Ce fel de moarte traim?
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura epoca noastra »
Autor: MIHAELA GRANCEA
Tanatologi, antropologi si istorici despre moartea contemporana
Cu referire la sensibilitati legate de moarte, categoric si absolutizându-si observatiile, Phillipe Aries considera ca modernitatea presupune (si) trecerea de la „moartea îmblânzita/domesticita“ la refuzul mortii (v. Philippe Aries, „L’homme devant la mort“, Paris, Seuil, 1977). Ca efect al secularizarii, omul se revolta împotriva fatalitatii mortii, a disolutiei fizice. Si totusi, pentru indivizi si comunitati, procesul de „îmblânzire“ continua cunoaste noi abordari; moartea, cel putin în produsele culturale ale perioadei recente, nu mai pare un „însotitor“, „secerator“ sau „vânator“ care asteapta umbrirea drumului, „secerisul de suflete“ sau „Vânarea vânatului“. Moartea nu mai pare nici înspaimântatoare, nici obsedanta; poate, doar, spaimele sunt mai bine administrate. Azi, nu se mai urmareste atât amânarea si „domesticirea“ ei, cât concretizarea dorintei de a muri cu demnitate. Istoricul Michel Vovelle crediteaza si el ideea ca fata de moarte se manifesta sensibilitati si comportamente noi. Acelasi considera ca principalele transformari care au avut loc în societatea contemporana cu referire la moarte se pot rezuma la câteva fenomene: „daca în societatile rurale de ieri moartea era un fenomen natural, consumat fara dramatisme, moartea solitara de acum este un efect al mutatiilor socio-economice presupuse de sfârsitul comunitatii traditionale, de urbanizare. F3 (tipul de apartament urban care defineste locuinta orasului) a ucis moartea colectiva înca de la începutul secolului XX. Asistam astazi la triumful mortii medicalizate. În Franta, între 70 % si 80 % dintre decese au loc în spital, ceea ce presupune si impunerea unor elementele „asociate“ mortii <derivate din boala, n.n.>precum terapia, institutionalizarea bolnavului etc.“ (v. Michel Vovelle, „Médecine et humanisme – Chronique de l’expérience ultime. Propos recueillis par Daniel Louradour“, în „Le Généraliste“, nr. 23, décembre 1999).Aceste transformari sunt studiate de disciplinele conexe precum: tanatologia, istoria mortii, istoria imaginarului colectiv, antropologia istorica. S-a impus astfel, în ultimele decenii, un discurs pluridisciplinar despre moarte si murire (v. îndeosebi cea mai interesanta carte despre cultura funerara recenta, lucrarea lui Douglas J. Davies, „Death, Ritual and Belief“, London, Cassel, 1977; L.-V. Thomas, „La mort aujourd'hui“, Paris, Éditions du Titre, 1988; Michael C. Kearl, „Endings: A Sociology of Death and Dying“, Oxford, Oxford University Press, 1989; v. si „Death in England: An Illustrated History“, coord. Peter C. Jupp, Clare Gittings, New York, London, New Jersey, ed. Rutgers University Press, 2000 – o istorie ilustrata care urmareste, din cele mai vechi timpuri pâna la sfârsitul secolului XX, evolutia atitudinilor fata de moarte si cadavru – de la primele „ars moriendi“ pâna la medicalizarea /institutionalizarea mortii, murirea, conceptiile despre cimitir ca spatiu sacral si socio-cultural, afirmarea artei funerare, mutatiile care se petrec în structura ritului funerar în relatie cu fenomenul secularizarii si cu traumele produse de cele doua razboaie mondiale; autorii utilizeaza surse conexe si complementare – documentul oficial, arhitectura si plastica funerara, epitaful, testamentul, fotografia, filmul documentar, corespondenta privata, jurnalul, cercetarea istoriografica; o abordare similara vezi si în enciclopedia de antropologie funerara a lui Douglas J. Davies, „A Brief History of Death“, Blackwell Publishing, 2005).Medicina vs tanatologieTendinte metodologice „autoritariste“ manifesta îndeosebi tanatologia, care pretinde ca este o „stiinta a mortii“ (în cartea mai înainte mentionata, Louis-Vincent Thomas a propus definiri ale tanatologiei ca disciplina, ale