Sari la conținut

Tu, prin noi. Renastere

articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13
» cultura cultura antropologica »
Autor: CECILIA VICTOR


 Întreaga materie este creata si exista în virtutea unei forte... Trebuie sa presupunem ca, în spatele acestei forte exista o minte constienta si inteligenta.

(Max Planck)

Daca Hubble, telescopul cel mai performant din lume, se afla la 450 de kilometri deasupra Pamântului, în afara atmosferei, tu unde te-ai ascuns, Tata ceresc? Oare în noi? Ori îti parem ca fugim de tine ca galaxiile descoperite de Hubble, unele de altele? Si noi marim distanta fata de tine, asa cum ele extind Universul, uitam tot mai des ca te putem vedea mai repede în noi decât am face-o privind la nesfârsit prin telescoape, cautând dincolo de galaxii. Ne straduim sa patrundem prin radiatii ultraviolete si infrarosii, prin oglinzi si spectrografe, fotometre si camere – masini ale timpului înapoi spre origini, dar privim de fapt în tine, paianjen cosmic, si putem închide o clipa-lumina ochii pentru a te privi în ochi, de la departarea unei simple chemari. Da, cred ca te-ai ascuns în noi sa scapi de cererile noastre puerile sau pentru ca drumul nostru sa fie cât mai lung si mai incitant, mai plin de idei si de alte descoperiri; tie însuti îti plac cautarea si drumul, misterul si descifrarea. De ce am pierdut oare aceasta îndemânare, recurgând în schimb la tehnici care abia alina dorul subconstient si nemarturisit de tine? Cautam în trecut si în viitor, dar prezentul e neexplorat, facând, de fapt, pasi absolut derizorii – din perspectiva celor zece sau douazeci de miliarde de ani de când te-ai manifestat. Cu cât succes sondam azi spatiul cosmic, cu atâta înversunare ignoram microcosmosul din noi.

Hubble priveste constant la nu mai putin de 1000 de galaxii existente într-un mic cerc imaginar, cu diametrul egal cu al unei monede de 5 bani tinuta la o distanta de 20 m de ochiul privitorului; am putea privi la fel de tintit, dar înspre noi însine. Visez la un secol 21 în care sa combinam aceste drumuri, în afara si înauntru, lungind fie doar si cu câtiva centimetri-lumina, esentiali, unicul drum dintre noi si tine, alegând o singura directie, în adâncime. Te-am redescoperi în noi si ai deveni ordinea noastra subtila, atomica si subatomica, iar noi vibratie si energie din tine – marea de particule inteligente si constiente, marea în care înotam ca niste pesti si nu pantocratorul imaginat în alte secole, tronând fizic deasupra noastra, departe si inaccesibil.

În vremuri vetero-testamentare ne mai vorbeai înca, eram într-un fel parteneri de vorba, dar dupa caderi si dezamagiri succesive, ai încetat conversatia prin cuvinte, neuitând sa ne lasi totusi bucuria poeziei si a comunicarii prin inima, prin sentimente si trairi. Jocul mintii este jucaria cu care se multumesc cei ce nu au rabdare sau curiozitate sa te asculte, pe tine cel tacut, devenit în noi; ei sunt cei multi. Câtorva doar, le vorbesti clar, dinauntru, celor care te-au identificat ca graunte în ei si ti-au refacut dimensiunea interioara, dedicându-ti reflectie, cautare, timp, neîndoiala, efort (ce poate fi mai dificil decât sa încerci a sta de vorba deschis cu ceva a carui natura si chip nu le-ai vazut niciodata?). Sunt cei care nu îndraznesc sa se plictiseasca în fata prezentei tale, niciodata plictisita. Suficient de atenti, acestor câtiva fericiti alesi, tu le strigi dinauntru, din strafundul sufletelor lor. Cuvintele devin pentru ei nedemne prilejuri de manifestare, insuficiente si inutile. Ar trebui cu totii sa ne rugam uneori sa ne fie retrase un timp cuvintele.

Pentru a putea comunica între noi, ne-ai lasat totusi si jocul mintii. Ai descatusat acest joc în noi, cu precadere dupa secolele negre medievale, când falsi purtatori ai cuvântului tau se perindau pe scene ecleziastice; în Renastere, ai hotarât sa ne dai bucuria comunicarii libere, individuale, luându-ne delicat de pe umeri mantia credintei, pe care nu stiusem s-o purtam. În secolul 21, religios sau deloc, pari a ne îndemna din nou sa o purtam pe umeri, cu conditia sa nu ti-o smulgem din mâini si sa nu mai lasam ceata si miscarea fara tinta a mintii sa-ti tulbure lumina, precum atmosfera Pamântului lumina stelelor si sa ne bucuram pur si simplu de ea.

Astfel, în noi, modernii, rezista si celula cautarii ordinii, a uniformitatii si bogatiei divine, dar rezista si celula „randomizata“ a combinarilor – sacru-profan, arta-realitate, bine-rau. Pânza tabloului e înlocuita de metal sau materie reciclabila, închinarea noastra la icoana de vizionarea confortabila pe calculator a vorbirii vreunui calugar, pastor sau guru. Cautarea permanentului le e comuna, însa, si enoriasului traditionalist, si adeptului recent, ca si zbaterea caderilor si a esecurilor. Nu rezultatul îi defineste pe amândoi, ci procesul. De aceea, omul renascentist si cetateanul globalizarii sunt unul si acelasi, neseparati. Cele doua forme coexista, desi se lupta uneori între ele. Bunaoara, o buna parte din mine e renascentista pentru ca aspir spre perfectiune, truda si concentrare; restul, si mediul, ma alieneaza înspre dispersie, acomodare în orice mediu, pentru confort. În prezenta artei clasice sau „vechi“, sunt inspirata sa creez – reflex de origine divina, în prezenta celei moderne si contemporane – sa traiesc tumultuos, sa-mi exprim emotiile, dar ambele îmi dau energie, valoare si continuitate si de aceea, pentru a ma simti bine, caut compania celor asemanatori mie, cu un picior în prezent si unul în trecut. Simtul istoric si cel virtual sunt ambele indispensabile.

