Despre rostul filosofiei
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2007-12-11» cultura »
Autor: DAVID ILINA
(dialog imaginar între Platon, Epictet, Ludwig Wittgenstein si Emil Cioran; undeva într-o cabana din Norvegia, în plina iarna; pentru moment cei patru barbati par usor stânjeniti)
Wittgenstein (e asezat într-un genunchi în fata semineului; agita jarul cu un vatrai metalic al carui mâner din fildes este discret ornamentat cu motive florale; se ridica si se adreseaza mai mult lui Platon si Epictet, caci Cioran e pe jumatate ascuns dupa o draperie de catifea si priveste ravasit la ninsoarea nebuna de afara): Îngaduiti-mi sa fiu primul care vorbeste, desi, pentru aceasta, nu sunt mai îndreptatit decât oricare dintre voi. Încep cu o marturisire întârziata. Propriu-zis, nici nu ma consider filosof, desi se spune despre mine ca, într-o viata relativ scurta, am reusit performanta de a fi autorul a doua conceptii opuse… – Platon (tolanindu-se confortabil pe o blana de ren): Pe toti zeii din Olimp! Nu trebuie sa-ti faci probleme. Oare nu s-a spus si despre mine ca în dialogurile târzii a vorbit un alt Platon decât cel din dialogurile de tinerete? Si ca la senectute, epuizat si înacrit, n-am facut decât sa arunc vitriolul îndoielii asupra a ceea ce construisem cu atâta talent si vigoare la tinerete? – Wittgenstein: Parca am auzit ceva… Cât priveste întâmplarea de a fi trait cu mult dupa voi, în teribilul secol XX, nu am luat-o, fireste, ca un avantaj. Am meditat deseori asupra timpului si va marturisesc ca de fiecare data, confruntat cu aceasta problema, am trait o adevarata crampa mintala. Atât am putut întelege: ca „înainte“ si „dupa“ nu implica vreo ierarhie valorica, ci exprima cel mult o banala succesiune. Între timp am mai înteles ca ceva anume ne-a pus pe toti pe picior de netagaduita egalitate – faptul ca suntem morti.– Epictet (scapând din mâna o smochina chircita): Morti?! Sa zicem decedati. – Cioran (tâsneste de dupa draperie, se apropie de Wittgenstein, îsi trece mâna nervos prin par): Uite ce e, ma-ntelegi …eu nici nu vreau sa mai aud de acest secol XX. Dupa parerea mea a fost un secol al esecului si descompunerii, al ticalosiilor inimaginabile ale omului. În acest secol ignobil omenirea nu i-a adorat decât pe cei ce-au dus-o la piere. Eu unul am trait în el disperarea de a ma fi nascut… (ezita, coboara tonul), ma rog, problema nu mai e de actualitate. Dar de vreme ce suntem morti, închisi definitiv în singura tautologie veritabila, se vede treaba ca filosofia nu ne-a fost în aceasta privinta de niciun folos. Este limpede ca filosofia nu ne apara de moarte, nici macar nu e capabila sa ne vindece de spaima mortii. – Platon: Ce rost are sa vorbim cu atâta însufletire despre moarte, care e doar a trupului, si sa-i dam, prin aceasta, mai multa importanta decât are? – Cioran (cu îndârjire, catre Platon, în timp ce câteva suvite rebele îi joaca pe frunte): Dar eu…vreau sa spun, ma-ntelegi… moartea este singura provocare serioasa pentru metafizica. Altfel, istoria gândirii nu e decât un alai al slabiciunilor noastre, viata spiritului – un cortegiu de rataciri, filosofia – o neliniste impersonala. – Platon (calm, rontaind niscaiva masline): Desigur, numai ca eu zic ca iubitorii de întelepciune vor sa se elibereze de moarte înca din timpul vietii. Vedeti acest sâmbure? (Nastrusnicul Platon tine între buricele degetelor un sâmbure de maslina si-l trece usor pe sub nasul celor prezenti). Pâna mai adineauri a fost învelit de o carne neagra. Înca de la nastere nefericitul a fost captiv, n-a vazut lumina, nici nu banuia existenta ei. Traia, daca se poate spune asa, în cea mai întunecata dintre pesteri. Iar acum, iata-l, eliberat, stralucind sub ochii vostri. La fel e si cu sufletul omului. Trebuie musai eliberat din închisoarea trupului. Filosofia e instrumentul acestei extractii, care echivaleaza cu o purificare. E o pregatire pentru moarte. (Câteva clipe de tacere meditativa, priveste focul domolit din vatra caminului, îsi mângâie barba). Tare ma tem ca deosebirea dintre opiniile noastre îsi are explicatia în aceea ca voi, modernii, nu mai credeti în nemurirea sufletului. Ati dat uitarii ori ati proscris toate marile naratiuni. Cât despre secolul în care ati trait … Ce va face sa credeti ca secolele se deosebesc prea mult unele de altele, de vreme ce în toate traiesc oameni ? – Epictet (probabil pentru a-si exersa stapânirea de sine îsi tot rasuceste bratul stâng): Eu cred ca venerabilul Platon are dreptate. În plus, ca întodeauna, admir si laud maiestria lui nedezmitita în a se folosi de mit pentru a fi cât mai direct si mai convingator. În