imaginarului mortii si postexistentei, precum si ale ariei de interes a tanatologiei; acest proiect epistemologic impune raportari la disciplinele conexe, pluridisciplinaritatea ei; tanatologia, fara a fi înca o disciplina riguroasa, se afla în proces de configurare a „responsabilitatilor“ sale teoretice si metodologice vizavi de obiectul de studiu ales si de epistemologia specifica). Tanatologii afirma ca doar prin aplicarea metodelor tanatice de investigatie se pot realiza asocieri eficiente între cunostintele stiintifice, filosofice, teologice si antropologice care au ca obiect de studiu Moartea (ca fenomen biologic, ca reconstructie sociala, ca act cultural), discursul medical, murirea, riturile de trecere, escatologia. Conform cercetarilor tanatologice, moartea este o realitate produsa de patru categorii de cauze în functie de care este identificata ca fiind naturala, accidentala, sinucidere sau omucidere. Moartea, din perspectiva biologica, apare înscrisa în programul genetic al fiecarei fiinte (fapt ce ridica problema existentei unor „gene letale“) si se caracterizeaza prin încetarea în timp a activitatii diferitelor aparate si sisteme, si apoi a organismului ca întreg, urmata fiind de disolutia fizica. Definitia obisnuita, uzuala a mortii în practica medicala este data de încetarea ireversibila a respiratiei, a batailor cordului si a functiei cerebrale, întreruperea acestor activitati fiziologice semnificând disparitia cunostintei individului în cauza. Dar, conform studiilor tanatice, moartea se instaleaza în câteva etape deoarece, din perspectiva fiziologica, moartea este mai degraba un proces complex decât un moment în care încetarea activitatii centrilor vitali este urmata de încetarea activitatii tisulare. Ca eveniment, moartea este înscrisa în programul genetic al individului, ca deconstructie programata, datorata acumularii de „erori de traducere“, erori care provoaca mutatii capitale, adica dereglari în sinteza proteinelor. Ca proces biochimic, moartea consta în trecerea de la organic la anorganic. Ca parte a biologiei, moartea se manifesta ca forma a selectiei naturale prin care se elimina tot ceea ce nu este util speciei, asigurându-se astfel capacitatea de reproducere a acesteia.Reflectia filosofica, preocupata de natura mortii, considera moartea un fenomen universal si necesar. Exista chiar si o definitie stiintifica si oficiala a mortii, ea fiind stipulata în „Declaratia de la Sydney“ (1968). Aici, se afirma ca determinarea momentului mortii este doar responsabilitatea legala a medicului pe baza unor criterii clasice sau a examinarii paraclinice. Declaratia amintita va fi îmbunatatita de „Collaborative Study of the National Institute of Neurological Disease and Stroke“ care a stabilit ca individul care prezinta o încetare irevocabila a functiilor circulatorii, respiratorii sau o irevocabila încetare a functiilor creierului este declarat mort; moartea e certificata daca persoana este în coma ireversibila, fara reflexe, si cu aspect de linie izoelectrica pe EEG, care se mentine cel putin sase ore de la debutul comei sau apneei. Pentru copii acest timp poate fi mai lung (24-48 de ore). Termenul de „moarte cerebrala“ se refera la absenta concomitenta a activitatii în toate cele trei segmente cerebrale, nu doar în unul singur. Unii medici si tanatologi cred ca definitia mortii întregului creier („whole-brain death“) este ambigua, de unde rezulta faptul ca unii se pot raporta la trupurile neînsufletite ca si cum ar avea viata. Invocând aceasta complexitate, Mohan Das si Chon introduc în 1971 conceptul de moarte a trunchiului cerebral – „brain-stem death“, ca fiind punctul de ireversibilitate în procesul mortii. Concret, se considera ca moartea biologica presupune patru etape de instalare: preagonia ca etapa premergatoare agoniei, în care manifestarile psihice sunt conditionate de factori individuali; agonia care face