CineMAiubit XI – La ambitii mai mari, probleme mai mari
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura cinema »
Autor: TOMA PEIU
CineMAiubit numarul 11 se anunta a fi editia cea mai ampla de pâna acum a festivalului de film studentesc organizat de Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica. Un numar aproape egal de filme românesti si straine, invitati din 14 tari, doua cinematografe (Studio si Union), patru zile de proiectii (10-13 decembrie) în loc de trei, câte erau pâna acum, un regizor de Palme d'Or fost absolvent de UNATC prezent pe scena de la Cinema Studio, holuri pavoazate ca pentru orice festival international care se respecta, un catalog colorat si mai consistent, organizare stufoasa, cu multi studenti în schema si o încheiere pompoasa, cu un simpozion intitulat, fara falsa modestie, „De la CineMAiubit la Palme d'Or“. Lucrurile nu au stat, însa, la fel de bine în practica pe cât se anuntau în teorie. În primul rând, în ciuda CineMAiubit a trecut din nou aproape neobservat de presa. Si asta nu pentru ca presa nu e interesata de cultura, asa cum le-ar placea organizatorilor sa se lamenteze, ci pentru ca din planurile de organizare a lipsit din nou capitolul „promovare“. Conferinta de presa a avut loc, în urma unui anunt trimis aproape ad-hoc, în vinerea de dinaintea Festivalului În afara de presa de specialitate si de un „unic partener media“ – ProCinema, asociat mai degraba datorita prieteniei strânse dintre Cristian Tudor Popescu si UNATC decât vreunui efort de vointa irepresibila din partea vreuneia dintre parti – CineMAiubit nu a beneficiat de vreo reflectare semnificativa. Pâna si revista Festivalului, altadata o prioritate, era sa nu mai gaseasca drumul spre tipar în lipsa entuziasmului de ultim moment al unor studenti. Apoi, seara de deschidere a avut, si ea, ceva din aerul de improvizatie al precedentelor 10 deschideri. Potentata de prezenta lui Cristian Mungiu si de proiectia filmului sau de anul III, „Mariana“, cu regretatul Ion Fiscuteanu într-unul dintre rolurile importante – cu desavârsire ignorat chiar în ziua înmormântarii sale, atât de catre directorul festivalului, Laurentiu Damian, cât si de Mungiu însusi. Important era ca UNATC sa îsi atârne de blazon cu un ac de siguranta o frunza de Palme d’Or, încarcând vitrina lui Cristian Mungiu cu înca o Diploma de Excelenta, iar Eugen Serbanescu sa îsi etaleze, înca o data, modestia si tactul oratoric declarând ca CNC ofera anul acesta „un sprijin generos“ festivalului pentru care pâna mai ieri abia scutura din buzunar niste maruntis. În acest delir festivist, discretia si bunul-simt al lui Stere Gulea si al Doinei Maximilian, care au recunoscut ca singurul lor merit pentru succesul studentului lor este ca l-au lasat sa faca ce vroia în facultate, nu au avut cum sa nu faca nota discordanta.Cât despre nivelul general al competitiei, comparativ cu anii trecuti si în competitie cu scoli mai multe si mai bine puse la punct din strainatate, UNATC nu mai sta deloc atât de bine, iar probabil asta se va simti si în palmares. Top-urile prezentei românesti par sa fie si anul acesta filmele regizate de Paul Negoescu (nu mai putin de trei la numar: filmul de absolvire al regizorului, „Târziu“, si doua exercitii ale unor studenti de la Imagine: „Radu + Ana“ si „Scurta plimbare cu masina“) – ambitioase si profesioniste ca întotdeauna, dar fara adevarul cinematografic pe care îl inspira anul trecut „Examen“; filmul de absolvire al Evei Pervolovici, „Filmele mele nefacute“, o retrospectiva detasata si jucausa a personajelor si situatiilor respinse de profesorii Evei de-a lungul celor patru ani de facultate; „Sinopsis docu-drama“ al lui Vlad Trandafir, care vorbeste despre maturizarea fortata a unui absolvent de Regie fanfaron la intrarea în lumea dura a productiei de televiziune; „Stefan“, al Stancai Radu, un adevarat film de public, care ne trimite cu totii direct pe ecranul de cinema, cu unul dintre momentele probabil cele mai jenante din existenta fiecaruia: serbarile scolare din clasele mici pentru care trebuia sa învatam pe de rost texte ce numai pentru mintea noastra nu erau. Desi tonul filmelor studentesti a devenit mai detasat, mai uman, mai interesat de emotia autentica si de cunoasterea profunda a personajelor decât de fantezii vizuale sau de poeme