O pauza de agresivitate?
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura cultura ideilor »
Autor: OANA PUGHINEANU
Când vad – si asta se întâmpla de pe la începutul lui noiembrie – primele globuri prin vitrina, mosii prefabricati în toate culorile si toate pozitiile, ma apuca o neurastenie de nedescris. Nu mai îmi vine sa ies din casa, nu ma mai uit nici macar la stiri, cât despre scris… ce sa mai vorbim. Singura propozitie cu sens care-mi trece prin cap, si pe care se merita sa o împartasesc cu cititorii în aceste vremuri de destrabalari pioase e: „evitati consulul de zahar, grasimi si alcool“. E momentul în care „crampa scriitorului“ ma bântuie asiduu. N-am înteles niciodata de ce-i zice crampa, dar stiu ca unii (fericitii) si-o alina prin crame.
Perioada sarbatorilor este cea mai propice acestei afectiuni care ma sâcâie asemenea unei dureri de reumatism pentru ca acum gradul de redundanta în care se cufunda lumea devine insuportabil. Sinapsele scriitorului, si nu numai ale lui, sunt blocate de o mimare mai intensa… poate nu atât a formulelor conventionale ce însotesc orice sarbatoare, cât de mimarea unei – hai sa-i spunem – „pauze de agresivitate“. Citeam zilele trecute o cartulie care se pare ca a fost un best-seller international, „Cum m-am lasat de gândit. Mic tratat pentru intelectuali epuizati“ si autorul, Hannes Stein recomanda acolo printre multe alte cai pentru a ajunge la o puritate nirvanica a non-gândirii, convertirea la islamism. Crestinismul si iudaismul ar fi fost excluse ca si cai spre non-gândire, dar eu zic ca li s-a facut o nedreptate. Cred ca viata oricarui crestin, daca e îndeajuns de consecvent încât sa urmeze toate ritualurile poate deveni o sursa de nestavilit de non-gândire. Pâna aici, nimic interesant: religia e opiu… asta s-a mai spus. Dar genialitatea crestinismului în a-si conduce adeptii spre non-gândire consta nu atât în a-i aburi cu slujbe, în a prescrie gesturi compulsiv-obsesionale (a-ti face cruce nu e decât o alta forma a jocului fort-da), ci în a propovadui o eterna „pauza de agresivitate“. Desigur, aceasta ultima cerinta este utopica. Gândirea are la baza o forma sau alta de agresivitate, o forma sau alta de suferinta, fie ca se traduce în forma „soft“ a disputelor din agora, fie ca se origineaza în procesele monstruoase (evidentiate de Melanie Klein) prin care se construieste un eu. Se pare ca non-agresivitatea nu poate apartine decât sfintilor si oligofrenilor. Desigur, crestinismul are resurse limitate în privinta producerii unor reprezentanti din prima categorie, si, ca sa nu fim rai sau partinitori (caci suntem pe timp de saratoare! Ce dracu!), vom spune ca nu i-a iesit jocul nici cu productia din categoria a doua. La scara mare, crestinismul a reusit sa impuna pe zi, acceptabile doze de non-gândire si mici, mult prea mici, pauze de non-agresivitate: timpul rugaciunii si cel al liturghiei. Asta ar însemna cam 2-3 ore. La iesirea din Biserica, acest sanctuar al non-contradictiei si non-contrazicerii, nici bunul Dumnezeu nu i-ar putea împiedica pe minunatii enoriasi sa înceapa sa se bârfeasca, sa se uite cu râvna la hainele, masinile, nevestele/sotii celorlalti, sa-si plezneasca copii sau sa faca alte grozavii demne de stirile de la ora 17.