trecerea de la fenomenele biologice la cele tanatologice (pierderea contactului cu realitatea, delir, retrairi onirice, haos vegetativ, anestezie); moartea clinica (dispare functia respiratorie si cea circulatorie, dispar reflexele (etapa reversibila în 2-5 minute); coma depasita (abolirea activitatii EEG, hipotermie, iar viata este mentinuta artificial, iar etapa este ireversibila); moartea reala (aparitia semnelor specifice: racirea trupului, deshidratarea, lividitatile cadaverice, si tardiv, putrefactia). Din punct de vedere calitativ si din perspectiva perceptiei sociale a mortii, aceasta poate fi „moarte buna“ (individuala), vazuta ca eveniment firesc, predictibil, sau „moarte rea“ care se instaleaza dupa o boala „lunga si grea“ (stereotip universal!), dupa o suferinta insuportabila, devastatoare, care altereaza demnitatea persoanei, angoaseaza muribundul, dar si pe cei implicati empatic în evenimentul mortii Celuilalt (familia, apropiati, membrii echipei medicale). Astfel de analize vezi la George Scripcaru, M. Terbancea în „Patologie medico-legala“, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, p. 21-75, 1978 si la Vladimir Belis, „Tratat de Medicina Legala“, Bucuresti, Ed. Medicala, p. 47-57, 1996.„The Dying Process“Tanatologia, ca disciplina care studiaza comportamentele, conceptiile si afectele legate de fenomenul mortii, a aparut în SUA în jurul anilor ’60, ca efect al originalei pledoarii sustinute de Elisabeth Kübler-Ross în „On Death and Dying“( London, Macmillan, 1963 sau de aceeasi autoare în: „On Death and Dying. What the Dying Have to Teach Doctors, Nurses, Clergy and Their Own Families“, New York, Macmillan Publishing Co., 1969). În cartile mentionate, autoarea fructifica studiile despre moarte si procesul muririi, cercetari desfasurate în cadrul Universitatii din Chicago (Elisabeth Kübler-Ross a legitimat studiul fazelor de agonie, din dorinta de a umaniza tratamentul si statutul pacientilor terminali; investigatiile ei care au presupus intervievarea a 400 de subiecti agonici si preagonici, au subliniat faptul ca acei pacienti au prestiinta mortii lor). Pe baza datelor culese, Elisabeth Kübler-Ross a postulat ca bolnavul incurabil parcurge cinci etape de constientizare a propriei morti: negarea diagnosticului si a perspectivei mortii iminente, mânia neputincioasa la adresa destinului potrivnic, negocierea cu divinitatea cu referire la posibilitatea unei vindecari miraculoase sau macar a prelungirii vietii, depresia, acceptarea iminentei propriului sfârsit si pregatirea pentru „întâlnirea cu acesta“. Despre spaima moderna de moarte si despre nevoia surmontarii acesteia vezi: Douglas C. Kimmel, „Adulthood and Aging. An Interdisciplinary, Developmental View“, John Wiley& Sons, Inc., New York- London – Toronto, Sydney, 1974. Dupa o analiza sociologica si psihologica a acestei angoase atât de prezente si în istoria recenta („Existential Anxiety and Death“), autorul stabileste etapele procesului („The Dying Process“ ca proces psihologic) prin care trece bolnavul terminal înainte de a accepta moartea ca pe un ultim si esential act firesc. De aproximativ 30 de ani, cel putin în SUA, Europa Occidentala si în Australia, mai multe decese se petrec la spital decât la domiciliul bolnavilor. Spitalul devine tot mai mult o statie terminus. Moartea la spital, în alte epoci, era caracteristica saracilor si oamenilor singuri. Astazi însa se discuta tot mai mult despre „medicalizarea mortii“ (Keith Thomas în „Religion and the Decline of Magic“, New York, Charles Scribner's Sons, 1971 – considera ca nasterea discursului medical este urmarea impunerii viziunii unui grup de fizicieni, între 1518 – 1663, la „The Royal College of Physicians“; George Rosen în lucrarea „Medical Care and Social Policy in Seventeenth Century England“, aparuta în „From Medical Police to Social Medicine: Essays on the History of Health Care“, New York, Science