E o greseala sa iei prea în serios oamenii cu o reputatie academica pompoasa

articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13
» cultura cultura eveniment »
Autor: J.Hillis Miller in dialog cu Catalin Sturza

Catalin Sturza: Cât timp va petreceti cu aceste conferinte, cât timp va rezervati pentru cercetare si pentru carti si cât timp aveti pentru cursuri si studenti?



J.Hillis Miller: Într-un fel sau altul, m-am retras de la Irvine. Mi se permite înca sa pastrez titlul de Profesor Cercetator, pot înca sa conduc teze de doctorat si sa urmaresc niste teme de cercetare. Dar, în vremurile de odinioara, toate aceste lucruri se legau între ele. De aceea, îmi lipseste partea de predare. Încercam diverse lucruri atunci când predam pe care, apoi, le scriam, le transformam în carti. De exemplu, „Etica lecturii“ a fost mai întâi un seminar pentru anii superiori la Yale, apoi a fost o conferinta la Biblioteca Welleck, la Universitatea Irvine, înainte de a fi numit profesor acolo. Am aflat, cu cinci minute înainte, ca va trebui sa vorbesc, asa ca am închegat pe loc tema. Prin urmare, pentru mine relatia dintre predare si conferinte este absoluta. Una duce la cealalta.

Acum, încerc sa reduc numarul prelegerilor pe care le sustin. În primavara urmatoare împlinesc 80 de ani, nu o mai pot tine asa la nesfârsit! Însa în felul asta ma plimb prin toata lumea. Acum urmeaza sa merg la Stockholm, anul acesta am fost în Australia. Nu am ajuns în acest an în China, am refuzat invitatia. În primavara ma voi duce în Anglia, voi mai merge în vreo doua locuri în Statele Unite, si tocmai am fost în Coreea de Sud, pentru prima data. Prin urmare, tin conferinte în toata lumea si îmi place chestia asta la nebunie. Întâlnesti, mereu, oameni interesanti precum cei de la aceasta lansare de carte. Îmi place în special sa întâlnesc oameni tineri.

„În sistemul academic american,
cineva care publica multe articole de ziar foarte rar este luat în serios“

Ct. S.: E asa neobisnuit sa participati la o lansare de carte?



J.H.M.: Am doua lucruri de spus în legatura cu asta. Exista, cu siguranta, lansari de carte în Statele Unite. Însa acestea sunt pentru carti de interes mai general. Ori de câte ori Norman Mailer, sa spunem – care tocmai a murit – publica o noua carte, se facea o lansare. E valabil si pentru o carte a lui Bill Clinton. Dar pentru o carte precum „Etica lecturii“ e mai putin probabil sa se faca o lansare. Îmi dau seama, acum, ca s-a mai întâmplat asta, o data sau de doua ori, în trecut. Însa a fost un eveniment legat de Asociatia pentru Limbi Moderne (Modern Language Association). O carte a mea intitulata „Literature as Conduct“ <din 2005> a avut un fel de lansare, în cerc restrâns, la o librarie, cam ca aici.



Ct. S.: Prin urmare, sistemul academic din Statele Unite, în care va miscati, este unul închis, un sistem al bibliotecilor si al revistelor de specialitate, al profesorilor si al studentilor, si nu al publicului larg.

J.H.M.: Da, exista o diferenta. Aceasta – am remarcat-o si aici si în Asia de Est – e ca e foarte probabil sa te gasesti la o petrecere sau la o receptie unde se vor afla jurnalisti, scriitori, poeti, pictori, profesori si studenti, toti la un loc. Toti se vor cunoaste între ei. Aceasta cultura, mai obisnuita în Europa si în Asia de Est, exista doar în anumite locuri în Statele Unite, nu e un lucru des întâlnit. De exemplu, la Irvine, nu cunosc pe nici unul dintre jurnalistii locali. Si singurii scriitori pe care îi stiu – desi zona Los Angeles-ului e plina de scriitori, de scenaristi, de cineasti – sunt oamenii care predau tehnica scrisului în departamentul meu (râde). Sunt comunitati diferite. Prin urmare, e o diferenta. Si cred ca e mult mai bine asa – o cultura amestecata, în care exista, de fapt, o singura comunitate si în care oamenii se cunosc între ei.



Ct. S.: Personal, cred ca acest amestec submineaza activitatea academica. Te ocupi de articole de ziar, de editoriale, de cronici de întâmpinare si cartile au de suferit. Publici foarte mult, însa scrii foarte putine studii si carti. Un dezavantaj al sistemului european despre care vorbiti.



J.H.M.: Da... În sistemul academic american, cineva care publica multe articole de ziar si care primeste un titlu universitar sau care avanseaza în grad pentru asta foarte rar este luat în serios. Oamenii acestia nu conteaza – sau conteaza într-un anumit grad, însa într-unul foarte mic. Se spune: unde e cercetatorul serios în ceea ce a scris? Aveti dreptate, e un dezavantaj!



