Hwang Sun-Won. Dincolo de povestire, speranta
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Literatura coreeana moderna s-a dezvoltat pe fondul destramarii ultimelor ramasite de organizare feudala, sub semnul careia s-a aflat tara în timpul lungii ere Choson (1392 – 1894), dar si al sporirii amenintatoare a influentei Japoniei în regiunea Asiei de Est. Este si momentul în care vor începe sa patrunda în Coreea numeroase idei noi, occidentale, ajunse în acest spatiu cultural fie pe filiera chinezeasca, fie japoneza – de altfel, principalele influente exercitate asupra culturii coreene. Pe fondul acesta, se va trece de la literatura de tip traditional la alte forme literare ce vor caracteriza noua epoca (cunoscuta sub numele de „kaehwa kyemong“ – „noul Iluminism“), desemnate a reprezenta modernizarea tot mai clara a culturii coreene, mai cu seama dupa Reformele Kabo din 1894. Dincolo de amanuntul ca acum apare, pentru prima data, un grup de scriitori care pe drept cuvânt pot fi numiti profesionisti, se va impune, la început mai timid, dar apoi tot mai evident, o noua forma literara, numita „shinsosol“, („noul roman“), scris în limba nationala, utilizata pentru prima data în literatura culta, care va reprezenta, ulterior, si baza esentiala de evolutie a prozei scurte moderne din aceasta tara. Abia acum proza îsi câstiga, aici, un public cititor din ce în ce mai numeros si mai pretentios, iar reprezentantii noii orientari, Yi In-Jik, Yi Hae-Cho sau Choe Chan-Shik, vor reusi, în câteva decenii, sa impuna o serie de noi strategii narative, evidente mai cu seama la nivelul reprezentarii formelor temporalitatii, între acestea, la loc de cinste aflându-se mai cu seama teoria reversibilitatii timpului. Ceva mai târziu, dupa conflictul fratricid care a marcat Coreea dupa 1950, temele de-a dreptul obsedante ale prozei vor deveni, evident, despartirea, dezradacinarea, incapacitatea oamenilor de a comunica si de a ajunge la relatii amiabile, rana provocata tarii de sârma ghimpata întinsa de-a lungul paralelei 38. De aici si nevoia de redescoperire a valorilor traditionale, dar si de simbolica întoarcere la origini, asa cum se va vedea în opera autorilor reprezentativi ai perioadei, Hwang Sun-Won si Kim Tong-Ri. Hwang Sun-Won (1915 – 2000) este considerat, aproape în unanimitate, drept cel mai important autor de proza scurta din Coreea si, în egala masura, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti în literatura coreeana ai Universitatii din Seul. Dupa debutul de la sfârsitul anilor ’30, când se afirma ca un poet extrem de promitator, fiind si printre cei care au militat pentru diferentierea completa a vechilor cântece de noul concept de poezie nationala, scriitorul se va îndeparta treptat de teritoriul liricii, publicând, în afara de povestiri sau nuvele, si opt romane, dintre care se remarca cel din 1960, „Copaci pe o stânca“, tradus rapid în numeroase limbi straine. Textele lui Wang Sun-Won, fie ca e vorba de povestiri sau nuvele, reusesc sa surprinda marile evenimente care au marcat istoria moderna a Coreei, privind mereu faptele din perspectiva omului obisnuit. Astfel, cel de-al doilea Razboi Mondial, ocupatia sovietica a nordului tarii, urmata de Razboiul Coreean care a dus la divizarea statului, dar si transformarile sociale sau economice, îmbinarea neasteptata si neobisnuita a crestinismului cu practicile samanice, toate acestea apar în proza scriitorului, considerat a fi singurul în stare a trata într-un mod cu adevarat convingator marile teme ale acestui spatiu cultural – atât de putin cunoscut, în esenta, cititorului occidental –, îmbinând mereu meditatia profunda asupra fenomenelor cu