Dosarul unei glorii defuncte
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Cu un cavalerism de moda veche, aproape iesit din uz în comportamentul curent al tinerei generatii de critici, Cosmin Ciotlos întâmpina cu o cronica entuziasta un debut ce pare sa fie stralucit: Alexandra Tomita, „O istorie «glorioasa». Dosarul protocronismului românesc“, Editura Cartea Româneasca, 2007, 368 p. „Prin remarcabilul ei debut – scrie fara retinere cronicarul «României literare» – Alexandra Tomita dinamiteaza câteva mituri culturale majore si reinstaureaza un altul, firav, poate cel mai putin pernicios : acela al adevaratei surprize editoriale. Daca despre monstruoasele exagerari pseudostiintifice din deceniile opt si noua si despre utopiile nationaliste ale lui Nicolae Ceausescu aveam cu totii, de bine de rau, o minima informatie (desi destul de distorsionata, orala si mai degraba nesistematica), despre autoarea consistentului studiu aparut la Cartea Româneasca nu se stia pâna acum mai nimic. Nici din publicistica, nici din zvonuri, nici din presupuneri. Absolventa a Facultatii de Studii Europene din Cluj si a masteratului de Studii Europene Comparate, angajata în sectorul privat, Alexandra Tomita nu beneficia nici macar de vreo aureola literara ce ar fi putut-o înscrie în cursa. Un debut integral, asadar, lipsit de impuritatile asteptarii sau de aluviunile faptului – pe cât se poate – prevazut. Nu suspansul, ci surpriza e legitatea primordiala pusa în ecuatia extinsa a cartii.“ În viziunea lui Cosmin Ciotlos, cartea Alexandrei Tomita are marele merit de a deschide cu mâna sigura, cu îndrazneala si pertinenta un dosar încarcat, ce poate fi echivalat cu o adevarata cutie a Pandorei a culturii române din timpul comunismului. Deschizând „cutia“ si studiind dosarul fara ura si partinire, dar ajungând la concluzii dureroase pentru unii, incendiare pentru altii, autoarea, sustine cronicarul ei, da dovada de curaj si echilibru, trasaturi rareori împreunate în studii cu asemenea miza si de o astfel de anvergura : „În orice caz, debutul critic al Alexandrei Tomita e unul demn de citit. Si demn de premiat. Echilibrul – daca ne gândim la anii autoarei si la domeniul imund în care aceasta a forat – si curajul de a expune o tema de cercetare peste masura de actuala, cu implicatii morale nu întotdeauna usor de defalcat, cu verdicte adesea dureroase, sunt doua calitati esentiale. Fara de care hotarârea – singulara între cei ce s-au pronuntat pe aceasta tema – de a nu-i acorda eruditului Edgar Papu prezumtia de nevinovatie ar fi sunat nepotrivit. Seriozitatea si temeritatea Alexandrei Tomita ma conving. Înclin sa-i dau dreptate ei si sa felicit orice juriu care ar avea-o în vizor“. Într-adevar, de o mare temeritate, verdictul Alexandrei Tomita este tot atât de dureros. „Prin formatia de erudit si prestigiul sau cultural – pe care rar le-au contestat chiar si opozantii cei mai ferventi ai indigenismului –, Papu a girat cu buna stiinta – suna sentinta de condamnare morala – nasterea protocronismului ca arma ideologica a comunismului nationalist. În plus, el si-a aparat constant ideea si a contribuit deliberat la dezvoltarea ei, intervenind (cu diferite precizari sau nuantari, în interviuri, la colocvii etc.) ori de câte ori argumentatia antiprotocronista sau excesul de zel al autohtonistilor însisi risca sa compromita conceptul“. (subl. ns.) A face din Edgar Papu furnizorul „deliberat“ si „cu buna stiinta“ al unei puternice „arme ideologice a comunismului“ reprezinta o calificare enorma si o judecata nedreapta. Spre deosebire de cronicar, „seriozitatea si temeritatea“ Alexandrei Tomita nu ma conving asupra temeiurilor retragerii prezumtiei de nevinovatie sau, mai degraba, de inocenta pentru Edgar Papu. De altfel, nuantându-si opinia despre „puseele protocroniste“, ce nu încep în cultura româna cu Edgar Papu, autoarea concede (pag.46) ca „Românii mai încercasera sa se impuna în constiinta publica internationala mizând pe originalitatea culturii proprii si, din multiplele fatete ale acestei originalitati, alesesera sa exploateze chiar ideea de precursorat românesc în diverse domenii ale civilizatiei omenesti. Este evident ca unele initiative au existat realmente si ele au fost preluate si recunoscute ca atare pe plan international. Scopul lucrarii noastre nu este de a nega sau de a arunca în derizoriu contributiile românesti peremptorii la cultura universala, ci de a evidentia modul în care regimul comunist a deturnat semnificatiile unor initiative disparate si a multiplicat abuziv anticiparile autohtone în diversele domenii, construind astfel fictiunea de care avea nevoie pentru a se legitima si a oferi populatiei debusolate mecanismul de generare a unor fantasme compensatoare“. Cazut în cercul vicios al deturnarii propagandistice de care cu temei vorbeste autoarea, Edgar Papu ramâne el însusi o victima a acestui mecanism, iar nu un furnizor constient si deliberat de „arme“. Ramâne însa, totodata, un tulburator semn de întrebare asupra tacerii din cei câtiva ani pe care i-a mai trait dupa revolutie: e probabil ca tacerea lui este raspunsul la izolarea si boicotul la care savantul a fost supus în timp ce tragea sa moara. Departe de a fi un „protocronist“, Mircea Martin a gasit, mi se pare, cel mai judicios, pâna acum, mod de a defini relatia speciala a lui Edgar Papu cu propriul „protocronism“: „Volumul «Din clasicii nostri» (1977) lanseaza ideea unui protocronism românesc, idee careia P. pare sa-i anexeze întreaga opera de exeget al literelor autohtone. Din pacate, aceasta opera a fost grabnic redusa la ideea cu pricina, reductie pagubitoare caci, oricât de caracteristic ar fi protocronismul, proiectul autorului este mult mai vast si mai complex, fie si numai în aplicatiile sale românesti.