Sunt acum în Galeria Nationala de Arta din Washington unde privesc cu luare aminte un da Vinci, singurul de pe acest continent, si apoi un Pollock, din aripa contemporana. Maestrul renascentist, cu marmoreana „Ginevra de' Benci“, expresionistul abstract cu al sau impersonal „Numarul 1“: împietrirea perfecta a naturii si perfectiunea unei priviri, fata cu perfectiunea amestecului tuturor formelor, liniilor, culorilor si materiilor, unite, combinate, pâna la astuparea oricarui vid. Ma simt bine integrata în peisaj: muzeul se afla între cladiri administrative si grandioasele monumente nationale; dar dincolo de peretii muzeului, arta descopera si acopera în acelasi timp, descopera ascunsul si acopera mult prea evidentul. Ma simt bine în prezenta amândurora, respir prin ambii. Ma asez pe una din bancile din parcul National Mall din fata Capitoliului, ma situez firesc între oroarea de evident si eveniment si oroarea de vid, între ororare certitudinii si cea a îndoielii acute.

Într-adevar, în ultimele secole, modernii au acoperit vidul, el dispare încet în tesatura continua a universului, pe care o recunoaste acum si stiinta; am adus un balsam sufletului demonstrând ca universul este, de fapt, plin de viata, de întreg si de creativitate, creând o punte între constiinta si subconstientul nostru, descoperind arhetipurile, miturile si psihologia prin care ne-ai legat originar pe toti. Am dat o explicatie coerenta despre natura realitatii si a lumii, asternând din nou terenul pentru revenirea sacrului, a constiintei si misterului tau. Dar am acoperit si reflectia, spiritul meditativ si ne place sa reinventam roata, sa ne gasim de lucru cu orice si dezvoltam orice lucru în permanenta – doar sa nu ne ocupam de noi însine si de ceea ce e în noi, de scânteia ta care întrupeaza în noi universul întreg. Fuga de noi e cea mai simpla. Studiul atent si întelegerea sufletului nostru, simplitatea micro-universului ne sperie, asemanarea ori diferenta fata de celalalt ne plictiseste. Suntem în contradictie cu paradigmele noilor filosofii, ale fizicii si stiintelor psihologiei pe care contemporanii nostri le-au dezvoltat; modelul de perceptie a lumii se schimba, dar noi utilizam înca aceleasi principii stiintifice, ale realitatii obiective, fizice, mecaniciste. Surprinzatoarele teorii cognitiviste, modelele fizice ale constiintei – cu viteza ei superioara vitezei luminii – se impun cu greu, pentru ca noi ne agatam în continuare de materia propriului nostru trup, de cauzalitatea spatiu-timp, si nu de corelatii si relatii autentice, de natura noastra spirituala; starea de dependenta fata de ceilalti si fata de propriul trup si minte este mai palpabila decât propria independenta. Experimentam niveluri diferite de realitate, senzatii, extrasenzatii si sincronicitati, dar ne e teama sa admitem cu sinceritate ca este foarte posibil ca realitatea fizica sa fie doar o aparenta si realitatea „primara“ sa fie creata de propriul nostru creier. Supra-dotat teoretic, omul „recent“ nu are curajul sa puna în practica ceea ce chiar el descopera; temator, el se separa, în ciuda dovezilor de non-separabilitate, contrazicându-se astfel pe sine; scrie sau spune un lucru si face opusul lui.

Învins de simbolica lumii, inteligentul modern afirma ca anumite lucruri se petrec fara o legatura logica aparenta, telepatic, premonitoriu, sincron, psi, dar nu crede în aceasta acauzalitate. Pentru el, dovezile trebuie sa vina din exterior, atât pentru a-si explica un fenomen din viata proprie, cât si creatia însasi. Dovada implicita, inclusa în el însusi, raspunsul continut nu-i inspira încredere. Uita ca încrederea, ca si iubirea si compasiunea fata de sine si fata de ceilalti fac obiectul unei reinventari necesare si fara oprire, pentru care nu vom primi niciodata în cursul vietii vreo recompensa, ci trebuie doar sa credem cu adevarat în ele si sa vorbim în adevar despre ele. Nici în soapta, nici în strigat, ci normal, cu propria noastra voce.

Drumul catre divinitate este unul singur: sa accepti si sa urmezi ceea ce simte sufletul. Cu sau fara cuvinte, cu sau fara lumânari, aici sau acolo, azi sau mâine, si azi si mâine, direct între noi si Tine. Mediatorii vin si sunt necesari din când în când, tocmai pentru a ne aminti acest lucru: finalmente, e între mine si Tine însa toata iubirea, toata întelegerea si strabaterea drumului pâna la capat. Tu ne întrebi în fiecare dimineata ce dorim sa facem, care ne e planul si ni-l înfaptuiesti, raspunderea noastra este doar de a spune clar ce dorim, întrucât Tu nu ai timp sa ne faci proiectul; „a ne lasa în voia“ Ta înseamna a Te lasa pe Tine sa hotarasti daca proiectul nostru e bun sau nu. Tu dai aprobarea proiectului, dar noi trebuie sa-l concepem; si daca ne razgândim, o luam de la capat. Simt propria mea re-nastere.