John Updike, Shakespeare si Gertrude
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
„To be, or not to be, that is the question. (...)To die, to sleep, To sleep, perchance to dream. „(William Shakespeare, Hamlet III, 1)Dupa încercarile de a readuce în actualitate, dintr-un punct de vedere profund personal, mari carti ale epocilor anterioare („Brazil“, din 1994, porneste de la legendarele figuri ale lui Tristan si Isoldei, iar „S“, din 1988, se raporteaza la „Litera stacojie“ a lui Nathaniel Hawthorne, dând însa cunoscutei istorii accente feministe adesea cam prea stridente), John Updike îsi gaseste, parca deodata, tonul potrivit unei asemenea îndraznete întreprinderi o data cu romanul „Gertrude si Claudius“, aparut în anul 2000. Cartea nu este o continuare a celebrei tragedii shakespeariene, ci, într-un fel, o extrem de elaborata pregatire a scenei. Caci actiunea romanului lui Updike se sfârseste exact în punctul de unde începe „Hamlet“ de Shakespeare. Asumându-si delicata si complicata sarcina de a spune în primul rând povestea mamei melancolicului print al Danemarcei, scriitorul reuseste, cumva împotriva asteptarilor, sa construiasca unul dintre cele mai convingatoare personaje feminine pe care le putem gasi în întreaga sa opera. Pentru ca toate cele trei protagoniste din „Vrajitoarele din Eastwick“ nu erau mai mult decât caricaturi binevoitoare în cheie feminista, iar eroina din „S“, nimic mai mult decât o femeie capabila sa-si puna propriile interese mai presus decât ale celorlalti.Desigur, despre fascinatia exercitata de marele model shakespearian asupra unor scriitori din epoci diferite si provenind din cele mai diverse spatii culturale s-a discutat nu o data. În fond, de la „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister“ de Goethe si pâna la „Hamlet catre Ofelia“ de Gutierrez Najera sau la „Rosencrantz si Guildenstern“ de Tom Stoppard, generatii întregi de cititori au putut recunoaste modul în care figura hamletiana s-a transformat, încetul cu încetul, nu doar într-o adevarata obsesie literara, ci si, mai ales, într-o imagine care a primit, treptat, noi si noi conotatii. Demersul lui John Updike se individualizeaza, însa, între toate acestea, poate mai ales printr-o extrem de subtila strategie a amânarii si a dublei intentii – evidenta la nivelul limbajului si nu numai – pe care stie s-o dozeze si s-o controleze perfect de la bun început. Astfel, la o lectura atenta, devine clar faptul ca cel mai important personaj al cartii nici macar nu este mentionat în titlu. Caci autorul încearca sa construiasca o adevarata preistorie a lui „Hamlet“, în ciuda faptului ca – si aici e de gasit marea arta a lui Updike – printul abia de apare în paginile acestui roman. Cu toate acestea, el se transforma într-un soi de magnet, de natura a-i eclipsa pe toti ceilalti. Si, desigur, în primul rând pe protagonisti. Fascinatia exercitata de el pare a-i atrage deopotriva pe Gertrude si Claudius, dar si textul „Gertrude si Claudius“, în ansamblu, spre un final unde deciziile abia daca le mai apartin. Desigur, trecând de la genul dramatic la cel epic si tratând marile teme shakespeariene în cheie ironic-postmoderna, Updike este pe deplin constient de dificultatile pe care le are de întâmpinat. Tocmai de aceea, cartea sa începe ca un joc, iar cititorul e tentat sa încerce sa depisteze toate ecourile din marea poezie a lui Shakespeare în paginile unui roman contemporan, totul în aceste amanunte parând o buna pregatire pentru finalul din „Gertrude si Claudius“, dar si pentru postfata pe care autorul însusi alege s-o scrie. Numai