Craciunul – timp al împlinirii
articol aparut in Cultura, nr. 154 din 2007-12-20» cultura editorial » editorial
Autor: ALEXANDRU Bogdan Duca
Noi, rasaritenii bizantini, nu avem fata de Craciun aceeasi atitudine pe care o au fratii crestini din Apus. Desigur ca în bisericile rasaritene Nasterea Domnului este un praznic mare, minunat, dar semnificatiile sale duhovnicesti par sa fie puse în umbra. Desi nu se cuvine a fi facuta, o comparatie între timpul Pastelui (incluzând aici si perioada Postului Mare) si timpul Craciunului este dezavantajoasa pentru aceasta din urma sarbatoare. Slujbele Bisericii, atât în timpul Postului Craciunului, cât si în timpul zilelor de praznic, stau sub semnul obisnuitului. Nimic nu se schimba, nimic nu se da peste cap, totul ramâne într-o stabila rânduiala. Desigur ca exista cântarile specifice praznicului, dar ritmul liturgic al zilelor este aproximativ acelasi ca peste an. Daca în timpul Postului Mare totul este în stare de haos (tohu-va-bohu), de neorânduiala, dimineata, cu rânduielile sale, mutându-se la apus, apusul dimineata, noaptea (si mai ales cea mai sfânta dintre nopti, cea a Învierii) gazduind Lumina, iar lumina cea creata fiind de fapt doar un avatar al Întunericului, Craciunul ne gaseste într-o stare de relativa normalitate. Dar de ce este asa? Sa fie oare pentru rasaritenii bizantini sarbatoarea aceasta mai mica, mai putin importanta decât sarbatoarea Învierii? Nimic mai neadevarat! Dar atunci de ce totul este în rânduiala? O sarbatoare trebuie sa o întâmpinam mai ales duhovniceste. Sensul sarbatorii, dincolo de continutul sau istoric si iconomic, este unul duhovnicesc si foarte personal. De aceea, nu cred ca este gresit sa încercam sa vedem ce ar trebui sa însemne Craciunul pentru noi. Si, în acest raspuns, asumat personal, vom gasi probabil si raspunsul la nelamurirea de mai sus. Toti stim ca la Craciun serbam Nasterea Domnului pe pamânt. Dar sa vedem de ce a venit Domnul pe pamânt si care sunt implicatiile personale ale acestui act? Un predicator din confesiunile evanghelice sau un evanghelist propovaduitor al Crestinismului de tip fast-food ar spune: „Isus a venit pentru a ne salva sufletele din pacat. De aceea, daca Îl primesti pe Isus în inima Ta vei fi salvat!“. Totul e la fel de corect pe cât este un hamburger o forma de hrana. Dar totul este la fel de inconsistent ca si un hamburger... De ce? Pentru ca „rezolva“ totul repede si superficial. Iisus se naste, într-adevar, ca sa ne salveze din robia pacatului. Desigur ca putem sa ne limitam la acest aspect, propunându-ne o viata virtuoasa plina de recunostinta pentru un Dumnezeu care S-a nascut, a trait si a murit printre si pentru noi. Nici nu am gresi decât prin omisiune. Este evident ca Hristos vine sa faca un gest reparatoriu: El vine ca sa biruie pacatul si sa ne împace cu Tatal Ceresc. Dar putem sa mergem un pic mai departe. Stati linistiti! Nu mergem singuri! Nu intram în speculatii teologice gratuite si nici nu intram în logica atât de omenescului sport traditional al „datului cu parerea“. Avem alaturi de noi Sfânta Traditie, cu tot cu Scriptura si cu Sfintii Parinti. Daca ne aplecam sa îi auzim glasul vom afla lucruri incredibile. Ca de exemplu: „Dumnezeu S-a facut om, pentru ca omul sa se faca dumnezeu întru El“ (Atanasie cel Mare, „Despre întruparea Cuvântului“).