Ct. S.: Despre „Etica lecturii“: cum se împaca deconstructivismul si etica? Relativismul deconstructivismului nu corodeaza miezul dur al eticii?



J.H.M.: E un subiect asupra caruia ar fi trebuit sa insist. Deconstructia nu este relativista. Chiar nu este! E, daca îmi permiteti sa spun asa, o greseala jurnalistica sa crezi altfel. Tot ceea ce trebuie sa faceti e sa-l cititi pe Derrida, sau pe mine chiar de la început. Tot ceea ce sustine deconstructivismul e ca exista anumite probleme în a întelege corect un text. Dar, departe de a fi relativist, eu as spune ca exista lecturi bune si ca exista lecturi proaste.



Ct. S.: Ce e o lectura proasta?



J.H.M.: O lectura proasta este aceea pe care nu o poti sustine cu ajutorul textului. Sa sustii o lectura cu ajutorul textului, sunt de acord, e un lucru problematic, dar pentru mine e o problema stiintifica, în sensul ca exista o dovada empirica. Dovada empirica, în cazul literaturii, sunt chiar acele cuvinte de pe pagina. Daca nu poti convinge pe cineva ca citesti acele cuvinte corect, aceea nu e o lectura buna.

De fapt, lucrurile stau chiar invers: la Yale, avem un program numit „The Literature Major“, iar eu am predat în cursul de deschidere, care e un curs de teorie naratologica. Erau cursuri cu grupe de studenti. Aveam o saptamâna de cursuri, dupa care doua saptamâni în care cei 180 de studenti erau împartiti în grupe de câte 20, partial conduse de profesori, partial conduse de preparatori si de absolventi. Obisnuiam sa încep prin a le cere – în primul an am facut acest lucru din greseala, le-am cerut acelor studenti, stiti, acelor studenti de la Yale, cei mai buni studenti din lume – începeam prin a le cere sa scrie un scurt eseu. Le spuneam, de cum îi întâlneam: as vrea sa scrieti un eseu scurt... tot ceea ce încerc e sa aflu daca aveti probleme cu scrisul.

Întrebarea, subiectul, dupa ce le explicam ca le cer sa-mi spuna doar ceea ce cred ei, fara sa existe un raspuns bun sau rau, era: cum stiti ca aveti lectura corecta a unui poem sau a unui text filosofic? Mi s-a parut fascinant ca raspunsurile pe care le primeam de la acesti oameni, care nu auzisera niciodata de deconstructie – veneau de la liceu, sau de la scoli particulare din Statele Unite – era, în 90 la suta din cazuri: nu exista nici o lectura corecta, poti sa faci textul sa însemne orice doresti tu. E un lucru foarte interesant – asta e, într-adevar, relativism! Iar treaba mea era sa-i conving ca e o perspectiva gresita, ca exista lecturi bune si lecturi proaste. Si cred ca acest lucru e valabil pentru deconstructivism, în general. Deconstructia e, pâna la un punct, ceea ce oamenii cred ca e, si asta e definitia deconstructivismului...



Ct. S.: Exista o astfel de definitie? Derrida s-a ferit întotdeauna sa dea una, si la fel ati facut si dumneavoastra, din câte stiu.

J.H.M.: Pai, eu nu pot sa dau o definitie. De aceea prefer termenul: lectura retorica. Si as putea sa spun, în linii mari, ce e aceea lectura retorica – atentia pentru detaliile textului, în special pentru detaliile de limbaj; e un fel de lectura bruta. Nu mai stiu ce e aceea deconstructie, asa ca as evita sa folosesc acest termen.

Revenind, întrebarile etice sunt, pentru mine, pentru Derrida, pentru De Man esentiale. De aceea exista în aceasta carte un capitol despre etica, ceea ce De Man a numit „eticitate“, iar pentru Derrida a fost un subiect major, în special în opera sa de la sfârsit. Derrida a tinut un întreg seminar, care n-a fost înca publicat, asupra celei de-a doua Critici a lui Kant, care este Critica ratiunii practice, critica etica. Prin urmare, Derrida a fost întotdeauna interesat de problema eticitatii, a fost un filosof profesionist si etica este una dintre dimensiunile filosofiei. Raspunsurile sale nu sunt relativiste! Ele întrevad probleme ale interpretarii, Derrida este un kantian, într-un anumit sens – Kant, Hegel, Heidegger au fost reperele sale centrale.

„Emmanuel Levinas l-a privit pe Derrida în ochi si i-a spus: stii de ce-mi amintesti tu, Jacques? De un cabalist eretic al secolului al XVI-lea!“   

Ct. S.: Ar mai fi existat Scoala de la Yale fara fenomenologia Scolii de la Geneva si fara Derrida? Ar mai fi ajuns la aceleasi concluzii?



J.H.M.: De Man n-ar mai fi fost De Man fara fenomenologie. Prin urmare, De Man cunostea opera lui Gadamer, si pe cea a lui Heidegger s.a.m.d. Atât Derrida cât si De Man se trag din traditia europeana a fenomenologiei. Desi adopta pozitii critice fata de aceasta, sunt în descendenta ei, asa cum Heidegger ar fi fost imposibil fara Husserl. Opera de început a lui Derrida este despre Husserl, si într-una dintre ultimele sale lucrari spune: „ramân credincios principiilor fenomenologiei“ etc.