History Publications, 1974, p. 159-175, manifesta aceeasi opinie; Carlo M. Cipolla în „Public Health and the Medical Profession in the Renaissance“, Cambridge, Cambridge University Press, 1976 – analizeaza comportamentele si afectele societatii italiene si mai ales atitudinea mediilor elitare în relatie cu problema educatiei, a administrarii situatiilor de criza, dar si aparitia reglementarilor juridice, inspirate din dreptul civil roman, reglementari care releva începutul unei atitudini moderne vizavi de flagelul ciumei; v. preocupari asemanatoare la Michel Foucault, „The Birth of the Clinic: An Archaeology of Medical Perception“, New York, Vintage Books, 1994). Progresele explicatiei medicale, proliferarea terapiilor chiar si în cazul bolilor ramase incurabile, eradicarea unor maladii cu un ridicat grad de mortalitate (tuberculoza, poliomelita etc.) au dat mai multa credibilitate disciplinelor medicale ca domenii de investigatie si de limitare a patologiei umane. Ca urmare a acestor progrese, cât si ca efect al cresterii încrederii de care se bucura medicul în calitate de vindecator si de asistent al fenomenelor patologice si al angoaselor, acesta intervine tot mai frecvent în ultimele episoade ale agoniei si mortii, asistându-l (profesionist) pe muribund. Pentru a demonstra mai eficient fenomenul „medicalizarii mortii“, Anne Carol (v. „Histoire de l'eugénisme en France, XIXe-XXe siècles“, Paris, Éditions du Seuil, 1999, si „Les médecins et la mort, XIXe-XXe si?cles“, Paris, Éditions Aubier, Collection historique, 2004) urmareste oportunitatile oferite de acest sistem în „timpul“ cronologiei mortii: de la anuntarea diagnosticului fatal (care este totodata momentul „mortii anuntate“) la agonie, de la aceasta la deces; urmeaza apoi „drumul cadavrului“ din salonul spitalului la morga, iar de aici la salonul funerar.În relatie cu problematica „medicalizarii mortii“, tanatologii studiaza si aspectele sociale, culturale si religioase implicate de aceasta „antropologie medicala“ a mortii, care se impune ca viziune din a doua jumatate a secolului XIX. Concret, Anne Carol, în analiza sa, insista pe semnificatiile debutului fenomenului de medicalizare a mortii: anuntarea diagnosticul fatal. Strategiei/rolurilor comportamentale specifice celor implicati: medicului curant, bolnavului incurabil si rudelor acestuia le este acordat un spatiu narativ semnificativ în economia studiilor sale. Timp de decenii s-a considerat, din perspectiva unei „mile umaniste“, ca diagnosticul real trebuie ascuns bolnavului. La aceasta complicitate participa si preotul, care încet-încet era inserat în evenimentele care se succedau cu o rapiditate variabila, cu scopul de a-l prepara pe bolnav, pentru acceptarea expirarii fizice, pentru exorcizarea spaimei de degradarea fizica si de moarte (vezi fenomenul conlucrarii dintre cele doua institutii/discursuri: biserica-medicina, discurs religios-discurs medical). Pe de alta parte, partizanii spunerii adevarului îsi modeleaza atitudinile în functie de raporturile sociale pe care le au cu pacientul, în functie de cultura si statutul profesional al bolnavului si de propria lor religiozitate (partizanii dezvaluirii diagnosticului real sunt de regula crestini practicanti; se presupune ca bolnavul terminal trebuie sa-si cunoasca starea pentru a se pregati sufleteste pentru trecerea în Viata de Apoi; medicii care erau/sunt crestini practicanti sunt preocupati nu doar de „confortul“ muribundului, ci si de mântuirea sufletului acestuia; astfel de atitudini erau frecvente în secolul XIX, mai rar în secolul XX, când medicul nu depaseste limitele asistentei medicale).