ca adevaratele scopuri ale lui Updike sunt altele. Sau, mai precis, si altele. În fond, cu fiecare pagina, el se raporteaza nu atât la textul lui Shakespeare, cât, mai ales, la sursele pe care Shakespeare însusi le-a folosit, redimensionând perspectiva asupra personajelor si asupra contextului epocii. Finalul cartii va demonstra, din acest punct de vedere, ca ceea ce a construit romancierul nu reprezinta atât un pre-“Hamlet“, asa cum s-a crezut initial – nu putini critici nord-americani afirmând chiar cu hotarâre acest lucru – cât, mai mult si, cu siguranta, mult mai convingator, un anti-“Hamlet“. De aici si nevoia lui Updike de a porni de la cronica medievala a lui Saxo Grammaticus, textul care reprezinta si una din principalele surse ale lui Shakespeare însusi. Astfel, personajele au, la început, nume cu totul neobisnuite – si, desigur, nefamiliare cititorilor: batrânul rege Hamlet devine Horwendil, Claudius e, la început, Feng, Polonius e Corambus, Hamlet e Amleth, iar Gertrude – Gerutha. În fond, dupa cum Updike a marturisit el însusi nu o data, aceste nume noi usurau mult si sarcina scriitorului care-si asuma rolul de nou istoric (unul metafictional, fara îndoiala) al unei istorii atât de cunoscute... Si, pornind de aici, vom gasi, în „Gertrude si Claudius“, o multitudine de noi si neasteptate trecuturi care recompun, pe rând, viata tuturor personajelor shakespeariene, ducând simpatia cititorului pe tarâmuri neasteptate. Astfel, Gerutha este, la început, o adolescenta fortata – de împrejurari, dar si de neînduplecatul sau tata – sa accepte casatoria cu Horwendil, pentru a pecetlui o alianta politica, în vreme ce Feng, fratele mirelui, decide sa plece de sub tutela „Ciocanului“, în cautarea norocului si a fericirii. Iar când, dupa ani de zile, Gerutha îsi va reîntâlni cumnatul, se va bucura, în fine, de atentia de care sotul ei o lipsise de la bun început. Adulterul devine, pentru Gertrude/ Gerutha si Claudius/ Feng, pe de o parte un soi de consolare, iar pe de alta si o conspiratie îndreptata împotriva insensibilului si autoritarului sot si rege. Desigur, vechile polaritati din piesa lui Shakespeare sunt date peste cap sau, daca nu, macar puse sub semnul întrebarii, caci, în loc de virtute opusa viciului, vom avea de-a face cu despotismul opus pornirilor profund umane, iar în loc de datorie opusa desfrânarii va aparea, dintr-o data, ipocrizia ridicata la rangul de politica publica opusa inocentei celei mai convingatoare. Si, mai presus de toate, crestinismul opus credintelor pagâne, caci Updike nu uita nici o clipa sa sublinieze faptul ca Danemarca e crestina de prea putin timp, iar instinctele pagâne continua sa domine nu numai mintea supusilor, ci si deciziile conducatorilor. În felul acesta, Gerutha, devenita, cu timpul, Gertrude, apare drept o adevarata întruchipare a bucuriei pagâne de a trai, mereu naturala si fermecatoare, transformata într-o Eva pacatoasa doar din cauza noii religii neasimilate complet de sotul si de fiul ei. Adica, altfel spus, la un pas de celebra eticheta shakespeariana „frailty, thy name is woman“. Fireste, toate acestea duc la o adevarata provocare pe care Updike o arunca textului shakespearian, caci ceea ce la Shakespeare era atât o binecuvântare, cât si un blestem (si anume convingerea lui Hamlet ca e strain într-o lume ce si-a iesit din matca si pe care trebuie sa încerce s-o lecuiasca) devine, în „Gertrude si Claudius“, nefericire în stare pura. În fond, cum Claudius nu e câtusi de putin un satir, batrânul Hamlet nu mai poate aparea ca un Hyperion, iar devotiunea filiala a noului Hamlet e