Pe de alta parte, iata un lucru interesant: nici unul dintre acesti cinci oameni, cu exceptia mea – îi numesc pe Derrida, Paul de Man, Harrold Bloom si Geoffrey Hartman – nu a fost ceea ce ati putea numi un american tipic, protestant si anglo-saxon. Ãsta as fi eu. Bloom si Hartman sunt, ambii, evrei, Hartman vine din Germania, a fost unul dintre deportatii scapati de Holocaust si trimisi în Anglia, nu e un american în sensul direct; De Man e belgian, Derrida e algerian, e din Africa de Nord. Unul dintre mistere, pentru mine, e acesta: am fost crescut ca protestant, am fost botezat ca baptist. Tata a fost preot baptist, am un frate care e preot presbiterian, unul dintre bunicii mei tinea cursuri biblice pentru barbati. Am crescut în aceasta traditie: acum nu ma mai duc la biserica, dar protestantismul american, acea forma particulara de crestinism, m-a influentat. Am fost la scolile de duminica pe când aveam 12-14 ani, asa ca m-am întrebat: de ce-i gasesc asa atragatori pe acesti scriitori care sunt evrei – Derrida, Hartman? Sunt scriitori profund marcati, într-un sens sau altul, de traditia evreiasca.



Ct. S.: Credeti ca exista o amprenta etnica a filosofiei lor?



J.H.M.: Este o discutie complicata în ceea ce-l priveste pe Derrida. Care e rolul, în gândirea lui Derrida, a faptului ca e evreu? Sunt carti întregi despre asta, e un subiect complex. Cred ca raspunsul, în ceea ce ma priveste, este ca respingerea evreiasca a lui Messia si respingerea idolilor ciopliti, în Geneza, e, am putea spune, un fel de super-protestantism. Eu am fost crescut sa cred ca lucrul bun în ceea ce ne priveste pe noi, baptistii, e ca nu avem vitralii, ci ferestre transparente, ca nu aveam statui ale Fecioarei, ca nu exista intermediari între credinciosi si Dumnezeu, în afara de Isus. Iar Isus e un fel de intermediar, veti spune. Prin urmare, faci un pas înainte si ajungi într-un loc nu foarte departe de pozitia lui Derrida.

Nu e important daca o considerati sau nu o chestiune religioasa, însa conceptul Celuilalt, Sfânta Alteritate, suna la Derrida ca o notiune religioasa. Într-un fel sau altul, este o notiune religioasa. Este un lucru crucial, pentru Derrida. Îmi amintesc ca Derrida mi-a povestit cum, într-un rând, Emmanuel Levinas l-a privit în ochi si i-a spus: stii de ce-mi amintesti tu, Jacques? De un cabalist eretic al secolului al XVI-lea! De cineva care e evreu, însa în afara traditiei evreiesti. La fel cum ai spune: eu sunt un protestant în afara traditiei protestante. Nu sunt lucruri atât de diferite între ele.



Ct. S.: De ceva timp interesul dumneavoastra s-a reorientat asupra societatii, asupra a ceea ce se petrece în lume. Ati trecut, prin urmare, dincolo de deconstructivism?

J.H.M.: Nu stiu daca poti sa treci dincolo de deconstructivism.



Ct. S.: Nu mai e nimic dincolo de deconstructivism?



J.H.M.: (râde) Ei bine, îmi place sa cred ca exista un aspect peren al nevoii mele de a citi atent si al preocuparii pentru semnificatia textului, si exact asta face deconstructia. Ceea ce nu înseamna ca nu aveti dreptate, si au început, într-adevar, sa ma intereseze noile media, efectul lor asupra culturii si asa mai departe. Acest lucru se datoreaza, în parte, faptului ca despre asta ar vrea cei din China sa vorbesc – merg la multe conferinte într-o gramada de orase în China, si, dintr-un anume motiv învaluit în mister, toata lumea, adica profesori de literatura comparata, de literatura engleza s.a. îmi cere sa vorbesc numai si numai despre globalizare. Am obosit foarte tare sa vorbesc despre globalizare, si în acea lucrare la care s-a referit aici dl Paul Cornea, s-o nuimim „În apararea studiilor literare într-o vreme a globalizarii“, exista un aspect al exasperarii mele fata de subiect. Îmi cereti sa scriu înca o conferinta despre globalizare?! Am spus totul! Am spus tot ceea ce puteam sa spun!!

„Wikipedia este un loc bun pentru a începe. Atâta timp cât nu vei considera ca acesta e si capatul drumului“

Ct. S.: În chestiunea noilor media, invoc un articol stiintific de-al dumneavoastra în care afirmati ca articolele enciclopediei Wikipedia sunt surse academice legitime si serioase.



