Cazul Ion Caraion (VI)
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Frustratie si Mizantropie
Am cautat între timp cartea publicata de Mihai Pelin în 2001 („«Artur». Dosarul Ion Caraion“) pentru a confrunta unele informatii si, citind-o, mi-am dat seama ca trebuie sa încep cu ea. El aduce informatii în plus despre cazul „Artur“ si încearca sa lamureasca, în genere, destinul literar si moral al poetului Ion Caraion, depasind documentele din dosarul întocmit de Securitate. Cerceteaza publicatiile din epoca, cauta în arhive, reconstituie biografia reala a lui Stelian Diaconescu (Ion Caraion), în fine, corecteaza de multe ori fabulatiile poetului si pe acelea ale adversarilor sai (în privinta, de pilda, a debutului literar al lui Ion Caraion si a acuzatiei de a fi fost legionar). Mihai Pelin face, pe scurt, o cercetare amanuntita si descopera, între altele, ca Stelian Diaconescu a evitat în 1943 sa se prezinte la încorporare si, din aceasta pricina, pentru a scapa de urmari, disparea din când în când... Unele interpretari sunt discutabile în studiul sau, altele, sustinute de documente, nuanteaza sau chiar contrazic tezele din volumul pe care l-am prezentat mai înainte (aceea despre „Cazul «Artur» si exilul românesc“). Rezumând informatiile aduse de Mihail Pelin, putem trage urmatoarele concluzii în ceea ce priveste detentia lui Ion Caraion si, în genere, biografia lui publica:a) Stelian Diaconescu a fost dezertor o buna bucata de vreme si, din aceasta pricina, a fost urmarit de autoritati. Prima lui condamnare n-ar fi fara legatura, sustine Mihai Pelin, cu aceasta culpa... Nici desele ocultari, taceri periodice ale publicistului Ion Caraion. b) Caraion n-ar fi fost, cum s-a spus si cum a sustinut chiar el, un om de stânga, dar a publicat la Ecoul si a stat o vreme în preajma lui Miron Radu Paraschivescu si a avut relatii cu grupul „Albatros“ condus de Geo Dumitrescu. Unii colaboratori din acest grup (inclusiv Virgil Ierunca) aveau simpatii de stânga sau erau, de-a dreptul, „trotchisti“, ca si M.R.P. c) La 17 ani, Ion Caraion publica în revistele Zarathustra si Falanga versuri care trimit la evenimentele politice din epoca („Nicadorii calca peste vreme“ sau „Au ramas tacerile-n piroane / Inima-i bolnava de dreptati / C-au murit ast’noapte în cetati / Patruzeci de-arhangheli, Capitane“), dar poetul – spune Mihai Pelin – nu figureaza pe listele Sigurantei si nici Securitatea nu l-a învinovatit pe Stelian Diaconescu de simpatii legionare, desi ea folosea în chip curent acest procedeu. Acuzatiile aduse de Eugen Barbu în „Saptamâna“ nu sunt, asa dar, întemeiate...d) În Ecoul din 30 august 1944, Ion Caraion publica articolul Eliberarea în care zice ca „poporul român îsi traieste cea mai mândra si mai zgomotoasa pagina din istoria lui nationala“. Angajarea lui politica este, acum, fara echivoc. La 13 sept. 1944, tipareste în Fapta lui Mircea Damian un articol insultator despre Liviu Rebreanu care murise de curând. Marele prozator este numit tradator, sluga hitlerista, în fine, un colaborationist odios, un „fost om al Gorilei“. Pamfletul se încheie cu aceste propozitii teribile: „N-a murit Liviu Rebreanu, caci el murise demult, de la aparitia romanului Gorila. A murit un strigoi, un spectru. A murit un vânzator, asa cum au fost în România multi, de la Bratescu-Voinesti pâna la George Drumur, asa cum au fost în Franta Jean Giono, Pierre Drieu la Rochelle, Jean Cocteau etc. Astazi, când trupele românesti se apropie de Cluj si se apropie de Nasaud, taranii din Jidovita, ca si cei din Rascoala de pe vremuri, asteapta sa gâtuie pe grofii unguri instalati de regentul Horthy în comunele noastre transilvanene. Ne traim în plina