Orbi, orbire si dez-amagiri
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura cultura literara »
Autor: RITA CHIRIAN
Unul dintre complexele cele mai sinuos ramificate ale scriitorului român de astazi si de odinioara este acela de a izbuti sa marcheze spatiul editorial al Occidentului. Prin contaminare, orice nume românesc ce pare a-si fi facut loc dincolo capata rezonante dintre cele mai vibrante, (re)suscitând interesul celor ramasi (captivi) pe meleaguri mai putin binevoitoare. Câti nu viseaza sa devina „scriitori liber-profesionisti“? Câti nu încearca sa dezlege misterul prin care scrisul de aici sa conteze acolo ? Sau macar pe acela gratie caruia cei plecati au reusit sa-si înfiga radacinile dincolo? Un exponent exotic al tagmei acesteia de alesi este Catalin Dorian Florescu. Transplantat înca din 1982 din aride soluri comuniste în cernoziomuri helvete, prozatorul a fost recuperat cu suficienta condescendenta de lumea literara autohtona, subtil reticenta, amnezica si aparent înselata în asteptari. Publicat, recompensat cu premii si tradus – din germana în româna – la Editura Polirom, tânarul scriitor (39 de ani) ni s-a înfatisat pâna acum cu trei romane: „Vremea minunilor“ (2005), „Drumul scurt spre casa“ (2006) si „Maseurul orb“ (2007), romane care revivifica imaginea aceluiasi no man's land românesc, într-o pleiada de uimiri si paradoxuri, de priviri voit grave si nostalgice, într-o disectie care se pretinde profunda si nelinistitoare. „Maseurul orb“ este povestea înstrainarii si a recuperarii trecutului, odiseea unui tânar transfug român, Teodor Moldovan, care, desi îsi alcatuieste o inexpugnabila bariera de succese sociale în Elvetia, tara adoptiva, simte, laolalta cu degradarea interioara inerenta vârstei, pulsatia stringenta a originilor. Chemarea are, fireste, valente erotice si, în cautarea acestei dintâi iubiri, Valeria, va descoperi un pamânt conectat la o retea inextricabila de corupti, de demimondene bovarice, de barbati abrutizati de ritmul impasibil al unei existente odioase, de munca si alcool, de energice si voluptuoase tinere gata oricând sa se lepede de vesmintele strâmte ale tranzitiei în bratele oricarui italian-austriac-elvetian. Înca de la lansarea în acest perimetru damnat si inertial, în care fiecare piatra/ chip pare a exhala acelasi imperativ lasciate ogni speranza, în sirul de masini cu numere straine si înfatisari familiare, dar repudiate instinctiv si superior, Teodor Moldovan se recunoaste ca excrescenta inutil revoltata si ca segment indistinct al unei rase bizare, „degenerate“. Toate stigmatele îl asimileaza masei nediferentiate, tarate, de estici. Nici costumul englezesc, fara cusur croit, nici masina scumpa nu-i pot dilua semnele apartenentei. Dar background-ul social cenusiu, deprimant nu are decât o singura finalitate: este un decor funambulesc pentru evolutia impecabila, sonora, a unui personaj simbolic, Ion Palatinus, orb bibliofil, „maseur si filozof, proprietarul unui câine, al unui baston pentru orbi si a treizeci de mii de carti, dintre care multe perle“, catalizator al rupturii lui Teodor de spatiul adoptiv si (deja) îndepartat / ferment al regasirii identitare.Cu o scriitura realista, hipertrofiind grotesc antinomiile, ancorat sensibil în superficiile unei Românii posibile, desi semnificativ tezist pe alocuri si condimentat puternic de puseuri melancolice, romanul lui Catalin Dorian Florescu este produsul unui prozator ce poseda o insatiabila placere a zicerii; chiar episoadele-satelit ale tramei exilului (real si spiritual) retin, sunt izbutite puneri în abis ale acestor destine mirobolante. Insula magica de la Moneasa – aparent impenetrabila -, celula neinvadata de „progres“, diriguita de figura