J.H.M.: As polemiza aici cu traducatorul meu de la aceasta lansare <Mihaela Irimia> care e un carturar serios si teapan de secol XVIII. Ea e total împotriva Wikipediei.



Ct. S.: Toata lumea e împotriva Wikipediei, în mediile universitare. Nu e o sursa acceptabila în bibliografii.



J.H.M.: Stiu, si cred ca e un lucru gresit. S-a facut, recent, un studiu în care Enciclopedia Britannica a fost comparata cu Wikipedia. Si amândoua au cam aceeasi proportie de greseli. Prin urmare, Wikipedia este la fel de buna ca Enciclopedia Britannica si, în plus, e mult mai usor de folosit. Va voi da un exemplu. Nu am consultat, recent, articolul despre mine, ar trebui sa arunc o privire peste el...



Ct. S.: E sintetic si documentat. Cred ca e destul de corect. În plus citeaza, cu multa mândrie, afirmatiile dumneavoastra despre Wikipedia.



J.H.M.: Nu stiu cine l-a scris, n-am de unde sa stiu asta. Îl voi consulta. Însa am citit articolul despre Judith Butler. Este foarte bun! Îti spune care sunt principalele lucrari ale lui Judith butler, ti le rezuma pe câteva dintre acestea, îti pune la dispozitie link -uri spre alte lucruri, pentru a citi mai departe, îti ofera o imagine precisa asupra operei lui Butler. Este un loc bun pentru a începe. Atâta timp cât nu vei considera ca acesta este si capatul drumului, al operei, ca asta te va scuti de efortul de a citi câte ceva din Judith Butler.



Ct. S.: Orice enciclopedie e, pâna la urma, un loc bun pentru a începe. Nici Enciclopedia Britannica nu e un capat de drum.



J.H.M.: Sigur, nu poti sa crezi ca Enciclopedia Britannica va avea, la rândul ei, ultimul cuvânt! Parintii mei au avut o editie a Enciclopediei Britannica, acum aceasta e a mea. Daca o citesti, vei afla ca Danzig e înca o tara separata. Daca m-as lua dupa ce scrie în aceasta enciclopedie, mi-as da repede seama ca toate hartile sunt acum eronate, ca e plina de tot felul de greseli si ca e complet depasita.



Ct. S.: Ce face conceptul de enciclopedie colaborativa sa functioneze? Wikipedia e scrisa de toata lumea, oricine poate sa creeze, sa editeze si sa modifice articole. Nu e acesta un lucru periculos?



J.H.M.: E periculos, dar e, în acelasi timp, uimitor! E o realizare colectiva remarcabila si, daca e corect sa spui ca toata lumea poate sa modifice articole, trebuie sa stii ca exista si o armata întreaga de oameni care supravegheaza aceste articole. Este adevarat, pot sa intru pe Wikipedia si sa inventez o viata pe de-antregul fictiva a lui George W. Bush – ar fi foarte tentant sa fac asta – însa pun pariu ca într-o ora cineva si-ar da seama si ar elimina articolul meu. Cu Judith Butler, probabil, nu conteaza. De aceea, sunt mari sanse ca articolul ei sa fie foarte exact. Nimanui nu-i pasa atât de tare încât sa vandalizeze pagina despre Judith Butler, si cred ca acest lucru e adevarat pentru 99 la suta dintre articole. Probabilitatea ca acestea sa fie vandalizate e foarte mica. Si exista un numar urias de oameni care le îmbunatatesc, în permanenta. Ceea ce-mi spuneti despre articolul dedicat mie – în trecut era foarte scurt. Cineva l-a îmbunatatit.



Ct. S.: Au adaugat o bibliografie lunga, câteva link-uri si acea referire la opinia dumneavoastra despre Wikipedia. Se mândresc, dupa cum v-am spus, ca acordati credit enciclopediei!



J.H.M.: Asta înseamna ca articolul trebuie sa fie destul de corect! (râde). Deci, daca vreti sa aflati câte ceva despre mine, cititi Wikipedia! Cred ca exista o prejudecata interesanta împotriva Wikipediei. Oamenii se tem de moarte – oamenii din mediul academic, oamenii cartii, asa cum sunt eu – ca mass-media va prelua controlul.

„Specialisti academici, care erau, de obicei, comasati în jurul unui numar foarte mic de institutii de elita, acum sunt împartiti pe o suprafata ceva mai mare“

Ct. S.: E competenta un privilegiu? Competenta într-un anumit domeniu, într-un domeniu care ar trebui sa ramâna închis?