Iata ca sarbatoarea Craciunului nu are legatura cu un simplu act de reparatie juridica, în care Dumnezeu, prin Fiul Sau, îsi încheie socotelile cu pacatul umanitatii. Scopul este unul mult mai înalt: îndumnezeirea. Iar daca cineva, prea încântat de Crestinismul fast-food, va încerca sa mcdonaldizeze si conceptul de îndumnezeire prin reducerea lui la etica, iata ca gasim în Scriptura felul în care apostolul Petru vorbeste de partasia pe care o vom avea toti cu firea divina („Cu acesta, El ne-a harazit fagaduinte mari si de mare pret, ca prin ele sa va faceti partasi dumnezeiestii firi“ (II Petru 1:4)). Deci lucrurile nu sunt doar etica goala, ci au implicatii fiintiale.
Si chiar asa! Dumnezeu cel Necreat îsi asuma integral (ne asigura Parintii Bisericii, si mai ales cei ce au alcatuit formularea dogmatica fara egal de la Calcedon) firea omeneasca, o fire straina cu totul de propria Sa natura. Mai mult chiar, acest „melanj“ divino-uman ne este dat (la propriu!) spre hrana, transfigurata euharistic sub forma Pâinii si a Vinului. Oare toate aceste lucrari cu adevarat pline de înfricosator mister sa fie doar urmate de niste simple consecinte etice? Oare toate acestea se întâmpla doar pentru ca noi sa putem respecta mai bine Decalogul? Sau totul este menit pentru modificarea fiintiala a omului? Nasterea Domnului este momentul unei veritabile revolutii ontologice pentru om: prin Omul Iisus Hristos, natura noastra devine, potential, asemenea naturii divine, creatul se apropie de asemanarea cu necreatul.
Si iata cum ajungem la un alt aspect esential al sarbatorii Craciunului: împlinirea Creatiei. Ca sa pricepem aceasta împlinire ne vom întoarce, cu ajutorul Scripturii, la momentul facerii omului. Auzim, prin cuvintele Cartii Facerii, cum Dumnezeu, în sfatul cel plin de slava al Treimii, hotaraste: „Sa facem om dupa Chipul si asemanarea Noastra“ (Facere, 1, 26). Dar când vine vorba sa descrie facerea propriu-zisa a omului, autorul biblic, inspirat de Duhul Sfânt, tine sa ne spuna: „Si l-a facut Dumnezeu pe om, dupa Chipul Sau, l-a facut“ (Facere, 1, 27). Dupa Chipul Sau a facut Dumnezeu pe om, menindu-l sa ajunga la asemanare. Tocmai aceasta asemanare ne-o ofera Dumnezeu prin Întruparea si Nasterea Sa minunata pe care o cinstim de Craciun.
Iata cum Craciunul se manifesta ca împlinire a Creatiei: practic, aici, prin asumarea asemanarii, Creatia întreaga se împlineste, ziua a saptea se încheie, iar omul poate sa patrunda în timpul postpascal (si din multe puncte de vedere, postistoric) al asteptarii Sfârsitului si Judecatii, când, individual, vom fi chemati sa aratam ce am facut pentru a ne putea bucura de partasia cu firea dumnezeiasca.
Dar nici acest timp, al asteptarii, nu este strain de spiritul Craciunului. Fratii crestini din Occident, de rit latin, pastreaza poate cel mai bine aceasta dimensiune a sarbatorii Nasterii. Timpul de post, pregatitor pentru Nasterea Domnului, este chemat Advent, timp al venirii.
Una dintre cele mai frumoase cântari din Apusul crestin, imnul liturgic „Rorate Caeli“, este o cântare cu o profunda dimensiune eshatologica. Caci, departe de a fi o anamneza a asteptarii copiilor lui Israel, este o rugaciune de asteptare a copiilor noului Israel, a crestinilor, care înteleg ca numai la a doua Venire a Domnului linistea si pacea vor putea fi, cu adevarat, câstigate.
Nici una dintre aceste semnificatii ale Craciunului nu tin de miracol, de nefirescul lucrurilor, toate integrându-se în naturaletea mersului Creatiei înspre Dumnezeu. Craciunul nu este un eveniment revolutionar, nu forteaza natura, ci este parte integranta a evolutiei. Fiind un fapt firesc, cu toata maretia sa, Biserica nu simte nevoia punctarii acestui eveniment printr-un program liturgic special.
Nimic nu este mai normal, mai firesc decât ca omul sa se faca partas dumnezeiestii firi. Si din firescul acestei partasii se regaseste Taina minunata si plina de lumina a Nasterii Domnului.