cvasiapostolica a lui Ion Palatinus, stapân al unui paradis borgesian, reprezinta ultima stavila solida în fata unei umanitati mercantile si flexibile; când disolutia si amoralitatea sunt omniprezente, când totul este maculat sau coruptibil, literatura si filozofia capata dimensiuni soteriologice, izolând si exorcizând demoni inomabili sau tinând la distanta diavoli cu nume (prea) neaose. De altfel, romanul este construit pe o succesiune de opozitii, iar dialectica este uneori raspicat clamata: „realitatea diluata“ pe care o reprezinta literatura este o contrapondere a realitatii per se, violenta si de neînteles, expatrierii lui Teodor i se ataseaza didactic voluntara recluziune a lui Ion Palatinus, povestilor amoroase – pasagere si interesate – li se grefeaza iubirea sublimata si fortificata de trecerea timpului a lui Teodor pentru Valeria; legendelor si superstitiilor pe care le vâna cu asiduitate în adolescenta – „ascultarea“ tentaculara, acuta a înteleptului orb; parvenitismului si obtuzitatii – elitismul ostentativ si noocrat al „filozofilor“. Valorizarea reciproca se transforma în apriorism si prejudecata, iar melanjul de discursuri vandabile, savuros occidentale (exilul, le bon sauvage, identitatea divergenta si inconsistenta, strainul aclimatizat, sexualitatea alienanta) creeaza un excedent de epic dens si solicita materia narativa pâna la ultimele ei limite. O stereotipie culturala – sarcastica, dar maleabila si toleranta – îsi face loc în paginile romanului, deopotriva cu mitizarea tandra a „periferiei“: (re)initierea în mirajul si haosul de curând cosmopolitizat al Estului este pigmentata de rasturnari de situatie – uneori neverosimile, alteori fortate pur si simplu – pentru a permite o alta ilustrare (atacul proxenetilor, prostituata ingenua, tiganul ospitalier si tata de familie sangvinic, transferul identitar etc.); de aceea, deficienta scriiturii lui Catalin Dorian Florescu vine pe linia acumularii prea multor „potentatori de culoare“. Mobilitatea personajelor se transforma în pretext pentru polarizari romantice si suspans: aspirant la statutul de „taran cu sacul plin de povesti“ – captivante – se dovedeste a fi nu numai Teodor Moldovan, ci însusi Catalin Dorian Florescu. Ceea ce diferentiaza pregnant romanul este dimensiunea metaliterara; Ion Palatinus poseda mecanismele literaturii – destin livresc înainte de a deveni personaj de roman -, lumea sa este una esentializata, primara, cartile pulseaza de viata, vorbesc si sunt vorbite, dincolo de incongruenta lor cu „realitatea“ careia (pare ca) i se subordoneaza docil. Dar universul de hârtie va fi mistuit, idealismului palatinian i se va dezvolta obscur o tumora de evazionism, mai „adevarat“ decât acela de cuvinte; viabila în cheie simbolica, intersanjabilitatea identitatilor celor doi are ecouri predictibile, ratând gratios un final de roman care pare a-si fi epuizat abrupt resursele. „Catapulta spre sinucidere“ în jurul careia gravita – în viziunea lui Palatinus – Teodor Moldovan este, de fapt, desprinderea de placenta pernicioasa a amagirii occidentale, suicidul potential echivalând cu intrarea triumfala într-o alta ordine spirituala. În timp ce Ion Palatinus deschide ochii si reuseste sa salveze finalmente „situatia“ – cel putin în ceea ce priveste cautarile lui Teodor – evadând catre tari îndepartate si lepadându-si sterilitatea idealista, elvetianul, cuprins de o dramatica cecitate identitara, pare a avea acces la „o poveste noua“, teribila. Un roman lizibil, seducator, „Maseurul orb“ îsi face drum catre lectori atâta timp cât acestia nu si-au pierdut placerea frusta a ascultarii si sunt/ se lasa înca prinsi de paienjenisul unei naratiuni abile; pentru cititori pretentiosi, excelsior !