Scoala de morti frumoase
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Se poate vorbi despre un paradox Cristian Popescu: scriitorul clasic în viata si tânar în moarte, cu fire boema, dar constiinta artistica puternica, bolnav paradigmatic si nu numai, trupeste si sufleteste, ca altadata Eminescu, un escu, tot asa, de o frapanta originalitate ce desfiinteaza granitele dintre poezie si proza, fictiune si document, literatura si viata, amestecând totul si toate pentru a le distila dupa o reteta proprie.
Un spirit totalizant, cu apetit realist si metafizic, care însumeaza pe un acelasi plan realul si imaginarul, dar care, printr-o similara pendulare, se exprima „plenar“ tocmai în fragment si fragmentarism. Cunoscutele fracturi editoriale (simulacrul de carte „Familia Popescu“ din 1987, volumul drastic cenzurat „Cuvânt înainte“ din 1988) intra cu o trista ironie în acest relief scriitoricesc accidentat, contextul neprielnic întâlnindu-se cu texte parca mereu scrise si reluate, continuate si întrerupte, structuri formale si rani ce refuza sa se închida. O dubla disociere: fata de autorii sterili, care îsi mobilizeaza în van energiile creatoare; si fata de scriitorii incontinenti, pe care hârtia nu putea sa-i mai încapa... S-ar zice ca acest poet-prozator îsi construieste atent diferenta pe care o marcheaza, adâncind-o în fiecare pagina, printr-o miscare turbionara aparent libera, în fapt bine controlata si dirijata dinspre un centru creativ. Cristian Popescu, ca si Ioan Es. Pop, utilizeaza un lexic fara culori si arome tari, vocabule „etno“ si neologisme de ultima ora; vocabularul este însa la ambii „nouazecisti“ supus unor formidabile contorsionari, pâna când din cele mai plate si mai tocite secvente verbale iese imaginea socanta, grea de sens si greu de uitat.Sa deschidem acest postum „Caiet de citire si de caligrafie“, subintitulat „Fragmente de jurnal“ si alcatuit din texte de frontiera (jurnal-publicistica-proza) aparute la începutul anilor ’90 în „Luceafarul“, „Adevarul literar si artistic“ si alte publicatii culturale. Indiferent de tema, de subiectul abordat, intensitatea privirii autorului pare sa modifice structura realitatii, însasi compozitia aerului pe care îl respiram. Locurile si lucrurile familiare capata o lucire stranie, gesturile cotidiene se înscriu într-o mecanica absurda, în timp ce distanta sociala se micsoreaza pâna la anulare. În filele lui Cristian Popescu fojgaie cersetorii, mutilatii, estropiatii, surdomutii si nebunii cu acte, o umanitate bolnava pe crestetul careia scriitorul aseaza nimbul sfinteniei. Lumea jurnalului este în primul rând lumea lor, contemplata si asimilata de „subiectul cunoscator“, bun conductor de suferinta – a lui si a celorlalti: „Din mâna lipsa a cersetorului de la Universitate, din sânul lipsa al cersetoarei din Piata Victoriei, din picioarele lipsa ale baiatului care cerseste în Unirii si din alte câteva de-astea – pluteste si danseaza prin visele noastre cea mai frumoasa balerina de bar de noapte din Bucuresti. Din toate câte au curs, câte-au cazut si câte s-au rupt din noi o viata-ntreaga poti sa vezi, imaginându-ti-le, cât de departe se-ntinde plapuma roasa a timpului: de-la-Rai-pân'-la-noi-si-'napoi. Am vazut noaptea, în centru, la capatul bulevardului Carol, un baiat, un aurolac, care, plictisindu-se, arunca cât putea el de departe un pietroi. Masura în pasi daca l-a aruncat mai departe decât în celelalte dati, daca si-a batut singur, ca orice adevarat atlet, recordul. Si iar ridica pietroiul si iar îl arunca si iar masura cu pasii. Înainta nestavilit. Imagine a noastra brat la brat cu hohotul. Sisif-de-mahala.“ („Hohotul“).Boala proprie reverbereaza înspre si dinspre boala societatii si a timpului istoric, recuperând totodata un fond omenesc inalterabil, o lumina cu atât mai stralucitoare, cu cât este învelita în zdrentele mizerabile ale Tranzitiei. Daca în proza „nouazecista“ fundalul acesta social e important în sine si deci investigat cu ambitii neorealiste, în fragmentele de fata el este spart, descompus în unitati individuale declasate, dar pretioase în sistemul de valori al autorului. Se poate descoperi aici profunda religiozitate a lui Cristian Popescu (asupra careia voi reveni), convingerea, în linia modelului cristic, ca mântuirea va fi data celor sarmani, goi, saracilor cu duhul, personajelor de periferie, celor exclusi de la banchetul vietii si multumindu-se cu firimiturile sale. Asistam însa si la o translare din sfera sociala într-una strict individuala, la o convertire artistica a suferintei, smulsa lumii exterioare si transformata în registru al creatiei. Ba chiar în arta poetica: „MARTI. Un cersetor-copil (8-10 ani) în