dezlantuire istoria nationala si n-avem timp sa ne gândim prea staruitor la cei care au încetat demult sa mai merite a te gândi la ei. Dar poate mâine, din tara aceasta întreaga, se va gasi cineva sa transporte osemintele vânzatorului de tara Rebreanu acolo, în cimitirul nasaudean... Va fi probabil un mormânt parasit, umplut de palamida si de boziu; taranii locului, cu ochii în pamânt, cu buzele strânse, cu pumnii înclestati, îl vor ocoli de departe pe ulitele Jidovitei; mânjit de sânge, Ion al Glanetasului se va duce acasa sa-i spuna muierii lui:– Stii ceva? Titu Herdelea a murit. Sângele de pe mine e sânge scurs când ma bateau solgabiraii si sânge pentru care Titu Herdelea a primit bani, ca sa taca. Si-a tacut. Iar în timp ce clopotele bisericilor vor suna peste linistita vale a Somesului, un popa tânar, cu mâna pe cruce, îi va blestema mormântul si amintirea: omagiul de pe urma al fostului agent al Gestapoului Liviu Rebreanu“. Pamflet lamentabil, stil imposibil pentru un poet care intuieste inefabilele creatiei.e) Ion Caraion participa la discutia despre „criza culturii românesti“ cu un articol aparut în „Jurnalul de dimineata“ (17 oct. 1946), de pe o pozitie de stânga radicala, amendând unele asertiuni facute de prietenul si comilitonele sau, Virgil Ierunca. Publicistica lui radicala este de partea puterii pe cale de a se instaura. Mihai Pelin reproduce o parte din aceste articole incendiare... Ele suna, azi, ca niste comunicate ale Procuratorii militare.f) În privinta deciziei poetului de a semna angajamentul de colaborare cu Securitatea, înainte de eliberare, Mihai Pelin scrie: „el dispunea de circumstante atenuante; nu avea de unde sa stie ca regimul hotarâse sa-i restituie libertatea indiferent daca semna sau nu un angajament; din cei 25 de ani de munca silnica, sentinta definitiva, poetul executase doar sase; în mod normal, ar mai fi avut înainte 19 ani de detentie; în asemenea împrejurari, nu oricine ar fi fost dispus sa refuze cu diavolul“... Rationament corect. Trebuie sa tinem seama de aceste date când judecam cazul tragic al poetului Caraion. Sunt atâtia intelectuali care, fara a fi fost în puscarie, au semnat pactul cu diavolul rosu. Acestia ce scuza au? Niciuna. Mai mult, unii dintre ei, dupa ce au turnat cu zel înainte de 1989, au devenit dupa 1990 procurori morali ai natiei. Cazuri rusinoase, cazuri nenorocite. Au existat, totusi, si oameni ca N. Steinhardt care, fiind în detentie, n-au acceptat compromisul. Se putea, dar, si asa...g) Nu Ecaterina Balacioiu, sotia lui E. Lovinescu, l-a cautat pe Ion Caraion, ci invers, Caraion a contactat-o pe batrâna doamna – precizeaza Mihai Pelin care, în afara acestui episod, aduce informatii foarte pretioase despre biografia acestei victime a regimului totalitar... Un amanunt: sotia lui E. Lovinescu fusese membru al P.S.D. si devenise automat, la unificarea partidelor, membru al P.R.M. pentru putina vreme.h) Ca informator, „Nicolae Apostol“ trimite o nota despre tânarul Marin Preda în care vorbeste de complexele prozatorului (femei, „ultimele forme ale confortului“ si complexele de ordin cultural). Îi face un portret detestabil si îl acuza de plagiat. Nota este din 1966. Maiorul Albescu decide ca „Anatol“ sa mentina legatura cu Preda pentru a cunoaste mai bine atitudinea lui politica si, în genere, starea de spirit a scriitorilor. Ce-i interesant este faptul ca alt ofiter de Securitate, cu un grad probabil superior, citind aceste însemnari penibile prin lipsa lor de loialitate, pune urmatoarea rezolutie: „La ce va ajuta aceste detalii psihologico-literare?