Cum mor elfii?
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura cultura politica »
Autor: ALEXANDRU Bogdan Duca
Pentru o necesara filosofie a istoriei
Dintr-o istorie de cel putin trei milioane de ani (cam cât estimeaza arheologii), umanitatea nu se poate raporta decât la ultimele cinci milenii. Istoria noastra începe cu unificarea celor doua Egipturi în timpul faraonului Menesh si are un final deschis în ceasurile acestea de noapte, când, între prieteni, încerc sa umplu niste pagini cu gândul la o necesara si nescrisa filosofie a istoriei.Suntem, prin urmare, constienti doar de o infima parte a istoriei noastre, si nici de aceasta pe de-antregul. Restul este mitologie sau ceva oricum irelevant. Scriind acestea ma apuca groaza la gândul ca, de fapt, nici cele cinci milenii de istorie nu mai conteaza. Secolul XX, un secol al sfârsitului de istorie, un secol în care lumea si-a dat masura cam în toate aspectele sale (atât cele pozitive, cât si cele negative) e probabil nu numai concluzia umanitatii, dar si unicul timp care mai conteaza. Peste secolul XX nu mai putem trece si dincolo de acest secol conclusiv nu prea mai pare interesant sa ne coborâm în istorie. Sa ne ocupam de istorie ca sa aflam ce? Nu mai poti avea motivatie decât ca... arheolog.Secolul XX ne-a irosit complet. Nici macar un termen al definirii timpului nostru nu mai exista. Traim în postmodernitate (un fel foarte interesant de a transcende atât contemporaneitatea, cât si istoria). Nici mari descoperiri stiintifice nu mai putem face. Ne-am atins limitele din toate punctele de vedere. Poate ca au mai ramas de cucerit stelele, însa... sunt stelele pentru oameni? Si, daca credinta mea în unicitatea vietii din Univers este adevarata, ce mare cucerire va fi aceea de a explora n constelatii în care nimeni nu poate sa locuiasca, de a vedea nenumarate stele ce nu ne pot încalzi si de a irosi inutil combustibil pentru a urmari spectacolul unui Univers care, pur si simplu, nu este pentru noi?Solutia ar fi întoarcerea la istorie. Dar ce istorie? Cea pe care nu o mai cunoastem? Cea pe care, daca am cunoscut-o, am stiut sa o irosim în doar 77 de ani (1914-1991), atât cât a durat secolul XX? O istorie pe care am nimicit-o, prin aplicarea ideilor sale, prin demitizarea basmelor sale si prin uitarea faptelor sale marete. Caci Platon a murit o data cu ultimul totalitarism, iluminismul a murit o data cu esecul democratiei în postmodernitate, marile religii au sucombat în fata secularizarii. Ce a ramas din istoria noastra de – repet – doar cinci mii de ani constientizati? Nimic. Nici macar material didactic...Muzeele, care trebuiau sa pastreze vie o memorie a timpurilor trecute, au devenit fie cavouri înfricosatoare, cum le vedem în România, fie monstruozitati comerciale, cum am vazut, de exemplu, în Austria. Bisericile, tablourile, statuile au devenit, datorita secolului XX, simple si monumentale exemple de arta abstracta, menite sa ne arate cu totul altceva decât au fost ele harazite în rostul-destinul lor initial. În 77 de ani am terminat cu totul putinul (cinci mii de ani din trei milioane!) pe care îl aveam din civilizatia umana.Dar în secolul XX a fost cel putin un om care a mai încercat sa salveze ceva. Si a pus totul într-o poveste, a lumii de altadata, dar si a lumii noastre. În povestea aceasta, lumea a fost daruita de Dumnezeu catre doua popoare, elfii si oamenii. Elfii aveau multe daruri, dar aveau si un defect, erau nemuritori. Oamenii aveau putina întelepciune, putine înzestrari, dar marele lor dar era acela ca pot transcende totul prin moarte. Darul mortii era cel mai maret si cel mai misterios dintre darurile pe care divinitatea le facuse oamenilor.Dar un dar are o mica mare problema. Trebuie întrebuintat de cel care îl primeste si trebuie întrebuintat bine. Din pacate, impresia mea este aceea ca oamenii, ca si elfii, nu stiu sa moara.