Cazul Ion Caraion (V)
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Exista printre aceste documente ce te doboara de tristete unul care arata, fara echivoc, o criza de constiinta, un regret radical fata de acest
compromis moral. E o Declaratie din 4 mai 1967 semnata cu numele adevarat (civil) al poetului, Stelian Diaconescu. O marturisire tragica, o încercare de a iesi dintr-o situatie umilitoare în grad maxim. La trei ani de când semnase angajamentul de colaborare cu Securitatea, poetul are un moment de luciditate si se rusineaza de ceea ce face. Este hotarât, în consecinta, sa renunte. Îi este, pur si simplu, scârba de el însusi si cere crutare. Un document cutremurator: „Am trait în viata numai pentru scris si pentru libertatea frumusetii lui. Nu împotriva talentului, nici a gloriei si nici a pâinii altuia si în orice caz nu împotriva tarii mele. De asemeni, n-am cautat sa fac din harul, cultura sau inteligenta mea o trambulina, spre a ma aranja din punct de vedere material. Spiritul arivist a fost departe de a ma caracteriza vreodata. În vreme ce altii alergau dupa oase si ciolane, eu am abandonat de bunavoie situatii facute, aparând naiv o himerica independenta a literaturii. Poate ca am gresit sau am exagerat. În orice caz, consecintele au fost groaznice. Fusesem orgolios. Nu mai sunt. În niste împrejurari departe de a fi normale, când putinul ce mai supravietuise din mine trecuse de limitele disperarii si ale nebuniei, dupa ce nu mai aveam nimic pe lume, dupa ce am fost închis, dupa ce mi s-a confiscat opera, dupa ce mi s-a spus ca va fi arsa (ceea ce a dezorganizat si schimonosit cu totul mintea mea), dupa ce am fost osândit, un moment de tragic impas m-a transformat (ca sa ma pedepsesc si eu însumi? din lasitatea de a trai? nu stiu...) m-a transformat în ceea ce-mi fusese vreodata mai odios. Sunt trei ani de când primiti din parte-mi consemnari conforme cu adevarul, neviciate de vreun subiectivism, despre oameni considerati de mine – în majoritatea cazurilor – unii palavragii, altii vrednici de a ma îngretosa. Dar de mine însumi, prezentându-vi-i cum sunt, sau cum sunt macar în parte, a ajuns sa-mi fie si mai greata. Nu ma mai pot suporta, am ajuns la crize de nervi si insomnii devastatoare, ma ucid. Considerati-ma cum veti crede, corect sau necorect, fiti cu mine drepti sau cruzi, luati masuri împotriva mea de natura a ma lichida sau priviti-ma ca pe un caz limita, dovediti-mi bunatate sau suprema asprime, crutati-ma sau ba, da de astazi eu nu va mai pot fi de un atare ajutor, nu mai pot continua îndeletnicirea aceasta, care-mi provoaca o imensa scârba de mine. Adevarat, (...) în fond a creat pentru altceva. Daca veti întelege, daca macar acum veti întelege, voi fi de mai mult folos tarii. Daca nu, o sa termin. Si cine termina nu mai sufera“.Documentul explica, în buna masura, în ce conditii puscariasul Ion Caraion a semnat pactul pe care acum îl detesta. Este ceea ce se banuieste de la început: detinutul l-a semnat „când putinul ce mai supravietuise din mine trecuse de limitele si ale disperarii si ale nebuniei (...), din lasitatea de a trai?“ etc. Motive umane, motive ce trebuie retinute când analizam acest caz de dedublare dramatica. Daca este asa – si nu ne îndoim ca asa s-au petrecut lucrurile – pentru ce continua, înca 14 ani, aceasta îndeletnicire ce-i produce greata (pâna în 1981, când pleaca în exil)? Din nefericire, Artur n-a putut abandona îndeletnicirea pe care Ion Caraion o considera odioasa... A continuat, cum s-a vazut, sa-si redacteze cu mestesug scriitoricesc notele informative catre Maiorul / Colonelul Albescu...Acum, daca încercam sa vedem efectele acestor delatiuni, ce constatam? La o privire