ce priveste filosofia, si pe vremea noastra aceasta era luata peste picior, chiar batjocorita, mai ales de catre oamenii simpli, grosieri, neobisnuiti sa cugete asupra vietii lor. Dar ceea ce mi se pare ciudat acum e faptul ca filosofia e contestata chiar de catre oameni subtili, cu multa învatatura si bun gust. – Cioran (simtindu-se cumva vizat): Regret, ma-ntelegi, nu vreau sa ofensez pe nimeni … Nici macar nu vreau sa polemizez. – Epictet: Nici eu… Noi, stoicii, credem în vocatia eliberatoare a ratiunii. Credem ca toata nefericirea omului e legata de tulburarea ce o produc în noi simturile si pasiunile. Filosofia e instrumentul autodisciplinarii sufletului. Pentru noi filosofia e un mod de viata si nu o simpla doctrina predicata în orele de ragaz ori la ospete. Valoarea ei consta în faptele virtuoase pe care le inspira si nu în vorbele goale pe care unii le rostesc în numele ei. – Cioran (zâmbeste larg, îsi trece mâna satisfacut prin par): Îmi place, îmi place ce-ai spus acum! Toata amaraciunea mea draceasca s-a evaporat. Iata, exista cel putin un lucru asupra caruia, din fericire, cadem de acord: ca vorbaria, principiile, retorica, adevarurile care nu dor, tomurile voluminoase sunt detestabile din perspectiva urgentelor si sfâsierilor vietii… – Wittgenstein: Domnilor, ma simt satisfacut, e o onoare pentru mine sa va fiu gazda într-o iarna de basm în cabana pe care eu însumi am construit-o. (Toarna vin rosu în cupe de cristal). Convingerea mea este ca nu e cazul sa cerem filosofiei mai mult decât poate da, dar nici sa spunem ca filosofia e un exercitiu steril, nefecund. – Platon (cu ochi usor micsorati, chinuit de abcesul unui lapsus): Mi se pare ca recunosc aceasta pelerina a modestiei aruncata pe umerii filosofiei… – Wittgenstein (dezlegând pe loc misterul): Kant! De la el am învatat cu totii aceasta lectie a modestiei …– Platon (edificat, pocneste în aer doua degete, apoi da din cap): Kant, desigur! Cel cu revolutia copernicana. Crede-ma, de acolo din cerul filosofiei, am vazut tot, am fost tot timpul la curent cu tot show-ul. Interesant, foarte interesant… Dar stii ce cred? Cred ca e vorba de o modestie perfida, în urma careia filosofia s-a ales cu un cutit înfipt în spate. – Epictet (îmbujorat): Cutit ai spus ? Grozav. Ce-ati zice, dragii mei, de o pastrama pe cinste? (tacere grea, sub jar un butuc ofteaza resemnat, afara fulgii de nea au luat-o razna).– Cioran (sare ca ars): Kant? Sa n-aud de aceasta iasca! Am întors spatele filosofiei când mi-am dat seama ca e cu neputinta sa descopar la Kant vreo slabiciune omeneasca.– Wittgenstein (fandare eleganta): …o iesire onorabila din aceasta strâmtoare ar fi sa încetam sa credem ca filosofia ne ofera cunoastere obiectiva despre lume, despre sensul vietii ori despre Dumnezeu, si sa o privim ca având mai mult o functie terapeutica ori curativa. Mai precis ea trebuie sa asigure clarificarea logica a propozitiilor stiintei, astfel încat sa detectam pe cele parazitare, adica pe cele lipsite de sens, neinteligibile. Sunt de acord cu tine Platon, filosofia trebuie sa ne conduca spre si sa ne pastreze în imperiul inteligibilitatii, dar cu conditia sa fie vorba de inteligibilitatea pe care o face posibila utilizarea limbajului uman. Filosofia trebuie sa ne elibereze, de acord, dar nu de eliberarea de moarte ar putea fi vorba, ci de eliberarea de nonsens, care – din perspectiva logicii, cel putin – e tot un fel de moarte. – Platon (ridica paharul): Ce bine vorbesti, fiule! Mi-ar fi placut sa fie de fata si maestrul nostru, al tuturor, inegalabilul Socrate. Sunt sigur ca i-ar fi placut la nebunie. Inclusiv acest delicios vin! – Cioran: Pe mine nu m-ati convins. Nu ma refer la vin, ma-ntelegi… Ramân la parerea ca, în profunzimea ei, în ceea ce are ea mai autentic, existenta noastra este ininteligibila. Si apoi viata se cere traita, nu explicata. Am mai multa încredere în arta sau în mistica decât în filosofie. Filosofia e în divort cu viata, e o forma de eludare vinovata a extazelor si prabusirilor ei. Totdeauna am sustinut ca filosofia constituie un fel de refugiu, o forma a lasitatii, recursul tuturor acelora care evita exuberanta corupatoare a vietii. Toti filosofii au sfârsit bine, chiar si noi! Nu cunosc tagma mai nesuferita decât cea a înteleptilor! – Epictet (aproape atipit pe canapeaua din fata semineului): Dar viata poate sa fie traita oricum? – Cioran: Pardon?!– Wittgenstein: La aceasta întrebare trebuie sa raspunda fiecare, pe cont propriu, indiferent daca e sau nu filosof. Oricum, ma înclin în fata voastra, barbati iubitori de întelepciune. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca.