Constantin Ciopraga – par lui-même
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
O lucrare cu care Raluca Simona Deac si-a trecut examenul de licenta la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca a luat forma unui volum de peste 360 de pagini, aparut la Editura „Limes“, sub îngrijirea profesorului Ilie Rad – care semneaza prefata, reperele biobibliografice, notele editiei – si a studentei sale, absolventa a Sectiei de Jurnalism. Cartea cuprinde 38 de interviuri, dispuse cronologic, cu academicianul Constantin Ciopraga, publicate în reviste, ziare si în volume de dialoguri, de-a lungul a patru decenii (1967-2007). Este a treia aparitie dintr-o serie a editurii clujene consacrata unor asemenea volume ce pot fi de interes deosebit pentru istoricul literar si cel al culturii, dar si pentru cititorul si cercetatorul a ceea ce numim de obicei – cu sintagma lui Tudor Vianu – „literatura subiectiva“, un gen atât de prizat, fiindca el, ca în cazul de fata, documenteaza nu numai faptic, ci si afectiv. Dialogând, evocând, confesându-se, istoricul si criticul literar, scriitorul, profesorul a zeci si zeci de promotii de studenti la Facultatea de Litere a celei mai vechi si mai titrate universitati a tarii – Universitatea din Iasi – se autoportretizeaza din perspectiva intelectuala si morala, propunându-ne, în fond, cu discretia-i si delicatetea-i binecunoscute, un model. Inclusiv în ceea ce priveste cultura dialogului. Astfel de modele, din pacate, cel putin noua românilor, încep sa ne lipseasca din ce în ce mai mult. Nu pentru ca ele nu ar exista, ci pentru ca sunt ocultate, înlocuite abuziv, iresponsabil, cu pseudomodele sau excomunicate în spatele eroilor de carton si al miturilor false de tot felul. În fine, un model care a avut si are, la rândul sau, modele. G. Ibraileanu, înainte de toate; dar si altele din spatiul românesc si universal. Încât, dupa o experienta de viata – cu un terifiant capitol de patru ani de lagar în Siberia – si de biblioteca, experienta literalmente exemplara, nonagenarul magistru ne atrage luarea aminte: „Marii profesori au fost în acelasi timp oameni de stiinta si Oameni, cu majuscule. A modela înseamna a avea în vedere nu numai formarea viitorului specialist, ci si formarea omului. Daca Ibraileanu respira si postum atâta simpatie, atâta caldura umana, este pentru ca, structural, fusese un romantic, un sentimental dublat de un spirit rationalist, sobru“. Un asemenea romantic, sentimental si, totodata, un asemenea spirit rationalist este, structural, Constantin Ciopraga însusi. Desi nu l-a avut profesor, asa-zicând direct, întrucât Ibraileanu parasise scena vietii când tânarul absolvent al Liceului „Nicu Gane“ din Falticeni îsi începea studiile la Universitatea din Iasi, autorul „Spiritului critic în cultura româneasca“, al primului roman de analiza din literatura româna, „Adela“, o capodopera, al celui mai bun „tratat“ de morala pe care îl avem pâna astazi – „Privind viata“ – i-a fost principalul dascal, cu care a comunicat si comunica fecund. Cine l-a avut profesor pe Constantin Ciopraga, cine i-a parcurs opera, cine i-a citit memoriile din „Caietele privitorului tacut“, precum semnatarul acestui comentariu, a putut lesne detecta fluidul intelectual si afectiv stabilit cu ilustrul sau predecesor la catedra care-i poarta numele. Un fluid catalizator care îmi aminteste, întrucâtva, de cel dintre tânarul G.Calinescu si magistrul sau de la Universitatea din Bucuresti si de la Scoala Româna din Roma, Vasile Pârvan. De altfel, Calinescu a manifestat, la aceeasi vârsta, dar nu numai, o mare admiratie si pentru criticul de la „Viata Româneasca“, despre care chiar în anul mortii lui Pârvan (1927) scria în „Sinteza“: „Cu d-l Ibraileanu intram în domeniul mitologiei, al lui Neptun vegetând printre alge în fundul Marii Egee, al lui Barbarossa care doarme secular într-o pestera, al Batrânului din Munte, vazut de Marco Polo, al duhurilor invizibile si totusi prezente, al numelor sonore si înfricosatoare. Fiind nevazut, nu-l putem lauda pentru însusiri pe care nu i le cunoastem. Dar îi acuzam autoritatea oculta si reala care vine din Uralii îndepartati ai „Vietii Românesti“, de la o divinitate pentru noi de domeniul mitologiei...“.Când proiecta acest portret... mitologic, Calinescu avea 28 de ani.O pondere însemnata în volumul de „Interviuri“ cu Constantin Ciopraga îl au consideratiile, observatiile, ideile, opiniile privind istoria si critica literara. Era firesc sa fie asa, de vreme ce interlocutorul celor care îl intervieveaza este autorul unui impresionant raft de carti în aceste domenii. În el sunt rânduite sinteze precum „Literatura româna între 1900-1918“; „Personalitatea literaturii române“, în doua editii (a doua, întregita cu noi dimensiuni, aparuta dupa 1990), monografii, ample exegeze ale unor clasici – Eminescu Sadoveanu, Topîrceanu, Hogas, Hortensia Papadat Bengescu -, volume de eseuri critice si portrete privindu-i pe scriitorii contemporani, de la cei de prim plan pâna la cei mai tineri etc. În viziunea Domniei sale „critica e si ea literatura“, iar „un critic (este) funciar scriitor“, fie si pentru ca „Nu poti scrie despre cineva fara sa moi condeiul în calimara lui – parerea lui Sainte-Beuve ramâne mereu actuala“. Raspunzând, de pilda, unor întrebari ale criticului si istoricului literar Constantin Calin, defineste si se autodefineste: „S-a spus ca, pentru pictor, un peisaj e, în esenta, un autoportret. Aplicata criticului literar, observatia în cauza ar putea suna asemanator: o carte despre un scriitor e, în felul ei, o confesiune (...) Doua dintre cartile mele, tiparite pâna acum, „Personalitatea literaturii române“ si „Mihail Sadoveanu – Fascinatia tiparelor originare“, m-au solicitat nu numai intelectual si moral, dar si afectiv“. Acordând o importanta deosebita stilului ca „oglinda a personalitatii“, în sens larg, Profesorul si criticul marturiseste în acelasi dialog: „Limbajul sofisticat, fara acoperire, tumbele si teribilismele – acestea îmi provoaca zâmbete. Ma încânta limbajul alert, zvâcnirile intelectului în tensiune, acea demonie a cuvântului care, marcând o formulare fericita, ridica o observatie la nivelul permanentelor“. Dar nu numai criticul, ci si istoricul literar trebuie sa fie expresiv, adica un narator de talent, cu imaginatia ideilor, care anima istoria valorilor estetice si etice continute în opere: „Ca unul care opereaza cu valori estetice, un istoric literar este un om de gust, sensibil la frumos. G. Calinescu, afirmând ca istoria literaturii este o ramura a istoriei generale, nu uita totusi sa mentioneze, ca element diferential, criteriul estetic. O amintesc pentru ca sunt istorici literari care privesc fenomenul literar exclusiv în datele reci..., cronologii, fapte..., descriind si grupând obiectele precum un geolog rocile. Ei bine, cred ca istoricul literar lipsit de posibilitatea de a insufla viata trecutului nu e decât un simplu arhivar...“. Monografia, un gen al istoriei literare, dar si al criticii, atât de cultivat în marile culturi si atât de preferat de cititorul avizat, îsi anuleaza conditia, daca este seaca, factologica, „rece“: „Unei monografii greoaie, cu balast neizgonit din pagina, îi prefer un eseu în care cineva degajat rosteste câteva Idei. Eseistic în sens optim a fost scrisul lui Ibraileanu; eseistic cel al lui Ralea; eseistic si scrisul lui G.Calinescu“. În aceeasi linie, dar cu un accent în plus, se înscrie si ceea ce-i spunea Constantin Ciopraga lui Nicolae Florescu, în 1971: „Istoria literara e, pentru mine, o forma de umanism (...) Nu vad merit mai mare – la un critic sau istoric literar – decât de a face din cartile care reflecta sufletul generatiilor trecute, instrumente de depistare a trairilor si ideilor umane validate de timp“. Si ca un corolar la ceea ce am citat – extrem de putin, fata de cât de multe ar fi de reprodus – as vrea sa retin o magnifica propozitie pe care as pune-o în orice antologie de reflectii, de aforisme: „Toata literatura e un imens câmp experimental“.„Romanticul îmblânzit“, mereu fascinat de idealul clasic, nu-si ascunde iubirile din spatiul literaturii, al artelor, al culturii în general. Le-a dezvaluit si le dezvaluie, cu emotie si sfiala, în conferinte, în memorii, la catedra ori în dialogurile din cartea la care ma refer (Sadoveanu, Camus etc). Nostalgii? În 1975, îmi destainuia: „Punându-mi întrebarea: în ce epoca trecuta as fi vrut sa traiesc, ea ar fi cea a „Vietii Românesti“ din prima etapa, deci din epoca de aur a revistei, când, la Iasi, Anatole France se numea G. Ibraileanu, iar în jurul lui polarizau mari valori“. Altadata, l-am auzit spunând cu o mândrie abia retinuta ca în drumul sau de acasa (locuieste pe strada Golia, în imediata apropiere a zidurilor si Turnului vestitei manastiri) pâna la Universitate (parcurs zeci de ani mai mult per pedes) strabate sapte secole de istorie, cultura si civilizatie. Iubirea sa pentru Iasi este totala, asa cum e si optiunea pentru literatura. Putini carturari, scriitori, artisti au definit atât de pregnant personalitatea distincta a capitalei Moldovei, a acestui genius loci, în relatia cu care, una profunda, angajanta, Constantin Ciopraga s-a format, s-a construit pe sine: „Iasul este un spatiu atasant. Parisul, în care am voiajat imaginar, cu Hugo si Balzac înainte de a-l cunoaste direct (mai întâi în 1939, iar mai târziu ca profesor timp de aproape trei ani), era spatiul basmului. Iasul este, pentru mine, al legendei. Tot ceea ce am realizat aici s-a modelat, chiar daca mai apoi am avut contacte benefice cu mari centre academice europene si de peste Ocean. Iasul este spatiul afectiunii, al formarii, este spatiul meu total, caci numai aici m-am simtit eu însumi“ – marturisea într-un interviu din 1985. Mai înainte cu aproape un deceniu, la împlinirea vârstei de 60 de ani, i se confesase poetului si publicistului Nicolae Turtureanu: „As putea spune ca, sentimental, am fost totdeauna iesean; nu pot separa notiunea de Iasi de notiunea de cultura si de biografie proprie“.O alta mare iubire este, desigur, Eminescu. Istoricul literar ne aminteste, incitând la meditatie privind posteritatea unui mare creator, ca din decembrie 1883 pâna în 1907, poeziile lui Eminescu au aparut, prin grija lui Maiorescu, în zece editii care însumau doar douasprezece mii de exemplare. De atunci, lucrurile au evoluat mult atât în ce priveste editarea întregii opere cât, mai ales, exegeza acesteia. Dar, desi ceea ce era de relevat privind creatia eminesciana s-a relevat „de catre exegeti din etape diverse..., subiectul Eminescu ramâne deschis în perpetuitate“, pentru ca „Etnosul, vatra, mitologia au primit, gratie acestui cel mai mare poet român, o identitate nu mai putin elocventa decât ce s-a scris despre el; a marcat profund constiinta nationala, sintetizând umanitatea noastra, relevând modul nostru de a dialoga cu înconjurimile, cu istoria si cosmosul“. De aceea, crede analistul operei poetului: „va fi o datorie de onoare a generatiilor care vin sa lucreze pentru asezarea lui – în pantheonul universal – alaturi de un Shelley, stins la treizeci de ani, de Byron la treizeci si sase, lânga Leopardi, mort la treizeci si noua ( ca Eminescu însusi), lânga Poe, la patruzeci de ani, lânga ceilalti mari“.Tentatia de a cita din acest volum de „Interviuri“ – pe care l-am citit, recunosc, si cu o speciala participare afectiva – este irezistibila. Asta si pentru ca asemenea texte îsi contin adeseori comentariul.Voi încheia cu un emotionant raspuns la o întrebare care i s-a pus celui ce se confeseaza în aceasta carte în momentul împlinirii vârstei de 80 de ani: – Cum se vede viata de la aceasta vârsta? – „Totul depinde de perspectiva, mai bine zis de starea de spirit din care privesti lucrurile. La despartirea de gratioasa Veronica – în 1877 – Eminescu scria excedat: „Optzeci de ani îmi pare c-am trait,/ Ca sunt batrân ca iarna, ca tu vei fi murit... „ În una si aceeasi zi, te poti simti, alternativ, si tânar, si vârstnic, de unde dificultatea de a-ti lua în posesie biografia interioara. Melancolicul Dante spera sa traiasca saptezeci de ani – pe atunci o vârsta respectabila; s-a stins însa la cincizeci si sase!... Referindu-ma la biografia mea de acum, când 7 se schimba în 8, consider drept o favoare a sortii fiecare zi în care lumina îmi cade pe masa de scris!“