generala si în absenta tuturor documentelor se poate observa ca ele n-au produs, totusi, efecte devastatoare. Nimeni n-a fost închis, am impresia, în urma notelor date de Artur. Singurul semn de întrebare apare în relatarea ambigua despre jurnalul lui N. Steinhardt. Acolo, da, apare o mica suspiciune: nu se întelege clar rolul jucat de Artur în aceasta afacere. O vor descurca, poate, într-o zi biografii lui Ion Caraion sau ai lui N. Steinhardt... În rest, este limpede ca Securitatea l-a folosit pe Caraion pentru a se informa privitor, cu precadere, la exilul românesc din Paris. Aceea este tinta principala. „Artur“ i-a servit, trebuie sa spunem, cu abnegatie. Le-a provocat mari necazuri prietenilor sai din Franta care, altminteri, îl primeau si-l adaposteau? Nu stim, ce stim din rapoartele lui secrete este ca Securitatea era bine informata, cunostea cam tot ce se petrece în comunitatea româneasca de la Paris. Am impresia ca volumul îngrijit de Delia Roxana Cornea si Dumitru Dobre nu cuprinde toate documentele acestei colaborari. Daca-mi amintesc bine, dupa plecarea lui Caraion, au aparut, în foileton, în „Saptamâna“, mai multe fragmente din presupusul „Jurnal“ al poetului. Nu le regasesc în volumul citat. Autorii nu le-au reprodus, probabil, ca sa crute unele susceptibilitati (ma gândesc la relatarile despre biografia Monicai Lovinescu). Este de înteles aceasta prudenta, dar pentru a elucida pâna la capat acest caz, repet, fara precedent în literatura postbelica româneasca, trebuie sa cunoastem toate piesele din dosar...Revin la „victimele“ acestor delatiuni. Nu le pot identifica pe toate în aceste fastuoase, jenante încondeieri. Preda, Nina Cassian, E. Barbu. D. Tepeneag, Paul Goma, Crohmalniceanu, N. Breban, Ion Negoitescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu?... În grade diferite si cu dovezi aproximative (respinse, uneori, chiar de ofiterii care „lucreaza“ pe scriitori), Artur da relatii despre ei, dar relatiile nu le fractureaza destinul si nici opera. Le-a creat, desigur, neplaceri, a încurajat (în cazul Preda) bârfele ce circulau în jurul sau, în fine, Artur s-a defulat, cum se zice, vorbindu-si de rau prietenii si dusmanii. Spun aceasta nu pentru a justifica un compromis moral greu de acceptat, ci pentru a vedea lucrurile în adevarata lor dimensiune.Mai greu de calculat sunt efectele în cazul emigratiei române. Aici raul provocat de Artur pare a fi, indiscutabil, mai mare. Ce mi se pare inacceptabil este, între altele, ca el patrunde în intimitatea vietii unui individ si reproduce, în note adresate serviciilor secrete, „micul infern“ al individului (cazul Virgil Ierunca, de pilda). Delatiunea politica intra, în astfel de situatii, în zona de jos a mizeriei umane. O bucurie rautacioasa domina aceste sinistre dezvaluiri... În rest, peisajul dezolant al unei profesiuni vechi de când lumea... Regimul totalitar a reactivat-o si a organizat-o bine, trebuie sa recunoastem, din moment ce el a reusit sa atraga si sa manipuleze oameni ca Ion Caraion.Singura concluzie pe care deocamdata o putem trage este ca, rasfoind acest dosar, nu trebuie sa ignoram nici un moment faptul ca în el este vorba de tragedia unui poet autentic si ca tribulatiile, slabiciunile, compromisurile lui (grave, de neiertat) nu trebuie sa ne faca sa respingem opera lui literara. Daca, asa cum s-a spus, opera nu poate scuza si, în cele din urma, nu poate izbavi opera de omul ce-a scris-o, nici biografia, oricât de întunecata ar fi în anumite împrejurari, nu poate sa justifice negarea estetica a operei. Este mai de folos, pentru literatura si pentru morala din preajma ei, sa spunem adevarul despre amândoua fara partinire, dar si fara exces de indignare.