lirismul si, nu o data, îmbracând totul într-o atmosfera mistica de o rara intensitate. În plus, povestirile lui Hwang Sun-Won, de la cele publicate la sfârsitul anilor '40, cum ar fi „Cateaua din satul Moknami“ sau „Broasca“, pâna la cele care vor aparea mai târziu, ca „Ruperea de nori“ sau „O vaduva“, reprezinta si efortul scriitorului de a conserva, dincolo de facila culoare locala si mai presus de presupusul exotism asiatic, traditiile literare ale Coreei. Volumele sale de proza scurta vor deveni, astfel, si inedite exemple ale memoriei narative si simbolice dintr-un spatiu cultural, uneori judecat exclusiv din perspectiva evolutiilor politice sau sociale. Totul ridicat, însa, la un grad de rafinament si sensibilitate care a parut, nu o data, greu de explicat criticilor occidentali, prea putin obisnuiti cu normele estetice ale vechiului canon asiatic. Pentru ca Hwang Sun-Won nu face abstractie nici de traditia culturala din care provine, explorând, prin textele sale, granitele si profunzimile unui spatiu cvasinecunoscut Occidentului, un spatiu aparte, care a receptat, de-a lungul vremii, influenta extrem de profitabila din punct de vedere estetic a vechilor traditii si credinte ale Asiei, fie ca e vorba de accente ale daoismului, buddhismului sau confucianismului. Tocmai de aceea, povestirile din volumul „Nuvele alese“, de curând aparut si în traducere româneasca, nu sunt simple exemple ale unei literaturi „de delectare“ si cu atât mai putin „de consum“, ci se dovedesc în stare, la o lectura atenta la nuante, sa spuna câteva lucruri esentiale despre lumea din care provine autorul, dar, deopotriva, despre oamenii care o locuiesc si despre viata lor. În primul rând, despre copii si animale, autorul stiind întotdeauna cum sa evite, cu mare delicatete, transformarea textului în pura anecdota.Nu o data, povestirea se încheie cu un soi de sentinta sau cu o neasteptata morala, oferind cititorilor un bun exemplu de întelepciune sau de rabdare specifica Asiei, ori, la fel de bine, lasa deschisa calea multiplelor interpretari. Hwang Sun-Won demonstreaza, în acest fel, ca a înteles pe deplin modul de functionare al mecanismelor textuale ale legendelor care au circulat veacuri de-a rândul pe cale orala în Coreea, reprezentând, la un prim nivel de semnificatii, o interpretare a lumii exterioare, menita a fi folositoare mai ales celor tineri. Din acest motiv, scriitorul adopta si el conventia povestirii în povestire, fapt evident poate mai ales în „Baiatul de la munte“. Pentru protagonistul acestei povestiri, un baietel sarman dintr-un sat de munte, unde singura distractie a copiilor pe timp de iarna era sa însire pe o sfoara ghindele adunate de cu toamna si sa le manânce dramuindu-le cu mare grija, povestea pe care i-o spune bunica lui are darul de a îmbina perfect învatatura cu distractia, textul capatând, astfel, si o dimensiune filosofica. Caci întâmplarea stranie axata pe peripetiile unui baiat – nu întâmplator, tocmai de vârsta protagonistului – a carui viata e amenintata în urma întâlnirilor repetate cu fata cea frumoasa care-i tot pune în gura un margaritar are darul de a oferi ascultatorului o lectie de viata, pe de o parte încurajându-l sa admire femeile frumoase si ademenitoare, dar, pe de alta parte, sa fie întotdeauna atent la ceea ce se poate afla în spatele farmecelor de orice fel. Desigur, avem de-a face si cu motivul prezent în literaturile de pretutindeni al seducatoarei lipsite de inima, numai ca povestea lui Hwang Sun-Won are, spre deosebire de alte posibile exemple ale Occidentului, un final fericit, sugerând, însa, ca niciodata – dar absolut în nici o situatie – ceea ce vedem nu este identic cu