De ce nu-i întelegem pe copii
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura cultura psi » Psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Copilaria este o enigma. Vârsta a paradisului pierdut, ea poate fi, pentru unii dintre noi, insi categoric nefericiti, o epoca a dezastrului definitiv. Daca mediul parental este unul relativ sanatos, beneficiind de o functionare cât de cât normala, copilul are toate sansele sa se bucure de o copilarie asigurata, protectoare si formativa. Daca, dimpotriva, starea familiala este sfâsiata de conflicte majore si de absente structurale, copilul nu poate evita conditia de victima. Între acesti doi poli se întinde intervalul unei majoritati infantile tacute, din rândul careia se va recruta mai tîrziu media umana a societatii reale. Nu vom sti niciodata cât de luminoasa sau de întunecata va fi fost copilaria celor mai multi dintre semenii nostri, dar e de presupus ca daca acestia nu sunt nici antisociali majori, nici supradotati patentati, atunci s-au bucurat de o copilarie destul de „normala“.Un lucru este însa sigur: nici un adult nu va rememora la intensitatea originara setul de trairi care i-au marcat copilaria. Ceva decisiv se pierde întotdeauna si nici macar forta evocatoare a artistului nu va fi în stare sa recupereze ce-ul de exceptionalitate, pozitiv ori negativ, din prima perioada a vietii. Nici un matur nu va putea vorbi, cu rigoarea unei recuperari integrale, despre experientele primordiale consumate în era princeps. De cele mai multe ori adultii creativi nu fac altceva decât sa recreeze, prin interpretare tardiva, câte o arie – restrânsa si pictata în culori diferite de cele primare –, din copilaria personala. Regresia le este permisa, dar ea sta sub semnul falaciozitatii. Mult-prea mult din genuitatea copilariei este supus unui proces fatal de desfigurare. Ce rezulta este ca o copie nereusita, amintind de original, dar fara sa reproduca paleta de culori, intensitatea emotionala si mai ales taria existentiala a sentimentelor si fantasmelor primordiale. Adultul este astfel condamnat la un fel de autism al retrairii, una neconvertibila în expresie adecvata. Ar dori din rasputeri sa actualizeze prin evocare redutabilele coordonate infantile, uneori chiar are sentimentul ca o poate face, dar ce iese nu e decât Ersatz-ul unei miraculoase neputinte de a comunica veridic. De unde si teribila traire a unei frustrari devastatoare.Dar hai sa nu ne referim la experientele traumatice ale copilariei nefericite. Nici la culmile Edenului infantil. Hai sa ne concentram doar asupra acelui tip de copilarie „medie“, fara lipsuri majore, dar si fara juisante „cosmice“. Adica, la copilaria celor mai multi dintre noi, cei cu o insertie sociala relativ decenta. Putem oare sa evocam la un standard multumitor acest tip de copilarie? Avem putinta de a aduce în prezent, sub forma de evocare, un miez concludent de trairi care ne-au facut altadata, demult, fericiti ori nefericiti?Din pacate, sunt extrem de palide toate aceste încercari de a reconfigura urmele copilariei pierdute. Oricât de potenti în a surprinde densitatea detaliului am fi, trecutul îndepartat scapa matematic fixarii credibile. Suntem asimptotic aproape, prin preajma, dar ratam de fiecare data „la mustata“ – unii. Cei mai multi ramân însa constant „la distanta“ de performanta unei recuperari multumitoare. De ce?Pentru ca miracolul copilariei nu poate fi explicat. Trairile copilului, mic sau mai mare, chiar cele ale puberului, tin de alte coduri, practic inaccesibile maturului care am devenit. Din aceasta pricina nu vom afla niciodata de ce un gest al nostru, pentru noi lipsit de importanta, are asupra copilului un efect devastator, cu repercusiuni de nebanuit în viitor. Este aproape imposibil sa aflam ce anume din sufletul copilului rezoneaza la un act, o vorba, o atitudine, o împrejurare etc. Ne este îngrozitor de greu sa ne punem „în pielea“ micutului pentru a afla prin traire directa (adica prin retraire) ce anume l-a tensionat, destructurat sau, dimpotriva, ce anume l-a fericit. E nevoie de un tact incredibil, de o vocatie pedagogica speciala, de o sensibilitate comunicativa zdravan înrudita cu cea a copilului pentru a putea patrunde convingator în sufletului infantil. Din pacate, copilul nu stie sa ne spuna ce simte, ce-l deranjeaza, ce-l entuziasmeaza, iar noi nu (mai) stim sa-l întelegem, sa-l intuim, sa-l percepem pe copilul din fata noastra si care este, de fapt, replica acelui copil ce am fost si noi cândva. La rigoare, tocmai pentru ca am uitat sa fim copii, nu izbutim sa mai întelegem modalitatea de a comunica tipic infantila. Cu consecinte greu de aproximat în viitorul si evolutia micutului. De aceea, orice matur care se pregateste pentru o cariera de pedagog sau de comunicator interuman ar trebui sa urmeze o dura anamneza personala, orientata catre recuperarea trairilor sale infantile. Este singura sansa pentru a însanatosi cât de cât climatul social, amenintat de o degradare progresiva si, cel putin pâna acum la noi, ireversibila…