În legatura cu agonia, problematica este abordarea ultimului episod. Suferinta muribundului mai deschide o problema: aceea a felului în care medicul controleaza durerea. În acest domeniu, discursul medical difera în functie de sexul, rasa, vârsta biologica, religiozitatea si statutul social al bolnavului terminal. Daca înainte de cel de Al Doilea Razboi Mondial se considera ca durerea este utila, ca are „valoare“ în monitorizarea bolii, din a doua jumatate a secolului XX se apeleaza la terapia medicamentoasa (daca în secolul XIX se folosea opiul, eterul, acum morfina este analgezicul folosit în faza terminala a bolii). Multi medici considera ca aceasta terapeutica si folosirea antidepresivelor fac moartea mai putin dureroasa atât pentru bolnav, cât si pentru supravietuitorii scutiti astfel de spectacolul macabru al unei dureri atroce, dezumanizante. Doar medicii cu un anume grad de religiozitate valorizeaza durerea ca dat, ca posibilitate a luciditatii necesare încheierii bilanturilor vietii si prepararii sufletului pentru postexistenta. Din prima atitudine, se naste înca de la începutul secolului ideea provocarii eutanasiei ca moarte fara suferinta.O alta tema actuala în antropologia medicala este cea cu referire la natura mortii: este ea doar un fenomen de descompunere fizica sau ceva mai mult, adica frontiera si portalul spre o alta dimensiune? În acest context, mai ales din a doua jumatate a secolului XX, medicii au fost preocupati de cazurile de moarte clinica. Au fost stimulati si de existenta câtorva experiente terifiante datorate înhumarilor premature care în secolul XIX au nascut spaime obsesive (a se vedea povestirile gotice, „Prabusirea Casei Usher“ de E. A. Poe). De aceea, medicii îsi vor lua mai multe precautii în legatura cu stabilirea semnelor care arata instalarea rigiditatii cadaverice. Defunctul devine astfel substanta unei noi problematici. Daca decesul în mediile traditionale este cu dificultate supus noilor verificari, spitalul cu morga si tehnicile de autopsiere ofera mai multa siguranta în privinta igienei, faciliteaza cercetarile anatomopatologice, înhumare târzie (în defavoarea tratarii culturale traditionale a cadavrului). Tanatologia ca stiinta a mortii a fost statuata ca disciplina si este studiata în universitati si centre de cercetare din SUA si Canada, fiind institutionalizata si finantata de fundatii private si de agentii guvernamentale. În Franta, tanatologia nu este considerata, înca, o disciplina de sine statatoare, cu un obiect de studiu bine delimitat, cu teorii si cu metodologii specifice. Responsabila de ambiguitatile acestui statut poate fi complexitatea manifestarilor mortii: procesul muririi, evenimentul funerar propriu-zis, problematicile cadavrului, formele de integrare si relationare sociala presupuse si impuse de agonia muribundului, de înmormântare /incinerare, de doliu, de formele de comemorare din perioada doliului si de dupa consumarea acestuia, reflectia despre moarte. În Canada, îndeosebi în Québec, studiile interdisciplinare sunt marcate de optiunea pluridisciplinara, de diversitatea aprofundarilor (descriptive, hermeneutice si critice), de originalitatea obiectului de studiu declarat: murirea, moartea ca fenomen biologic si proces socio-cultural, comemorarile si Viata de Apoi. Eutanasia între mila si crimaS-a dezbatut intens în ultimele decenii si se mai dezbate înca în jurul unui paradox: raportul dintre „naturaletea atemporala (biologica) mortii“ si încercarile de a transfera pe seama tehnicii dorinta de prelungire mecanica a vietii; interventia în procesul de moarte a tehnologiei de reanimare si resuscitare face ca momentul trecerii în nefiinta sa devina ambiguu, moartea devenind ea însasi ambigua. Conceptul de „death with dignity“ a impus si polemici vizavi de eutanasie, de „dreptul la moarte“ ca parte a sistemului „Drepturilor Omului“. „Moartea demna“, cea care a învins, a abolit chinul fizic si psihic devastator, este revendicata tot mai insistent pentru situatiile în care medicamentatia nu-i mai asigura muribundului confortul fizic si psihic, iar acesta cere, responsabil psihic fiind, „moartea voluntara“. Eutanasia este solutia adecvata si în cazul