Sari la conținut

Discursul traditional umanist. Finalul unei epoci care întârzie sa dispara. III

articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13
» cultura cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu


Fara a restrânge totalitatea celor doua modele de gândire cred sa putem defini proiectul kantian din perspectiva problematicii constructiei notiunii de subiect ca fiind, înainte de toate, epistemologic integrabil, în vreme ce constructia teoretica pe care Herder o opereaza produce dislocarea aceleiasi notiuni din sfera teoriei cunoasterii la nivelul esteticii subiectului.

Ce presupune acest lucru? Ca între cele doua viziuni nu exista o ruptura structurala, ci una de ordin metodologic, însa tocmai aceasta divergenta metodologica va ajunge ulterior sa faciliteze între proiectul kantian si cel herderian proliferarea unei mutatii conceptuale ireversibile. Faptul de a considera opera lui Shakespeare ca produs al geniului absolut înseamna, nici mai mult nici mai putin, a reduce semnificativ rolul cunoasterii. Însa, dincolo de aceasta concluzie, care aduce cu sine o transformare profunda a adevaratului scop al cercetarilor kantiene, ramânând distanta înaintea exaltarii lui Herder, se instituie o dilema cu adevarat esentiala: aceea conform careia totalitatea stiintelor umane pare sa se fi instituit dincolo de limitele oricarei forme de legitimare aflata în directa relatie cu traditia de unde se reclama. În alta ordine de idei, ceea ce numim azi „subiectul uman“ nu ar fi decât o pura fictiune lingvistica. Prin urmare, tot ceea ce a fost considerat o manifestare la nivelul ontologiei devine rodul iluziei teoretice.

Problema fundamentala consta în a decide în ce masura aparitia stiintelor umane este rezultatul unei transformari conceptuale legitime sau, dimpotriva, consecinta unei extensii pur sintactice unde se gaseste un loc pentru confuzii între notiunea de sensibilitate si oponentul sau traditional, „masina rationala“.

Este cât se poate de clar, daca ne propunem sa subscriem unui model de formalizare care se manifesta autonom, adica independent de orice variabile estetice, ca stiintele umane nu au nicio sansa sa subziste... Însa aceasta consecinta nu survine ca rezultat al pragmatismului agresiv si extrem de bine elaborat al „stiintelor pozitive“, ci din chiar slabiciunile manifeste ale stiintelor umane, unde ceea ce realizeaza cu adevarat (din pacate) legatura între conceptele de baza nu-si gaseste aplicabilitatea în termeni reali. Astfel încât stiintele umane ramân, prin excelenta, tributare unei forme de virulenta utopica înlauntrul careia se prezerva un set de valori inactive.

Este cât se poate de evident ca timpurile în care traim nu ne permit expresii lirice. Nu exista nici un loc, la fel de bine nu exista nici o forma care sa conserve melancolia. Postmodernismul, din acest punct de vedere, nu face decât sa întârzâie demersul unei epoci unde ceea ce primeaza este reprezentat de o forma de violenta care depaseste prin complexitatea ei ceea ce credem a fi apusul vechii traditii. Putem opune lui Nietzsche o forma perimata a unei deconstructii emotionale a vechii traditii, „reconstructia modelelor active“. Or acest apus este de-a dreptul grotesc, mult prea grotesc câta vreme nici un reper valoric nu mai reprezinta, la nivel mental sau ontologic, ceea ce odata numeam axiomele culturale. Acest apus nu are nimic sa ne spuna...

Modelul kantian, asezat la limita divergentei cu optiunea herderiana, reprezinta tocmai intentia de a oferi o sansa unui viitor care, dincolo de a-si planifica resursele în functie de iertari, de esecuri sau de deceptii, care în mod fals contureaza umbra unor potentiale proiecte, propune modelul implicabil al unei rationalitati ce devine capabila sa integreze variabile ale gândirii, fara a se împiedica de ceea ce credem a fi natura sensibilitatii.