ceea ce se afla dincolo de aparente... În fond, asa cum Ulise reusea sa se salveze de ispita sirenelor legându-se de catarg si astupând urechile tovarasilor sai, protagonistul coreean ispitit de frumoasa fata trebuie doar sa aiba suficienta vointa pentru a înghiti margaritarul, iar seducatoarea va deveni o vulpe ca oricare alta. Dincolo de nivelul teoretic al învataturii, povestea bunicii îsi dovedeste în foarte scurt timp si virtutile terapeutice în cazul baietelului, telul actului însusi al povestirii fiind îndeplinit astfel în cel mai întreg sens cu putinta. „Baiatul de la munte“ devine, în fond, o poveste purtându-si în sine propria interpretare, asa cum se va întâmpla si în „Cateaua din satul Moknami“, o adevarata teorie a naturii si functiei povestirii din punctul de vedere al lui Hwang Sun-Won însusi. Caci, în final, naratorul îsi exprima cu claritate punctul de vedere cu privire la întâmplarile relatate si, mai cu seama, la modul în care acestea fusesera relatate: „Aceasta poveste am auzit-o în satul Moknami unde locuia familia mamei mele. Dar când bunicul lui Kannan, care povestea, amesteca datele, mai gresea sau uita câte ceva – trecusera deja câtiva ani de când avusese loc – ceilalti interveneau sa-l corecteze sau sa aduca o completare.“ Adica exact ceea ce face Hwang Sun-Won în raport cu traditia literara coreeana...Concizia, precizia si extremul rafinament stilistic sunt alte caracteristici esentiale pentru proza lui Hwang Sun-Won, evidente, de pilda, în atât de sugestivul text intitulat „Masti“ sau în „Luna si picioarele crabului“. Citindu-le si recitindu-le, suntem siliti sa ne amintim vocatia lirica a scriitorului, precum si marea sa arta de a folosi într-un mod extrem de profitabil din punct de vedere artistic fondul traditional al legendelor coreene. Numai ca, întotdeauna, tehnicile utilizate sunt socant de moderne, iar personajele sale se dovedesc a apartine pe de-a-ntregul sensibilitatii contemporane. „Ghiocurile“ si tulburatoarea poveste de dragoste care sfârseste prin a distruge totul e doar un exemplu în acest sens; aici, cele trei personaje implicate, un barbat si doua femei, nu vor forma niciodata asteptatul, poate, ménage à trois, ci se vor consuma în tacere, alegând, cel mai adesea, sa nu rosteasca pâna la capat adevarul, sa nu faca gesturile finale, ci doar sa astepte. Ce? Un sfârsit care nu întotdeauna se numeste moarte. Remarcabil este, apoi, faptul ca totul se petrece ca si cum autorul ar fi încercat sa priveasca oamenii vremii sale printr-un soi de inedit ochean întors, reprezentat de traditia folclorica si de practicile magice ancestrale. Si trebuie sa recunoastem ca succesul sau în aceasta curajoasa întreprindere este deplin. La fel cum deplina este si stapânirea mijloacelor artistice prin care scriitorul coreean face din copii personaje principale ale textelor sale. Astfel, „Vitelul“, „Un copil dintr-o alee“ sau „Rupere de nori“ stau marturie pentru inocenta cu care câte un baietel sau o fetita încearca sa se împotriveasca destinului sau evenimentelor istorice care le marcheaza existenta. De aici, un neasteptat sens al demnitatii vietii si al sperantei atât de necesare azi si-ntotdeauna, dar, deopotriva, al fragilitatii lumii contemporane, atât de marcate de razboaie si violenta. În fond, asa cum pare a spune în numeroase pagini ale sale Hwang Sun-Won, atâta vreme cât mai exista copii si povesti, înseamna ca lumea nu se va sfârsi. Caci, oricât de slaba poate fi lumina pe care ei o raspândesc, aceasta va reusi, totusi, sa împrastie umbrele si sa ofere speranta acelora care n-au uitat sa citeasca sau, daca nu, cel putin sa asculte povestile ce întemeiaza, iar si iar, lumea.