J.H.M.: Da, exact asa e. Mai este un lucru bun, dupa parerea mea, în ceea ce priveste Internetul. Acum locuiesc pe o insula, la o oarecare distanta de coasta statului Maine. Am o multime de carti, dar nu am acces la o biblioteca de cercetare. O cantitate uimitoare de materiale de care am nevoie se gaseste on-line. Va dau un singur exemplu: ceea ce se numeste Arhiva Blake. Am scris despre acest lucru – Arhiva Blake este realizata de cei de la Universitatea din Virginia si reproduce manuscrisele ilustrate ale lui William Blake. Îti ofera versiuni diferite din, sa spunem, „The Marriage of Heaven and Hell“, ilustrat. Unele manuscrise originale se gasesc în Biblioteca Publica din New York, altele în Biblioteca Congresului, altele la Cambridge si la Muzeul Fitzwilliam, de acolo. Sunt peste tot. Acum, eu pot sa locuiesc într-un orasel vai de capul lui din Dakota de Sud si, daca am un computer, pot sa accesez ceea ce, înainte, doar un cercetator specializat si-ar fi putut permite sa citeasca. Ar fi fost foarte scump sa mergi în toate aceste locuri. Pot sa fac asta, acum, pe gratis, fara sa ma misc deloc. Si îmi spun: da, e o tara libera! Îmi iau libertatea sa-mi imaginez cum ar putea cineva sa foloseasca aceste texte – cineva care, sa spunem, locuieste într-un mic oras din centrul Statelor Unite si care nu e profesor universitar.



Ct. S.: Credeti ca, daca oamenii vor avea acces la tot textul adunat în istoria umanitatii, vor citi mai mult, vor avea o mai mare nevoie de lectura, vor lua mai mult din ceea ce li se ofera?

J.H.M.: Cred ca, vai, relativ putini oameni se vor împiedica de Arhiva Blake. Cei mai multi oameni folosesc Internetul pentru alte finalitati. Desi, înca ma bazez pe ideea mea de accident. Cineva o sa caute Restaurantul Blake din orasul sau pe Google si va ajunge, din greseala, la Arhiva Blake, pe care o va deschide. Exista un factor de hazard etc., etc., dar ideea e ca ai pe Internet echivalentul unei biblioteci de cercetare de prima mâna. Oricine, oriunde are acces la aceasta biblioteca. Unul dintre lucrurile cu adevarat bune, în aceasta privinta, este ca astfel e spart dreptul exclusiv la competenta al marilor universitati de cercetare. Nu trebuie sa te gasesti, cu adevarat, la Harvard sau la Yale pentru a te cufunda în aceasta munca.

Era mult mai usor sa faci asta la UCLA, însa acum poti sa o faci oriunde, si unul dintre efectele acestui fapt a aparut deja. Specialisti academici, care erau, de obicei, comasati în jurul unui numar foarte mic de institutii de elita – Harvard, Yale, Berkley, Princeton, University of Chicago – acum sunt împartiti pe o suprafata ceva mai mare, pentru ca nu trebuie sa se mai gaseasca în aceste locuri. Cred ca e un fapt democratic, îl sustin fara retineri! As spune, de asemenea – si trebuie sa reflectez asupra acestui lucru – ca e o stare de fapt care schimba, fara doar si poate, studiile din domeniul literaturii. Disponibilitatea unor documente pe Internet, faptul ca relativ mai putin oameni citesc carti, asa cum le stim – e o modificare culturala incalculabila.



Ct. S.: Aceasta schimbare nu distruge elita academica? Cercetatorii n-ar trebui sa se gaseasca în acelasi loc, în aceeasi stare de spirit, concentrându-si studiile si aplicând o anumita disciplina? Daca oricine, de oriunde îsi poate face un hobby din Arhiva Blake, asta se mai poate numi cercetare academica?



J.H.M.: E o greseala sa iei prea în serios oamenii care au o reputatie academica pompoasa. Pot spune asta, pentru ca am predat la Hopkins si la Yale, care sunt universitati elitiste de prim rang. A fi savant presupune, într-un anumit grad, ceva amatorism. Doar pentru ca cineva spune ca esti profesor la Yale nu te face, în mod obligatoriu, un savant serios. Cu alte cuvinte, e o chestiune de dedicatie si de munca sustinuta, conditii care pot fi satisfacute, acum, fara a te afla, în mod necesar, într-unul din acele locuri elitiste. Si îmi pare rau sa spun acest lucru, însa exista o mare variatie a calitatii printre profesorii din universitatile americane de elita. Unii sunt foarte buni, unii nu sunt asa de buni. Doar faptul ca esti acolo nu înseamna, în mod obligatoriu, ca esti exceptional. Trebuie sa stii ca, daca predai la Universitatea din Dakota de Sud, nu înseamna, neaparat, ca esti stralucit. Cred ca distributia din ce în ce mai vasta a savantilor de valoare în locuri mai putin cunoscute este un semn bun. Înseamna ca studentii din acele locuri vor avea acces la un profesor valoros.



Castelul din carti de joc



ALEX GOLDIS



În prefata la cartea lui J. Hillis Miller, „Etica lecturii“, Mircea Martin se vede nevoit sa intervina atât din perspectiva editorului, cât si din cea a criticului ideilor literare românesti, remarcând absenta oricarui interes autohton pentru opera deconstructivistilor. Principalul motiv invocat de Martin ar viza „dificultatea textelor“, fie ele programatice sau aplicative.