în care mentinerea (artificiala) în viata, cu ajutorul tehnologiei, este un efort inutil si costisitor care le produce supravietuitorilor, suferinta si false sperante. Statutul biologic al celui conectat este si mai ambiguu. În cazul acesta, eutanasia este nonvoluntara (aici este suficienta deconectarea de la aparatura de mentinere artificiala a vietii). Conform definirilor tanatice, eutanasia involuntara presupune aceea decizie care se ia fara acordul muribundului. Deoarece multi dintre comatosi nu pot fi consultati asupra formulei prin care moartea le poate fi indusa, ne întrebam care este frontiera reala dintre eutanasia nonvoluntara si crima? În SUA, desi nu exista vreun stat în care sa fie legalizata eutanasia, totusi, în statul Washington s-a votat „The Natural Death Act“ (1981), iar în statul Oregon, „Oregon’s Assisted Suicide Law“; aceste legi considera ca se poate acorda ajutor (care consta în asistarea medicala) bolnavilor terminali care doresc sa moara (prin eutanasie activa sau suicid asistat medical). „On Morale Medicine. Theological Perspectives in Medical Ethics“ (coord. Stephen E. Lammers, Allen Verhey, Michingan-Cambridge, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, 1998) abordeaza tema „mortii demne“, cu privire la posibilitatea concilierii reprezentarilor mortii ca „fapt firesc, natural“ cu imaginarul terifiant al mortii, cu „puterea sacrala a Mortii“; o permanenta este analiza conexiunilor „necesare“ si a interconditionarilor dintre discursul medical si cel religios (ultima problematica este prezentata în literatura tanatologica de timpuriu, în Mary Baker Eddy, „Science and Healt with Key to the Scriptures“, Boston, First Church of Christ, Scientist, 1934, p. 427 sq). În capitolul „Allowing Someone to Die, Mercy Death, and Mercy Killing“, pp. 227-372, este prezentat conceptul de „Mercy Death“ (sinucidere asistata, moartea ca solutie rationala impusa de bolnavul incurabil). Sunt prezentate însa si opiniile contrare; cei care vorbesc despre „The Irrationality of Mercy Death“ (p. 253), despre eutanasia ca crima, si nu ca act de caritate, chiar de iubire fata de cel aflat în suferinta. Se afirma ca eutanasia ar declansa un efect al dominoului, autorizând acte nepermise, violarea principiului fundamental al vietii (p.259) ca sa nu mai vorbim despre efectele juridice. Aceeasi problematica, dar mai amplu dezvoltata, apare în Robert M. Vaetch, „Case Studies in Medical Ethics“, Cambridge – Massachusetts – London, Harvard University Press, 1977: moralitatea in medicina, principiile eticii medicale (datoria fata de pacient si societate, grija, confidentialitatea, comunicarea adevarului cu privire la diagnostic), „problemele speciale“ (avortul, sterilizarea, contraceptia, nasterea, „Revolutia Biologica“, genetica, transplantul, experimentele), dreptul pacientului de a refuza tratamentul, „Death and Dying“(p. 317- 350), definitia (medicala) mortii, etapele instalarii mortii biologice, stiinta comportamentului fata de bolnavul terminal, agonie si eutanasie (atât de greu de acceptat de parinti) ca dilema tragica. Tot despre etica eutanasierii bolnavului incurabil si/sau terminal evalueaza si dezvolta teorii, argumente pro si contra, dar si un nomenclator al tipurilor de eutanasiere (activa si pasiva, voluntara si nonvoluntara), inventariaza cazuri concrete (adevarate studii de caz) autorii articolelor din tratatul coordonat de Ronald Munson („Intervention and Reflection“, Belmont, Wadsworth Publishing Company, Inc., 1979). Teme asemanatoare întâlnim si în cartea coordonata de David Barton („Dying and Death. A Clinical Guide for Caregivers“, Baltimore, The Williams & Wilkins Company, 1977 – pe lânga grija acordata bolnavului se abordeaza si tema terapiei acordate familiei acestuia). Cea mai dramatica problematica, cea a mortii copilului este analizata, în aceasta carte, în articolul lui Jan van Eys, „Caring for the Child