metrou; cu amândoua mâinile amputate, cam din dreptul coatelor; cu un soi de borseta, mereu deschisa, neagra, jerpelita, legata la brâu, în care sa-i bagi monezile (...) Nu stiu de unde si nu stiu cum, dupa ce destul de multa lume îi daduse câte o moneda, în vagonul metroului a aparut un balon rotund, galben; iar el, copilul-cersetor, s-a jucat vreun minut cu balonul, tot lovindu-l cu cele doua cioate mici, înaltându-l în aer cu cioatele, miscându-l rapid, zvâcnit, grotesc, în sus si-n jos, sarind si râzând în gura mare. De câte ori o sa am ocazia sa ma joc cu un balon am s-o fac numai cu coatele, tinându-mi mâinile îndoite. Mi-am dat seama brusc, în metrou, ca numai asa ai dreptul sa te bucuri de joaca cu balonul: numai cu mâinile taiate de la cot. Mi-am dat seama ca numai asa – lucru trist si penibil, dar perfect real – te poti juca de-adevaratelea cu balonul umflat (rosu sau roz, sau verde sau galben) al scrisului si al poeziei: numai cu mâinile amputate.“ („Zile“).Iata o mostra de „salt în golul înalt“: una dintre imaginile obtinute într-o stare de intensa concentrare, dupa o metodica personala ce face scriitura sa arda. Cristian Popescu e un adevarat performer al autentismului, suprapunând si facând aproape indistincte existenta diurna si scrisul nocturn, realitatea fizica si fantasmele personale. El reapropie eul biografic de eul auctorial, distantându-se programatic de modernism. Se desparte, fara regrete, si de postmodernism, mizând pe valoarea suprema a Bibliei si conturând un proiect anti-Babel. Poetul „în carne, hârtie si oase“ este chiar el, regizor si deopotriva actor, ferment luciferic si aluat divin. Binomul viata/ opera nu mai prezinta asadar vreo relevanta: cartile lui Cristian Popescu – si acest antologic volum nu face exceptie – sunt episoade nete ale existentei lui, fâsii de piele smulse si cercetate cu o masochista curiozitate. O permanenta curiozitate de sine. „Autospovedania si autodelatiunea“ devin, atunci, structurile discursive prin care acest egocentrism fara narcisism se exprima, si înca abundent, precum în confesiunile eroilor dostoievskieni: „Atâta merit s-ajung: moartea. Baba nebuna careia toate mormintele îi sunt rude de gradul saispe-saptâspe, dar nici un mormânt nu îi e mama, bunic, bunica sau tata. (Aici cititorii intoneaza, dupa cunoscuta melodie patriotica: Po-pes-cu, po-po-rul, Ro-mâ-nia/ Po-pes-cu, E-mi-nes-cu, Po-e-zi-a.) Atâta merit. Si când fac aceste exercitii de automutilare sunt – pentru ca le fac – mândru. Trage apa, Doamne! Trage apa lacrimii Tale peste mine! Bulboana lacrimii Tale, Doamne, sa ma traga la fund! Ma asurzeste hohotul diavolului. Atâta merit.“ („Autospovedanie“). Secvente coplesitoare, literatura pe muchie de cutit. Caci scrisul nu înseamna asternere a literelor pe hârtie cu detasarea comoda a autorului într-o postura de tehnician al cuvântului. Pe cel ce a scris „Arta Popescu“ scrisul îl implica în cea mai mare masura; si, implicându-l, îl consuma. Literatura nu mai e o colectie de floricele stilistice, dar o experienta extrema, în care spiritul creator îsi adânceste si îsi exploreaza rana, largind „jungla mentala“ a maladiei reale. Aproape firesc, în aceasta ordine rasturnata a lucrurilor, imaginile devin pedepse: „scriind si ca sa las pe hârtia spiritual-igienica lestul, mizeria, jegul pacatoseniei, de multe ori „imaginile“ sunt pedepse; sanctiuni pe care mi le aplic singur: înjuraturi de scârba profilactica ce mi se preling din coltul gurii pe barbie.“ („Lumea vazuta de sus, dinspre Dumnezeu“).Dezechilibrul de poète maudit, atât de expresiv literar, e contrabalansat printr-o „dâra de extaz“ ce traverseaza si impregneaza întregul „Caiet de citire si de caligrafie“. Nu e vorba numai de simpla copiere a câte unui Psalm, în fiecare noapte. Desi în carte apar numeroase imagini ale degradarii, cu toate ca scenele tipice sunt acelea în care o boala fara leac roade carnea si sufletul, o lumina de sus mângâie, din când în când, tesuturile bolnave si rasfrânge imaginea Ierusalimului ceresc. Prin acelasi efort de concentrare, diaristul cauta – în dragoste, în credinta, în mila – o „sclipire a nelumii în lumesc“. Si gasind-o, îsi priveste moartea, disparitia fizica, asa cum niciodata nu-si poate percepe scrisul: cu detasare, chiar cu relaxare. Moartea, pusa între ghilimele, e o simpla trecere catre viata de apoi, fara lestul dezagreabil si impredictibil al trupului. Singura institutie pe care ar vrea s-o înfiinteze acest ins anti-institutional si nonconformist prin excelenta s-ar numi nu altfel decât „Scoala de morti frumoase“ – fara vacante si fara repetenti. O scoala absolvita stralucit de Mihai Eminescu la 39 de ani.Iar de Cristian Popescu, la 35.