Fetita cu fetisuri
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura literara »
Autor: RITA CHIRIAN
În diagrama liricii feminine de astazi identificam tendinte divergente care plaseaza autoarele pe doua paliere: cele care exhiba o poezie a exorcismului traumatic si cele care orneaza exhaustive si tusante self-help books ale recuperarii fetisit-biografice. Daca cea dintâi dimensiune reuseste sa mentina dialogul (frustrat, iritat si/sau mefient) cu receptorul, sa-i rascoleasca simturile – fie prin imagini violente ale visceralului si ale interioritatii contorsionate, fie prin stimuli cvasiretorici -, cea de-a doua nu izbuteste decât – în cel mai fericit caz – sa trezeasca tandrete & valuri de melancolie si-atât. Bineînteles, a doua ipostaza, pentru a capata pregnanta, necesita un dram în plus de înzestrare si o scrupulozitate tehnica sporita, scapând astfel de pericolul caderii în futilitate, redundanta si loc comun. Daca, de cele mai multe ori, textul debutantelor/-tilor întru poezie nu (mai) este decât suport permisiv al retardului afectiv, nu mai mira pe nimeni aparitia (înca a) unui volum cu titlu care proiecteza cititorul direct în ingenuitate anamnetica, în paradisuri pierdute, invocate si evocate cu acribie. „fetita. mixaj pe vinil“ (Editura Vinea, 2007), volum de debut (daca facem abstractie de placheta „Desene pe asfalt“, aparuta în colectia „no name“) al Cristinei Ispas, prefatat de Octavian Soviany, se înscrie voluntar pe aceste coordonate, întinzându-se gratios (si „programatic“) într-un procustian tipar al excedentului de tematica infantila din poezia tânara de acum. Doar ca poeta îsi drapeaza retrospectia lirica cu abile inflexiuni tehnice, ceea ce îi salveaza discursul de mediocritate si ostentatie biografista. Pâna la un punct.Daca trama volumului – recrudescenta si supralicitarea anxietatilor mai mult sau mai putin definite ale copilului – reitereaza zone poetice investigate pâna la saturatie, fara a îndrazni explorarea unor particule unknown, textele Cristinei Ispas au o coeziune pe care nu o întâlnim frecvent în cazul debutantilor: se citesc cu aceeasi respiratie controlata si într-un ritm egal, fara derapaje si mutatii. Aceasta fuziune / concatenare este data de exigenta cu care si-a conceput – matur – poezia (nu întâmplator este subtitlul: „mixaj“ = edificare atenta si asumare a unui soi de rigorism de sorginte livresca). Desigur, în acest caz, poezia Cristinei Ispas se departeaza semnificativ de stringentele autenticismului si ale spontaneitatii, migrând spre lirica „de constructie“, în detrimentul celei exclusiv „de inspiratie“, e drept, uneori „neglijente“, dar, mai ades, sclipitoare. Segmentate elegant, ciclurile poetice propun fluxuri si refluxuri, acceptari si succesive refuzuri ale „fetitei“. Recuperarea starii anterioare, maculate, aparent ireversibile este dificila si presupune proiectie hipnotica / onirica, dar si „cadere în timp“ („starea alfa. fast forward“); cu luciditate, imaginea „fetitei“ este refacuta dintr-un puzzle de definitii lirice, în care alterneaza senzorii „prezentului“ si indiciile unei vârste revolute: „ea nu e o femeie tânara/ e o idee într-o sâmbata seara/ un bec de 100 de wati/ într-o camera goala/ un scaun de lemn lânga pubela de gunoi// o lunga propozitie monocorda/ despre tatonarile nesfârsite ale degetelor/ în jurul ideii de singuratate// despre femeile care îsi agata cercei lungi/ la urechi/ si care sunt atât de frumoase/ când plâng“ („ea nu e“). Numai gestul insatiabil si uimit al copilului mai poate penetra ori supune arborescenta unor jaloane existentiale absurde („cât de complicat e totul“, p. 14, „daca ar fi sa raspund simplu/ fara sa complic lucrurile“, p. 17), însa poezia Cristinei Ispas nu are capacitatea de a sublima, de a transforma incandescent pulsatiile interioare: versurile ei sunt de o tonalitate invariabila, aproape niciodata memorabile, fulguratia este dirijata, „cuminte“. Când tensiunea scapa din la(n)turile unui poet facut, iar nu nascut, imaginea capata pregnanta, trezeste, având însa efectul unui obstacol într-o cursa de 100 de metri (în aceeasi sfera se înscriu dezastruos si resuscitarile de tipul: „orele intra în mine/ singure// futute de oboseala“ & „noi ne