De altfel, sugestii de natura protocronista a aruncat autorul înca în «Poezia lui Eminescu» (1971) sau chiar mai devreme, în „Calatoriile Renasterii“ (1967). Dar acolo, asemenea consideratii se pierdeau în masa exegezei, fara niciun accent demonstrativ. Nici sectiunile operate în operele clasicilor nostri nu-si datoreaza neaparat noutatea unghiului de vedere protocronist. Tipic ramâne însa modul generos al autorului de a-si pune eruditia în serviciul unor reabilitari. Nu toate anticiparile pe plan universal relevate în cuprinsul cartii pot fi însa acceptate ca atare si, în plus, lipseste argumentul cel mai puternic în favoarea tezei – avangarda româneasca. Pe de alta parte, credem ca protocronismul ar trebui conceput într-o relatie de complementaritate (nu de opozitie) cu sincronismul, tocmai spre a evita o întelegere a lui îngusta ca un îndemn la izolare autarhica si suficienta nationala. La P., orice asertiune capata nu numai accentul descoperirii, ci si al unei anumite cautiuni ce decurge dintr-o certa investitie afectiva, dintr-o indiscutabila sinceritate. Nicio contradictie la acest autor între inteligenta si inocenta, între eruditie si candoare“. (Dictionarul Esential al Scriitorilor Români, Albatros, 2000, pag. 620). Este de prevazut ca „o carte glorioasa“ cum o considera Cosmin Ciotlos se va bucura de comentarii ample si fierbinti. N-ar fi de dorit ca, prea încinsi, preopinentii sa se împarta iarasi, ca odinioara, în doua tabere, în „cei buni“ si în „cei rai“ cum, din pacate, dar în virtutea adevarului istoric ( !), se împart ei în dosarul gloriei defuncte a protocronismului românesc reconstituit cu acribie si echilibru de Alexandra Tomita.
Optimism bine temperat Citez dintr-un „Accent“ optimist semnat de Norman Manea în revista „22“, un accent ce pune un punct foarte mare pe un „i“ foarte mic, dar care poate sã creascã dacã vom sti sã-l îngrijim: „Cazul româno-italian reaminteste si altã fatã a realitãtii. Corespondentul la Bucuresti al ziarului «Le Monde», Mirel Bran, mentioneazã la 28 noiembrie a.c. cã Italia este azi partenerul comercial cel mai important al României. Italienii au cumpãrat 300.000 ha de teren agricol, societãtile de investitii italiene au ajuns la 22.000 si sporesc anual cu o mie, doar în zona Timisoarei trãiesc deja 12.000 de italieni si functioneazã 20 de zboruri zilnice spre si dinspre Italia (în locul autorului as fi tradus : se efectueazã – n.n.). Un medic veterinar din Torino declara cã si-a reclãdit existenta în România pe o mult mai promitãtoare perspectivã. Europa de Est nu este doar o epavã vlãguitã, cersind la portile Europei occidentale, ci si un imens rezervor de posibilitãti neexplorate, o sansã Est-Vest de reciprocã reevaluare si regenerare. România reprezintã, din acest punct de vedere, un interesant intermediar. Sciziunea profundã în psihicul românesc si în istoria tãrii între originea latinã si religia crestin-ortodoxã, privirea si spiritul oscilând între civilizatia occidentalã si cerul rãsãritean multicodificat s-ar putea transforma dintr-un handicap într-un important privilegiu, o punte si o poartã a întelegerii mai profunde si a conlucrãrii între Orient si Occident. Marile primejdii care pândesc prezentul si viitorul tulburatei noastre planete ar trebui sã ne gãseascã pregãtiti de intâlnire si dialog pentru a evita sau modera confruntarea. Constienti, însã, si fortificati de marea premisã a civilizatiei noastre europene. S-o numim Atena-Roma-Ierusalim“. Asadar, sã punem în locul luptei marxiste dintre contrariile ce ne definesc (originea/religia, balansul Occident/Orient etc.) exploatarea lor inteligentã sub forma întâlnirii, a dialogului si profitului maxim. E un vis, dar e frumos.