Who Might Die“, eveniment ce presupune cea mai intensa si mutuala interactiune umana, dar si cea mai mare concentrare de experimentare a „grijii“ (p. 222-236). Richard M. Gula, prin „What are Saying about Euthanasia“, New York, Paulist Press, 1987, dezbate în jurul conceptului de „mercy killing“, euthanasie voluntara sau activa, „natural death“ sau „death with dignity“. Ca „Apendice“ este prezentata „Declaration on Euthanasia. Vatican Congregation for the Doctrine of the Faith“ din 26 iunie 1980, când principiul invocat, împotriva eutanasiei, ca fundament al conceptiei bisericii romano-catolice, a fost acela ca doar Dumnezeu este „stapânul vietii“, viata fiind un „dar al Domnului“ (p. 155); este, deci, incriminata doctrina seculara a „dreptului de a muri“. Capitolele „Caring fot the Dying“, dar mai ales „The Moral Art of Terminal Care“ vorbesc despre obligatia de a prezerva viata, „indiferent de costuri“, dar si de etapele necesare tratarii bolnavului terminal si a „trecerii confortabile“ prin boala, si de aici, în moarte! Un ghid modern si catolic de pregatire pentru moarte, un fel de ars moriendi postmoderna care conserva perspectiva escatologica crestina ne ofera Monika K. Hellwig, „What Are They Saying about Death and Christian Hope“, New York – Ramsey – Toronto, Paulis Press, 1978; capitolele: „The Death of Jesus and the Resurrection“(p. 41-53), „Beyond the Gates of Death“(p. 54-66) si „Salvation Now and Later“ (p. 67-79). Este discutata, de asemenea, ambiguitatea „imageriei religioase“ , acea „beatific vision“ (p. 62) disputata de multe religii care încearca sa rezolve problema postexistentei. Autoarea insista ca practicantul bolnav sa se concentreze pe „speranta crestina“ (p. 65-66); v. si „A jo halál“, coord. Blausszer Béla, Ed. Gondolat, Budapesta, 1989 si idem, „Eutanazia“, Ed. Medicina, Budapesta, 1997. Atitudinile publice care releva alterarea, în societatea de consum, a comportamentelor traditionale vizavi de moarte si cadavru exista, sunt vizibile în legatura cu abandonarea abordarii religioase, progresul stiintific care nutreste utopiile triumfului asupra mortii fizice (vezi imaginarul stiintific al epocii noastre), urbanitatea si dinamica vietii cotidiene care impun noi formule de deplasare a cortegiilor funerare si reinventarea ritului funerar, o alta diviziune a muncii care are efecte asupra atributiilor „de gen“ (si traditionale) presupuse de procesul de preparare a cadavrului pentru înhumare sau incinerare, reafirmarea identitatii etno-culturale si religioase (vezi Richard Meyer, „Ethnicity and the American Cemetery“, Bowling Green, OH: Bowling Green State University Popular Press, 1993). Aceste transformari sociale presupun noi raporturi si atitudini vizavi de obligatiile pe care supravietuitorii le au fata de defuncti, dar si o noua etica medicala care impune o relationare complexa (inclusiv sociala si empatica, atât cu pacientul terminal cât si cu familia acestuia, chiar si în perioada de doliu). Pe de alta parte, aparitia unor maladii noi si incurabile (îndeosebi SIDA), frica de atacurile teroriste precum si de cele „virale“ afecteaza procesul de „domesticire“ a mortii, generând, dimpotriva, noi angoase, reflectii fataliste si atitudini segregationiste. Interesul pentru medicalizarea discursului despre moarte si pentru problematica eutanasiei (ultimul este generat de efortul pe care societatea îl depune pentru pastrarea demnitatii umane greu încercate de oscilatia bolnavului terminal, de vechea „boala grea“) este, la urma urmei, tot un demers aplicat pentru atenuarea atitudinilor si afectelor dintotdeauna (negarea perspectivei mortii personale, angoasa, speranta, lupta pentru propria-i viata, agonia) si asumarea/acceptarea propriului sfârsit. Moartea a devenit, începând din a doua jumatate a secolului XX, obiectul de studiu al cercetarii multor discipline (sociologia, antropologia, istoria), dar si o tema publica.