“... Fara comentarii!i) Dintr-o însemnare aflata la dosar, aflam ca, dupa declaratia din 1967 prin care Ion Caraion se arata scârbit de ceea ce face (colaborarea cu Securitatea), tot el revine dupa oarecare vreme asupra hotarârii si cere sa continue colaborarea: „în luna martie 1968 a reluat singur legatura cu noi“, noteaza (pag. 75) un ofiter de Securitate. Ce-l determina pe poetul Ion Caraion sa reia aceasta relatie înjositoare dupa ce avusese taria sa renunte? Mihai Pelin nu gaseste un raspuns satisfacator. Nevoi materiale, sentimentul scriitorului ca nu se poate realiza din punct de vedere literar, dorinta de a se razbuna pe contemporanii sai?...j) La solicitarea Securitatii, „Artur“ scrie, s-a vazut deja, biografia lui Virgil Ierunca si, pe larg, cu amanunte scandaloase, biografia sentimentala a Monicai Lovinescu. Mihai Pelin precizeaza momentul: în 1981, înainte ca Ion Caraion sa primeasca viza de a calatori împreuna cu toata familia în Franta. Întelegem, acum, miza: Securitatea voia sa-l aiba la mâna pe Caraion si, la nevoie, sa-l santajeze. Ceea ce a facut. Mesajele semnate „Artur“ sau „Artura“, reprezentau, în mod sigur, invitatia ca poetul care ceruse azil politic (si primise) în Elvetia sa nu faca declaratii incendiare la „Europa Libera“ si, în genere, sa nu colaboreze cu acest post de radio care avea o audienta mare în România. Când Ion Caraion n-a tinut seama de aceste avertismente si a denuntat regimul politic de la Bucuresti, Securitatea a aplicat planul de rezerva: compromiterea si izolarea fostului detinut politic prin dezvaluirea asa-zisului sau „jurnal intim“. Revista „Saptamâna“ începe sa publice paginile despre Monica Lovinescu si alte fragmente care-l pun pe „azilantul“ Caraion într-o situatie imposibila. Operatie de efect. Este de mirare ca poetul n-a luat în seama aceasta replica. Credea, oare, ca Securitatea va pastra tacere? Voia, cum am zis mai înainte, o despartire radicala de trecutul sau? În acest caz ar fi trebuit sa marturiseasca pâna la capat relatia sa cu Securitatea. N-a facut-o si ce a urmat se stie.Biografii la comanda.
O mizantropie grea.Acum, daca citim aceste scurte biografii scrise la comanda, observam usor accentul lor pamfletar si mizantropia fundamentala a omului care le scrie. El vorbeste, în fond, despre prietenii de tinerete si, actualmente, oamenii care îl ajuta într-un fel sau altul. Portretul lui Marin Preda este fals prin acumularea de amanunte irelevante (ba ca prozatorul loveste bezmetic pisicile si câinii, înfricosând astfel „cucoanele“ de la Casele de Creatie, ba ca traieste în concubinaj cu nevasta unui coleg de redactie, ba ca sta cu o femeie, Eta Vexler, numai pentru ca aceasta îl putea ajuta în difuzarea operei lui în strainatate etc.). Rautati de scriitor gelos pe succesele altuia, bârfe de cârciuma... „Artur“ sau „Nicolae Apostol“, nu mai stiu exact, le pune pe hârtie si le trimite comisarului de serviciu. Acesta, mai lucid, îl admonesteaza, nu-i plac nici lui asemenea mizerii morale. „Biografia“ Monicai Lovinescu, publicata de Eugen Barbu în „Saptamâna“ si reluata de Mihai Pelin în volumul citat, este si mai plina de insanitati, inclusiv în notele despre Ecaterina Balacioiu si Eugen Lovinescu (ce adultere au savârsit, ce relatii ilicite au avut etc.). Este de mirare, înca o data, ca un poet atât de profund ca Ion Caraion sa scrie asemenea indecente. Le scrie, da crezare bârfelor literare, se foloseste de unele intimitati, pe care le-a aflat de la cei în cauza (V. Ierunca si Monica Lovinescu), în fine, compune o biografie infernala. Da, între altele, informatia ca între mama si fiica (Ecaterina Balacioiu si Monica) ar fi „un amor profund, frumos pâna la bolnaviciune, cvasianormal aproape“. De ce, te întrebi citind aceste propozitii absurde, de ce ar fi anormala dragostea