreeaza, se reinterpreteaza, se reinventeaza. Într-un fel, se uita. Obisnuim sa spunem ca timpul, de fapt, uitarea, vindeca toate. Dar si memoria vindeca toate, fiindca amintirea se modifica odata cu trecerea zilelor, se transforma. Si de aceea memoria colectiva e ceva atât de maleabil, atât de schimbator, e suprapunerea continua de amintiri, departându-se tot mai mult de original, transformându-se în fantezie, legenda sau mit. Memoria colectiva e suma mai multor uitari“. „O sa-mi amintesc de voi toti“ îmbiba spectatorul de lumea sa. Lasa în urma numai senzatii, foarte putine dintre cele pe care le inoculeaza, de regula, teatrul la noi. Cuvântul sinestezie e mic si ineficient pentru a defini maniera sa de a comunica: altfel si adevarat. Publicul care l-a vazut la Bucuresti, la „Bulandra“ sau la Cluj la reprezentatia din Festivalul Interferente se poate considera privilegiat.