cinematografice tarkovskiano-felliniene, dilema emigrarii continua sa fie o tema frecventabila de catre studentii UNATC-ului: Raluca Mirescu regizeaza sincer si ne-pretentios „Heartbeats“, caruia îi ierti unele replici livresti sau „puse cu mâna“ de dragul unui decupaj care nu striveste personajele, nu le aplatizeaza si le pastreaza tri-dimensionalitatea. Din pacate, suprizele neplacute au afectat si reflectarea productiei UNATC: filmul de absolvire al Mirunei Boruzescu, care facuse senzatie anul trecut cu „Carne“, nu a fost montat înca, iar copia standard a unuia dintre cele mai asteptate si mai închegate filme ale Festivalului, „Rien ne va plus“ al lui Barna Nemethi, cu Marian Râlea, Sorin Leoveanu si Richard Bovnoczki, nu a putut fi livrata la timp de laboratorul UNATC. De altfel, filmele studentesti cu ceva pretentii par sa urmeze doua directii distincte, ambele retete de succes festivalier: filmele tip „Puiu-Dardenne“ (vezi proiectele ambitioase ale lui Trandafir si Negoescu, care nu demonstreaza mare lucru pe lânga vointa, ambitie si dorinta de afirmare prin cinema, dar si „Interior scara de bloc“ al lui Ciprian Alexandrescu, care aproape ca nu demonstreaza nimic) si cele tip „Adina si Lucian Pintilie“ (cu Barna Nemethi, marele absent al serii de miercuri, afirmându-se deja, ca un potential autor de succes, desprins din fascinatia pentru ipoteticele sale modele). Pentru cele doua tipuri de filme au aparut deja si actorii-fetis: e vorba despre Tudor Aaron Istodor pe directia „Puiu“ (prezent în toate cele trei filme citate) si Richard Bovnoczky pe directia „Pintilie“ (protagonist si în filmele Adinei Pintilie, dar si în cele ale lui Barna Nemethi si Eva Pervolovici). Cât despre celelalte scoli românesti de film, Universitatea Media si Hyperion s-au întrecut din nou pentru o virtuala „Capsuna de aur“, filme precum „Spin“ sau „The Simple Things“ al Ioanei Finta (filmat, jucat si vorbit în limba engleza într-un oras „anonim“ cu o Piata a Universitatii si un Aeroport Otopeni pe care as baga mâna în foc ca le-am vazut exact la fel în Bucuresti) de la Media sau „Duminica pierzi sau câstigi“ de la Hyperion, regizat de George Negrila, în care un adolescent tip „strut“ „îsi defineste propria personalitate“ împreuna cu fiica controlorului pe care l-a înjurat în autobuz. Merita aici mentionata si o rara avis – „Romanta prostului“, al lui Mircea Nestor, de la Universitatea Media, un film despre nasterea, viata si moartea unei relatii de dragoste între doi tineri îndragostiti simpatici, care, chiar daca nu pe deplin reusit, macar respira onestitate si dovedeste un efort real de esentializare narativa.Filmele straine... au fost multe si marunte, în mare parte. Însa exceptiile sunt remarcabile, si e cert ca unele dintre ele ar trebui sa se regaseasca în palmaresul pe care îl va acorda juriul prezidat de Tudor Giurgiu: în special excelentele „Before Dawn“, cadrul-secventa de 13 minute al lui Balint Kenyeres de la Academia de Film din Budapesta (câstigator, în urma cu doi ani, al sectiunii de scurt-metraj de la DaKino); „Death of Shula“, un bine masurat film israelian regizat, filmat si montat de Asaf Korman, despre stingerea unui batrân reflectata în oglinda alaturi de câinele sau, Shula, pe care este nevoit sa îl eutanasieze; „NEXT“, al Sfiei Teiko Ito si al lui Nicolae Constantin Tanase, de la scoala ceha FAMU, un exercitiu de stare despre o femeie, o cada si un perete foarte subtire; si „Dreamtime“, regizat de Tom van Avermaet, un fel de varianta expresionista la impresionistul „Frica domnului G“, mult mai antrenant si mai ludic, de o fantezie vizuala impresionanta, despre un spirit potrivnic care rastoarna o lume apasatoare, dominate de ore fixe si sarcini de lucru.În concluzie, CineMAiubit-ul din 2007 si-a pastrat aerul simpatic si tineresc, dar a aratat mult diferit fata de cele de dinainte, chiar daca facelift-ul preconizat de noua conducere a Festivalului, în frunte cu profesorul Laurentiu Damian, nu a reusit pe deplin. Nu cu mult diferita de cea a unor festivaluri românesti mult mai pretentioase, organizarea pastreaza, înca, acel stil studentesc-hei-rup-ist-confuz. Care, sa speram, se va face din ce în ce mai putin simtit în anii care vin, pe masura ce românii vor începe sa se obisnuiasca cu locul pe care îl ocupa acum în cinematografia mondiala.