În mitologia lui Tolkien elfii mor. Mor pentru ca vor sa moara (în batalii sau din dragoste) si nu pentru ca acesta ar fi darul lor fiintial. De aceea, moartea lor este una nimicitoare. Nimic nu mai ramâne din ei, nici macar amintirea... Caci, cum spune Galadriel, o Doamna a elfilor, „istoria devine legenda, legenda devine mit. Iar lucrurile ce nu trebuiesc uitate au cazut prada uitarii“. Aceasta nu îi deranjeaza pe elfi. Ei sunt niste fiinte ale intervalului. Lumea aceasta este (era) un interval pentru ei, iar nemurirea lor, care îi împiedica sa ajunga la devenire, necesita un loc al sau, care sa sufere de aceeasi boala placuta a nemuririi.De aceea, elfii nu devin nici colectiv si nici individual. Nu îi intereseaza decât o arta „gratuita“, ca ritm al vietuirii nemuritoare, si, eventual, riscul de a cadea în aventurile razboaielor sau ale amorului.Oamenii timpului nostru nu ar trebui sa îsi poata permite acest lux elfesc, al gratuitatii vietuirii. Nu ar trebui sa uite, nu ar trebui sa poata sa faca arta pentru arta si nici sa cada în aventuri precum amorul si razboiul. Pentru ei, totul ar trebui sa aibe un sens fiintial. Daca un elf moare pe câmpul de lupta, el o face fara urme: devine nimicnicie, rod al Nimicului din care a fost creat. Daca se îndragosteste si se umanizeaza, este condamnat la aceeasi nimicnicie a capriciului.Dar oamenii? Pentru ei razboiul are o miza existentiala majora. Ei nu sunt prada a Nimicului, ci sunt daruiti cu moartea. Nu e putin lucru sa mori ca om. Cât despre iubire, si ea este supusa devenirii mortii si nu se poate face fara asumarea acestei dimensiuni. Totul are un sens pentru oameni. Pe ei nu îi asteapta, ca pe elfi, plictiseala nemuririi sau nimicirea ca si consecinta a aventurii. Omul nu este facut sa fie un aventurier, ci un cavaler, un om al destinului asumat, al luptei si al iubirii pentru si pâna dincolo de moarte. Darul sau, darul mortii, exclude din oficiu nimicirea, nimicnicia. Aceasta daca stie sa îsi asume darul...Ce poate remarca si Tolkien în cei 77 de ani de sfârsit de istorie, ceea ce constat si eu (subiectiv, dar ce e aia obiectivitate?) la 16 ani dupa acest secol nebun si nefiresc, e faptul ca multi oameni devin, spre nenorocul lor, elfi.Nu avem oameni mai întelepti ca în timpurile noastre. Un prunc de sapte ani este mai evoluat decât toti filosofii Greciei antice luati la un loc, accepta cu fireasca naturalete lucruri pentru care Arhimede facea crize de bucurie, sarind gol din baie.Totul, pentru omul timpurilor noastre, este la fel de gratuit ca viata elfilor. Iubirea este un capriciu, razboiul un lucru impersonal. Cunoasterea este o chestiune depasita (ce mai ramâne de cunoscut? ce informatie nu se gaseste la un click distanta?), iar totul pare sa-si fi gasit limitele sale maxime. Astfel, devine caduc sa stai sa mai faci... metafizica sau teologie. Desigur ca le mai faci (faci teologie politica, teologia sexului, metafizica probabilistica sau ontologia verzei de Bruxelles). Si atunci? Mai poti aprecia darul mortii? Desigur ca nu.Am devenit atât de minunati, încât putem spune despre noi ca suntem asemenea elfilor. Si, asemenea elfilor, riscam sa pierdem darul esential al Divinitatii: Moartea.Si, daca nu murim, atunci nu ne mai ramâne decât alternativa nimicniciei.