usor de confundat cu un veritabil complex al lui Oedip... Updike însusi tinde sa sugereze cititorului o astfel de interpretare, citând, în postfata cartii sale, celebra opinie a lui G. Wilson Knight conform careia „lasând la o parte omorul, Claudius pare un rege capabil, Gertrude, o regina nobila, Ofelia, o comoara de dragalasenie, Polonius, un sfatuitor plicticos, dar nu rau, Laertes, un tânar original. Hamlet îi împinge pe toti spre moarte“. Adevarat, fara îndoiala. Sau, oare, numai partial adevarat? În fond, pâna unde poate fi lasat omorul la o parte si în ce masura poate fi acest amanunt uitat cu desavârsire de cineva – fie acesta autor sau cititor?... Evident, Hamlet nu mai e printul model al lui Shakespeare, ci un tânar care, la treizeci de ani, tot nu se poate hotarî sa-si finalizeze studiile, dovedindu-se, în acelasi timp, maestru în a-i face pe cei din jurul sau sa se simta stânjeniti dintr-un motiv sau altul – sau, cine stie, dintr-o mie si unul de motive. Si, totodata, incapabil s-o înteleaga pe mama lui, cea care niciodata n-a trait pentru ea însasi, fiind mereu silita sa se sacrifice din ratiuni politice sau diplomatice. Dincolo de toate acestea, constructia romanului lui Updike marcheaza cu claritate etapele evolutiei personajelor. Cartea este împartita în trei parti, iar fiecare capitol începe cu aceeasi propozitie: „The king was irate.“ Iar daca, la început, „iritarea“ e a batrânului rege Rorik, în fata refuzului initial al fiicei sale Gerutha de a se casatori cu Horwendil, „furia“ va deveni, în al doilea capitol, a regelui Horvendil însusi, în fata amânarii întoarcerii de la studiile la Wittenberg a fiului sau, Hamlet. În ultima parte, „nervozitatea“ este a regelui Claudius, cel numit, anterior, Feng, în fata nemultumirii crescânde a fiului sau vitreg, fostul sau nepot, Hamlet... Numele tuturor personajelor se modifica, o data cu evolutia întâmplarilor care le marcheaza viata, în acest fel Updike raportându-se, subtextual, la însasi istoria Danemarcei, fondul pe care se desfasoara evenimentele relatate. Tocmai de aceea, pe masura ce romanul înainteaza, sunt din ce în ce mai frecvente sintagmele sau chiar fragmentele preluate de Updike din piesa lui Shakespeare, pe care romancierul le pune în gura personajelor sale. Astfel, remarca de la început a lui Horwendil, adresata Geruthei, „Protestezi prea mult“, reprezinta, desigur, în alt context, replica shakespeariana a reginei Gertrude din celebra scena de teatru în teatru: „Cred ca regina face prea multe juraminte“. Personajele primesc, astfel, o noua si neasteptata consistenta – dar si o noua credibilitate, fiind definite, spre deosebire de Shakespeare, cel care punea mereu accentul pe fapte, mai cu seama de intentiile si motivatiile lor, care, chiar daca acopera adesea fapte mai putin conforme moralei, nu devin aproape niciodata reprobabile. Dintre toti, fara îndoiala, se remarca mai ales noua si admirabila Gertrude, care se dovedeste capabila la tot pasul sa faca cititorul sa se gândeasca, fie si numai pentru o clipa, „Dar dac-ar fi fost asa?“ Iar provocând la tot pasul canonicul text shakespearian, construind personaje într-o adevarata serie de oglinzi paralele, Updike reuseste pe deplin în demersul sau. Nu neaparat acela de a lasa posteritatii un roman care sa devina noua piatra de hotar a literaturii universale sau a studiilor asupra teatrului lui Shakespeare, ci de a-si pune cititorii sa mediteze asupra câtorva probleme esentiale ale epocii medievale si, de ce nu?, ale celei contemporane. Iar restul, vorba atât de nefericitului print al Danemarcei, e tacere.