bagam picioarele în cioran/ si în filozofia lui/ de cacat“, gratuitati singulare si înghesuite ambele la pagina 105): „orasul asta/ ce curte interioara imensa/ cu toti câinii de paza legati de cusca/ morti“ („daca“). Artificialul, simulacrul, mulajele facile dupa o realitate care scapa, desi vânata (abundenta de „vatelina“, „vinilin“, „vinil“, „musama“, „umbre“, „fake“-ul, reflectarea, disolutia etc.), toate sunt simptome ale unei identitati retractile, angoasate, respirând la limita unui disimulat autism imploziv. Invadând spatiul interior, corpul strain nu este expulzat, ci sustine multiplicarea infinita, proliferarea continua a gestului mereu acelasi: „sa scuip afara papusa/ care se misca în mine/ senzatia ca cineva îmi însceneaza/ pur si simplu/ viata într-un tramvai exact ca asta/ blocat în trafic/ într-o dimineata identica“ („identitate“). Poeme narative, corecte, bibelouri de serie, simple si uneori subtile, decupate „stiintific“, ele probeaza posibilitatea unei evolutii semnificative. Deocamdata, textele sunt incizii minim(alist)e, poezie filmica în care cadrele îti prezinta acelasi si acelasi chip la nesfârsit, fara ca cea mai mica grimasa sa-si faca loc; modificarile substantiale, nuantele sunt absente, iar discursul sfârseste prin a contura o natura moarta, impecabil executata, dar banala. Ceea ce ar trebui sa cimenteze volumul, sa-i confere distinctie (individualitate), ciclul „fetita“, este o imagine miscata a copilului care ia act de ceea ce-l înconjoara si-i da contur: „bunicul deparaziteaza copacii/ cu mânecile suflecate“, imaginea „tâmplei de fier a menghinei“, o prima si obscura experienta erotica („cadru“), frica de moarte (asimilata „frigului“) care se insinueaza grotesc si ubicuu („el a fost singurul din familie/ care a îndraznit sa se atinga de alb/ asa simplu/ si albul s-a depus înauntrul lui/ ca un teanc de batiste“ în „tablou“ sau vremelnice, absurde suiciduri – „cum fusese sufletul ei atât de diferit/ încât sa scape de trup“ – din poate cel mai touching poem al volumului, „andreea, alina & gabi“ etc.), gestul ireverentios si metamorfozele fabuloase („fetita n-o asculta“, „petrecere“) construiesc evolutia aparenta, circulara a unei identitati amputate. A treia sectiune a volumului, „bishojo. inside game. inside little girl's mind“, promitea, dupa titlu, o analiza atipica a feminitatii incipiente (repudiate); dar mintea: iata, Cristina Ispas stapâneste magistral (si) tehnica ambalarii & mistificarii. Sunt aici dispuneri liric-schizoide ale unei identitati incerte („4. asa cum vorbesc eu despre mine/ ca despre mine/ as putea vorbi despre mine/ si ca/ despre o alta/ prima data m-a desenat pe un servetel de hârtie/ o femeie trista într-un restaurant“ – „SET UP. coltul tau de rai) si augmentari ale aceleiasi angoase de multiplicare in(de)finita, caleidoscopica („3. aici unde sunt eu acum/ e ca la orice alt loc de munca/ numai ca eu sunt o fetita/ si n-ar trebui sa muncesc/ numai ca eu nu sunt nici macar o fetita/ adevarata/ dar e mai greu de explicat/ când ajung/ ma asez într-un sir de fetite exact ca mine/ de aceeasi înaltime“ etc. – idem). Rasfrângerea în spirala discursului tautologic si catafazic, premonitia acuta a depersonalizarii si a extinctiei dau notele esentiale ale ciclului, fara a izbuti totusi sa dinamiteze o scriitura monocroma si epurata la maximum, detensionata.„furia. rewind“ este ultima fereastra spre imaginea „fetitei“, exil similiparadiziac care se contamineaza de morbul inadaptatului solitar, înstrainat de sine si de ceilalti, exfoliat în puseuri vindicative, din care viata se retrage încetul cu încetul: „3. într-o zi am sa ma trezesc mai devreme/ si-am sa acopar toate ferestrele orasului cu saliva/ si-am sa acopar toate strazile orasului cu vinilin/ si-am sa ma joc asa/ prin parcul cu arcuri de beton// fredonând ceva în sila/ fredonând ceva/ numai asa/ sa aud daca mai exista/ în dragostea mea infinit multiplicata/ cât de cât/ vreun ecou“ („furia. rewind“). Salvarea nu mai este posibila. Volumul Cristinei Ispas este remarcabil prin acuratetea cu care îsi dispune compartimentele si prin dexteritatea cu care manipuleaza materia biografica. Numai ca poeziei nu-i sade bine corsetul. Iar uneori o poate ucide.