Dar ce nu i-a iesit Bisericii le reuseste de minune altor institutii laice, cu mult mai profesioniste în producerea pe banda a unor îngeri fara aripi, care se pot mentine în pozitia aceasta cel putin 8 ore pe zi. Cine vrea o sanatoasa pauza de non-agresivitate, adica nu doreste sa fie contrazis în nici un chip sau vrea sa se simta continut de o mare putere protectoare, nu are decât sa poarte o molcoma discutie cu un bancher, cu un reprezentant de asigurari sau cu un specialist în telefonia mobila. Oamenii acestia sunt „pâinea lui Dumnezeu“… platita desigur în repetate rânduri si de multe ori pe cai ascunse de acest nou tip de enorias la care-i zice „contribuabil“ sau „beneficiar“. Trebuie sa recunoastem ca suna mult mai bine decât „pacatos“. Viteza cu care comunicarea înlocuieste gândirea este direct proportionala cu cea prin care se prolifereaza bunurile în detrimentul „împaratiei cerurilor“. Comunicarea e un fel de gândire „revoltata“ contra sursei sale agresive si contradictorii. Comunicarea declara, în cel mai pacifist mod, razboi oricaror forme de „selectie naturala“ fiind, dupa cum se exprima Erwin Schrödinger în minunata sa lucrare „Ce este viata?“, o forma a „degenerarii generale a organului inteligentei noastre“. Schrödinger se referea la mecanizarea introdusa de procesele industriale, dar cred ca putem face o analogie, descoperind în comunicare un proces de mecanizare a capacitatilor lingvistice. Ceea ce ne zumzaie în urechi toti comunicationistii este un etern: „poti sa ai si asta… o poti cere si pe cealalta“. Sloganul perfect a fost emis de o companie de cosmetice, cu mare public feminin: „Pentru ca merit“.
„Violenta educativa“ de care vorbea într-un mod oarecum obscur Walter Benjamin, dar tragând folositoare semnale de alarma este pe cale de disparitie. Vorbaria despre drepturi, inoculata masiv prin serialele cu avocati si alti comunicationisti care stiu sa decida în locul clientului, înlocuieste „actul performativ“, individual, de autoexpunere în fata dificultatii de a lua o decizie. Comunicationistii exceleaza în a-i arata individului, cât de mult poate sa-si permita sa nu gândeasca singur. Nu exista aproape nici un moment în care un specialist sa nu te poata informa… si nu în ultimul rând sa-ti poata propune solutii. Absurditatea unui Dumnezeu a lui Avram sau Iov a fost definitiv izgonita din lume. Si tocmai pentru ca individul nu se mai poate simti mic si inutil în fata unei puteri nemarginite si imprevizibile va fi cu atât mai abitir integrat în relatiile de putere „pamântesti“. Cel mai bine se poate observa asta în felul în care ritualurile laic-corporatiste care se hranesc de pe urma celorlalte, înlocuiesc învechita ospitalitate cu politetea. Daca ospitalitatea era o forma de a întâmpina strainul, politetea e forma de atentie mascata la relatiile de putere sau, în traducere libera, o forma de întâmpinare a „publicului-tinta“. Politetea devine indispensabila marketingului pentru ca ea e o forma de a ascunde dupa un paravan de zâmbete o violenta care nu se mai vrea educativa. Vânzatorului i se potrivesc observatiile lui Walter Benjamin în aceasta privinta, politicosul fiind adesea „cel care se lasa dominat de imaginea abstracta a situatiei dintre el si partener ssit nu va putea întreprinde altceva în afara unor încercari violente de a obtine victoria în aceasta lupta“. A oferi mai mult e logica comuna a politetii si a vânzarii.
Cum cu totii vom ceda în mod inevitabil naivitatii de a oferii cadouri prefabricate în acest timp al destrabalarii pioase, propun de dragul spargerii redundantei politicoase un experiment (a nu se încerca acasa!): trageti la modul verbal câte o palma celui mai amabil vânzator sau sfatuitor într-ale creditelor si observati felul în care sau daca îsi va întoarce si celalalt obraz. Fiti fara frica: clientul are întotdeauna dreptate. Nu exagerati totusi: stiti din proprie experienta ca jocul nu trebuie împins pâna la a se ajunge la „sanctiuni banesti“. Suntem cu totii prea politicosi pentru a face fata martiriului „nesalarizarii“.