Cred, însa, ca slabul interes pentru „Scoala de la Yale“ are implicatii culturale mai largi, dintre care as enumera cel putin trei: 1. Discordanta principiala dintre ideologia lui Paul de Man, J. Hillis Miller, Geoffrey Hartmann si critica literara autohtona masoara distanta dintre relativismul primilor si modelul autoritarist al interpretarii românesti. Preocupata mai degraba de valorizare si de ierarhie decât de analiza, critica româneasca n-a vazut niciodata cu ochi prea buni solutiile teoretice ingenioase ale lecturii deconstructiviste, o lectura prin excelenta „nesigura“ si „slaba“. Daca ne gândim ca si astazi se mai aud ecouri ale acelei elegii pentru criticul cu „c“ mare, care sa faca si sa desfaca, de unul singur, clasamente si ierarhii, sau ca tinem cu dintii de un plan decenal de etichetare a literaturii contemporane, atunci tabloul e destul de clar... Simptomatic e si faptul ca din „Scoala de la Yale“ a fost tradus, pâna acum, doar cel mai conservator dintre critici, Harold Bloom, cu cea mai conservatoare carte a sa, „Canonul occidental“, care se dezice, practic, de programul deconstructivist. Desigur, faptul ca scrierile lui Derrida sunt cunoscute de ceva vreme publicului românesc nu înseamna ca metoda deconstructivista a putut avea vreun efect asupra studiilor literare autohtone. Caci, pentru a deveni aplicabil literaturii, maestrul formularilor abstracte si hiperbolice a fost „tradus“ si deformat fertil de Paul de Man & co. Fara medierea criticii americane, aportul lui Derrida la studiul literaturii ar fi mult mai greu de aproximat astazi. 2. Deconstructivismul a fost ocolit în sistemul ideilor literare românesti si datorita presiunii ideologice comuniste. Desi porneste ca ideologie de stânga, „Scoala de la Yale“, cu lecturile sale „suspicioase“ si cu interesul pentru laturile absconse ale textului, ar fi fost cu greu digerata de un regim represiv. 3. Nici reticenta traditiei critice românesti fata de formalism sau fata de teoriile limbajului aplicate literaturii (vezi puternica partida antistructuralista din anii '70), cu extremismele pe care le-ar naste subsidiar, nu trebuie scapate din vedere. O influenta traditie pozitivista, dublata de o mistica mic-burgheza a adecvarii la text, au facut ca interpretarile mai putin ortodoxe sa ramâna, constant, în afara canonului românesc.

Istoricismul – o figura de stil?

„Etica lecturii“ e o buna introducere a „Scolii de la Yale“ în spatiul românesc, întrucât ea raspunde, într-un fel, criticilor generale aduse deconstructivismului începând cu a doua jumatate a deceniului opt. Atasarea unui principiu precum „etica“ unui curent care respinge, în maniera avangardista, toate valorile traditionale, pare cel putin ciudata. Luând act de acuzele formulate împotriva metodei lui De Man & co., Hillis Miller pare sa faca un pas strategic înapoi, pentru a-si refundamenta pozitia. Cartea are, de aceea, un deschis caracter polemic: „O alta fateta a utilizarii gresite a termenului nihilism ca eticheta negativa pentru deconstructie este afirmatia ca deconstructia înlatura toate temeiurile pentru siguranta sau autoritate în critica literara. Deconstructia, pretind asemenea (nepriceputi) cititori ai ei, ar afirma ca profesorul, cititorul, criticul este liber sa faca textul sa semnifice orice doreste el sa semnifice. Reprosul implicit sau explicit este ca acest lucru este imoral deoarece anuleaza utilizarea traditionala a marilor texte ale culturii noastre, de la Homer si Biblie încoace, ca temelie, reprezentare si mijloc de pastrare si transmitere a valorilor umaniste fundamentale ale culturii noastre. Doresc sa demonstrez ca aceasta linie de gândire, care îsi gaseste expresie si în mass-media, si în cercurile academice, este gresita.“ (pp. 34-35). Asadar, pentru a raspunde acuzatiei de imoralitate si de abuz al interpretarii, J. Hillis Miller ataca problema frontal si încearca sa redefineasca, în termeni proprii, notiunea de etica. Un demers extrem de riscant pentru o linie de gândire care respinge sistematic toate categoriile si valorile care nu tin de circuitul închis al limbajului. Caci, pentru a utiliza notiunea de etica, Hillis Miller va trebui sa renunte la postulatul prim al deconstructiei: acela al non-referentialitatii limbajului sau, mai simplu spus, al abisului de netrecut dintre text si realitate. Cum poate Hillis Miller sa nu tradeze caracterul autoreferential al textului vorbind de etica, una dintre categoriile celor care privesc prin excelenta literatura ca mimesis?