dintre o mama aflata în închisoare si o fiica aflata în exil? Bizarerii, suspiciuni insalubre, scenarii de roman foileton (cum au uneltit, de pilda, M. L. si actrita Ghighi pentru a-l însura pe Camil Petrescu cu cea din urma sau cine a sustinut-o financiar pe Monica Lovinescu la Paris, ce s-a întâmplat cu romanul Ora 25 de C. V. Gheorghiu si cu relatiile – si ele suspecte, zice biograful – dintre autor si traducatoare etc.) Unele lucruri din aceasta delatiune sunt, probabil, exacte (ma refere la „biografemele“ personajelor), biografia, în ansamblu, este însa tendentioasa, nimicitoare, facuta în asa fel încât sa compromita chiar si un sfânt bizantin. „Biograful“ îndeamna, la sfârsit, la conciliere, concordie, zicând ca „din insulte si scandal nu se va alege nimeni cu vreo convingere superioara despre nimic“. Adevarat, dar portretele dinainte nu lasa nici o sansa de reconciliere.Ion Caraion nu-l cruta nici pe Miron Radu Paraschivescu în preajma caruia a stat, în tinerete. Ascultându-l la radio „Europa Libera“ pe Virgil Ierunca vorbind de jurnalul lui M.R.P., Caraion explodeaza. Scrie o propozitie imposibila: „M.R.P a spurcat o parte frumoasa din tineretea mea“. Prilej, totodata, de a-l ataca din nou pe amicul Ierunca... Ce arata aceasta grea mizantropie? Doar sentimentul de frustratie într-adevar puternic si, pâna la un punct, explicabil în cazul unui scriitor care sta o parte din tineretea lui în detentie fara a fi vinovat? Greu de spus. Sunt, în mod cert, si alte cauzalitati. Este, iarasi, sigur, si o dimensiune a fiintei sale. Toate acestea, începând cu anchetele succesive si lungii ani de detentie, l-au înrait pe poetul Ion Caraion si l-au facut sa urasca omul din vremea lui: „Nu voi mai picta niciodata oameni. Urasc oamenii, mi-i scârba de oameni. Asa cum Dumnezeu a facut niste aratari care suntem noi, am sa fac altfel de fiinte, cu altceva în loc de mâini, cu altceva în loc de picioare, niste vietati ale mele, care înca n-au existat... Mi-i spaima si oroare de oameni“ – scrie poetul. Si tot el, vorbind despre cartea sa Enigmatica noblete: „Cu Enigmatica noblete, carte blânda în parerii fata de contemporanii mei, în comparatie cu adevaratele-mi opinii despre atâtia si atâtia s-a rascolit grozav hasnaua, numeroase nulitati si pleve si-au ciupit amicii de toate glandele bunei-vointe ca sa-i apere si sa ma învinuiasca la întrecere de ignominie, rea credinta, rancuna, gelozie literara pedagogism, nesimpatie fata de valorile nationale, talent marunt, etica limitativa si multe alte culpe, câte în luna si-n soare, una mai aberanta si mai ticaloasa decât alta. 0 nesfârsita haita de câini s-a repezit lacoma sa ma sfâsie, latraturile continua (...).“O precizare este necesara la capatul acestor manifestari de ura si deznadejde: omul care scrie frazele de mai sus suferise într-adevar mult, adversitatea lui fata de cei care-i înjosisera existenta este îndreptatita si ceea ce i se pradase (tineretea) nu i se mai putea întoarce. Putem explica, în aceste conditii, lipsa lui de seninatate în relatiile cu lumea din afara, accesele sale de mizantropie si chiar, uneori, cruzimea lui în judecatile morale despre prieteni si adversari. Ce nu se poate justifica este faptul ca, pentru a iesi din aceasta criza profunda, accepta pactul cu calaul si începe sa loveasca, la rândul lui, în oameni care nu aveau nici o legatura cu nenorocirile sale. Un transfer pe care, cum am precizat deja, psihanaliza îl poate explica, dar nu-l poate justifica niciodata. Nici psihanaliza, nici o alta stiinta... Dupa ce a trecut prin infern, poetul Ion Caraion a ales sa colaboreze cu politia politica a infernului. Este o nota de absurditate în aceasta optiune.