Înainte de a formula acest raspuns, criticul contraataca în directia destabilizarii teoriilor istoriciste asupra literaturii, care pretind ca opera poate fi explicata prin contextul sau politic, social sau istoric. Desi par mai „sigure“, mai ancorate în realitate decât viziunea care postuleaza opacitatea totala a textului literar – si ofera, în plus, iluzia puterii dincolo de literatura! –, acestea nu sunt, la rândul lor, decât figuri de stil, demonstreaza stralucit Hillis Miller. Nu putem explica textul prin categoriile realitatii decât apelând la discursul deformator al figurilor de stil: „Oglindirea – reflectarea, mimesisul – este o specie a metaforei. Ea presupune o similitudine între reflectare si ceea ce este de reflectat. Notiunea de context penduleaza nesigur între metonimie, luata în sensul unei simple adiacente contingente, si sinecdoca, parte pentru întreg – presupunând ca partea este cu adevarat asemenea întregului.“ (p. 30).  Prin urmare, explicarea textului prin raportarea la context nu este un demers mai putin vag si „metaforic“ decât postulatul operei literare ca edificiu opac. Orice studiu istoricist trebuie completat cu necesitate de un fin demers retoric, capabil sa explice infinitele medieri ale realitatii în text. Prestidigitator perfect, Hillis Miller utilizeaza împotriva adversarilor de idei tocmai reprosurile formulate de acestia: adevarata lectura abuziva sau deformatoare de care au fost învinuiti criticii de la Yale este, de fapt, lectura istoricista, care pretinde ca descopera legi reale acolo unde inventariaza doar figuri stilistice.

Portretul criticului ca detectiv

Odata înlaturat terenul solid de sub picioarele istoricistilor, Hillis Miller îsi propune sa redefineasca eticul pe baze mai concrete: „A vorbi despre etica lecturii în loc de, spre exemplu, politica interpretarii, ne scoate dintr-o arie de investigatie care este cel mai probabil vaga si speculativa, uneori inutil polemica, si ne poarta catre ceva care are cel putin sansa de a fi concret – mai precis situatia reala a unui barbat sau a unei femei citind o carte, predând, scriind un articol critic. (...) Întrebarea mea este daca decizia sau responsabilitatea etica este în vreun fel implicata cu necesitate în acea situatie si în actul lecturii, iar daca este, de care tip de decizie sau de responsabilitate e vorba, responsabilitate fata de cine si fata de ce, decizie de a face ce?“ (p. 27). Si daca mizati pe un raspuns la fel de concret precum întrebarea lui Hillis Miller, cartea va va însela, cu siguranta asteptarile. Caci, mai degraba decât sa defineasca precis si exact etica (lecturii), criticul american nu va face decât sa-i aproximeze sensurile pornind de la sase autori diferiti: Kant, Paul De Man, George Eliot, Anthony Trollope, Henry James si Walter Benjamin. În loc sa ne spuna ce e eticul si cum functioneaza el în lectura, Hillis Miller va demonstra, în schimb, imposibilitatea autorilor de a vorbi despre etic. Teza centrala a cartii e ca orice discurs despre etic îl deviaza pe autorul lui de la propriul sistem ideologic sau conceptual, plasându-l în pura istorisire. Esuând sa defineasca eticul într-un limbaj riguros, Kant va apela, de pilda, la un sistem analogic foarte complex,  care are în centrul lui catahreza, figura stilistica a ceea ce nu poate fi numit literal fiindca nu poate fi înfruntat direct. Si daca orice discutie despre etic ameninta sa devina o figura de stil, si reciproca e valabila: orice „naratiune“ (a se citi: orice marturisire despre imposibilitatea limbajului de a accede la propriile legi) devine gest etic. Excelenta e metafora (sa-i zic „povestea“?) prin care Hillis Miller denunta aceasta infirmitate a limbajului, recunoscuta, într-un fel sau altul, de toti deconstructivistii: „Limbajul nu se poate gândi pe sine si nu-si poate gândi propriile legi, tot asa cum omul nu se poate ridica tragându-se de sireturi. Iar limbajul nu poate exprima ceea ce se afla în afara limbajului. El nu poate sa stie daca a atins sau nu, sau daca a exprimat sau nu ceea ce se afla în afara limbajului, si nici daca acest ceva din afara este un gând sau un lucru, un spirit transcendent, un temei lingvistic al limbii sau poate nimic...“. Etice sunt tocmai momentele în care limbajul îsi tradeaza aceasta infirmitate cronica, apelând la retorica figurativa a fictiunii, singura modalitate de a depasi abisul de netrecut dintre legea particulara si legea universala sau dintre realitate si text. Fara aceasta minciuna fondatoare, limbajul ramâne captiv în imposibilitatea de a denumi altceva decât pe sine însusi. Spectaculoase sunt „demascarile“ pe care, ca orice deconstructivist cu acte în regula, Hillis Miller le practica, în lectura sa, la tot pasul: desi declara ca realitatea poate trece (si trebuie sa treaca) nemediat în cuvânt, când e sa exprime aceasta relatie, George Eliot apeleaza la metafora picturii, înlaturând, inconstient, bariera lingvistica. Un alt prozator realist, Anthony Trollope, îsi tradeaza si el dezideratul transparentei, al schimbului liber dintre realitate si text, printr-o serie de imagini ale autoreflexivitatii scrisului. Lectura lui Hillis Miller e, prin excelenta, o lectura tensionata si imprevizibila, caci autorul joaca permanent rolul detectivului care-si urmareste în detaliu suspectii, doar din placerea de a-i prinde „mintind“ sau afirmând altceva decât ar fi vrut sa spuna. Înscenarea diferentei dintre ceea ce spun si ceea ce „implica“ autorii în text face, cu siguranta, întregul deliciu al comentariului din „Etica lecturii“. 

„Ca si cum“-ul teoriei

Punctul firav al cartii e, fara îndoiala, tocmai distanta dintre general si particular despre care cu atâta profunzime gloseaza Hillis Miller. Caci, desi pretinde ca vorbeste despre o etica generala a lecturii, aplicabila oricarui text, exemplele pe care se bazeaza aceasta demonstratie nu sunt deloc arbitrare sau nevinovate. La ce ma refer? În primul rând, la faptul ca Hillis Miller încearca sa fundamenteze o etica a lecturii comentând doar fragmentele particularissime în care autorii se citesc pe ei însisi. Or, procesul re-citirii propriei lucrari este, orice s-ar spune, un angajament etic diferit, oarecum mai usor de pus în evidenta, decât cel al lecturii unui text „strain“. În al doilea rând, desi încearca sa rupa total cu etica determinista a secolului XIX, care vedea literatura ca pe o functie sociala precisa, ca pe un „experiment în corpul realului“, Hillis Miller îsi formuleaza ipotezele tocmai pornind de la textele unor autori tributari în mare masura vechii conceptii despre etica (George Eliot, Anthony Trollope si Henry Miller). La o privire mai atenta, asa-zisa „lege etica“ pe care criticul o argumenteaza în volumul sau nu e decât efectul unei iluzii, al unui „ca si cum“ teoretic, întretinut artificial de exemple foarte bine luate în calcul. Atât textele pe care le propune Hillis Miller, cât si succesiunea sau tensiunile secrete dintre ele, dau naratiunea perfecta despre etica lecturii. E putin probabil, însa, ca aceeasi etica a lecturii sa poata fi extrapolata la un alt corpus de texte. Caci, odata iesit din aceasta istorisire fara cusur, teoreticianul se simte dator, la final, sa o ia de la capat. De aceea, nu mi se pare exagerat sa descrii lectura deconstructivista prin imaginea tranzitorie a unui castel din carti de joc, care se surpa odata cu atasarea ultimei piese: „Ma aflu, cu Benjamin, la sfârsit în acelasi fel si în acelasi loc în care m-am aflat la începutul acestei carti si în acelasi fel si în acelasi loc în care m-am aflat cu Kant, Kafka, De Man, Eliot, Trollope si James. Ma aflu înca în fata legii eticii lecturii, supus ei, obligat de ea, convins de existenta si de suveranitatea ei prin ceea ce mi se întâmpla când citesc. Ce se întâmpla este experienta unui „trebuie“ care este întotdeauna la fel, dar întotdeauna diferit, unic, idiomatic. Eu ramân dornic sa ma supun legii lecturii, dar nu am acces direct la ea. Nu sunt în stare sa o pun pe hârtie sau sa o citez drept «lege scrisa inteligibila». Nu pot decât sa creez istorisiri despre ea.“ (pp. 178-179). Culmea e ca, prin marturisirea finala a acestui esec, Hillis Miller nu face decât sa reconfirme, printr-o exemplara retorica antifrastica, valabilitatea tezei. La urma urmei, proba existentei acelei legi etice misterioase consta tocmai în devierea demersului teoretic al interpretului într-o naratiune.

Daca cititorul pragmatic se va întreba cui foloseste acest tur de forta despre „ca si cum“-ul teoriei, ce nevoie avem de concepte de unica folosinta, aplicabile unui singur corpus de texte, sau ce sens are îndoiala programatica a criticului cu privire la propriile judecati –, în schimb, cititorul speculativ va avea, cu siguranta, ce învata dintr-o lectura care, desi pretinde ca nu spune sau nu schimba nimic, vorbeste la tot pasul despre complexitatea ireductibila a interpretarii. Ca sa nu mai vorbesc de placerea lecturii unei carti ce readuce, în spatiul arid al teoriei, încrederea în naratiune si în limbajul figurativ al metaforelor, singurele mijloace de exprimare care pot prelua rolul interpretarii acolo unde conceptele devin inoperabile.

Pe scurt, volumul lui Hillis Miller, cu toata îndrazneala lui avangardist-deconstructivista, nu dauneaza grav nimanui. Dimpotriva. Cititorului dogmatic, care crede cu tarie în propriile interpretari, îi va oferi inteligenta alternativa a îndoielii, iar cititorului „nesigur“ îi va tonifia ipoteza ca în literatura e mai sincera si mai adecvata o teorie care se preface ca spune o minciuna decât una care afirma cu voce tare ca spune adevarul.

---