Muzeul si extraterestrii
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Aflam din sectiunea gastronomica a „Observatorului cultural“ ca, recent, dna Ana-Maria Popescu, dupa un efort „sisific“ de vointa a înghitit un ghiveci sau o varza, chin în urma caruia a ramas cu „un fel de satietate gretoasa“. Curiozitatea consta în faptul ca dna Popescu s-a fortat singura sa „înghita“ ceea ce nu-i cade bine la stomac, desi, declara domnia sa, „Îmi place mai mult ideea de stufat. E o mâncare grea si intangibila. Nu oricine gateste un stufat bun. E arta mare si trebuie ceva experienta, ce sa mai zic de legumele din care se face“. Varza ori ghiveciul care a îngretosat-o pe amatoarea de stufat se numeste … „Flacara a verbului românesc“, o încercare monografica dedicata Muzeului Literaturii Române de eminentul muzeograf Corneliu Lupes, autorul unor pasionante „Itinerare memorialistice bucurestene“, aparute anul trecut. În ochii Anei-Maria Popescu încercarea monografica a lui Corneliu Lupes este un „demers ratat“, o „fictiune usor paranoica“, suferind de „subiectivism bolnav“, de „autism“, de „viziune paseista“ si de multe alte boli ce o fac nedigerabila. În consecinta, „regreta nespus ca vor exista persoane carora le va pica în mâna o asa-zisa carte“ si-i îndeamna pe „posibilii cititori sa fie drastic selectivi si sa refuze un produs prefabricat de mintea si viziunea neadecvate ale cuiva“. Mai ramânea sa cheme Politia, Procuratura, Psihiatria… În realitate, „asa-zisa“ recenzie despre „asa-zisa“ carte nu pare a fi decât o tenebroasa reglare de conturi în interiorul unei prestigioase institutii, Muzeul Literaturii Române unde, ca peste tot, de mult rufele nu se mai spala în familie, ci la gazeta. Calificativele la adresa acestei încercari monografice a lui Corneliu Lupes nu sunt sustinute de niciun argument, citatele doveditoare lipsesc, de erori incriminabile nici vorba : „recenzia“ este o însiruire de acuzatii gratuite, fara suport. Mobilul deranjului stomacal („satietate gretoasa“) resimtit de autoare este simplu si cât se poate de transparent: „Am aflat despre mine ca sunt, în ochii unui venerabil coleg de la muzeul la care lucrez, deja!!, de paisprezece ani, ca sunt, nici mai mult nici mai putin, decât o «extraterestra». Pentru el munca mea si a colegilor mei care fac proiecte este ceva de domeniul sf-ului. Lucru care nu ma deranjeaza câtusi de putin (…) Ma deranjeaza, însa, profund, si am destule ecouri ca nu doar pe mine, faptul ca judecati de genul acesta, pur personale, apar într-o carte care ar fi trebuit sa fie monografia muzeului (…) Ca om care munceste într-o institutie, mi se pare frustrant si nedrept ca altor oameni, care poate chiar sunt interesati de muzeu, li se ofera, în locul unui volum echilibrat, fictiunea usor paranoica a unui personaj din alt veac (…) Dupa autor, istoria muzeului începe într-un illo tempore, dar si acela vag, si se sfârseste în fictiune, pentru ca la ultimul nou departament înfiintat, unde este o echipa care lucreaza în proiecte europene, sunt niste «extraterestri». O fi de bine, o fi de rau?“ Deschid volumul si constat ca e „de bine“ : „extraterestrilor“ de la Muzeul Literaturii Române le sunt dedicate mai bine de zece pagini, mai multe decât lui Perpessicius, primul director al muzeului si „parintele muzeisticii literare românesti“ sau, cu vorbele lui Serban Cioculescu, „model de frumusete etica si stea de orientare profesionala“. Ultimele rânduri din capitolul dedicat „extraterestrilor“ cu care se si încheie volumul suna asa: „…Atât profesional cât si moral, nu putem încheia aceasta ilustrare fara a-i pomeni pe actorii care l-au secondat pe Sande Vârjoghe. Acestia sunt: Dorotheea-Eugenia Nicolescu, Dragos Neagu, Ana-Maria Popescu, Ruxandra Târca, pe care-i felicitam si-i admiram, chiar daca nu reusim sa folosim întotdeauna acelasi vocabular, fiind, pentru unii dintre noi, «extraterestri»“. În privinta acuzatiei de paseism, mai trebuie spus ca acesta, „paseismul“, este la el acasa într-un muzeu?! Sigur, „futuristii“ vad altfel lucrurile sau, mai exact, le vad mai departe, proiectate prin ingeniozitate si… electronica în viitor si în spatiul virtual, dar si unii – „paseistii“ – si altii – „extraterestrii“ – au acelasi scop (ideal!): sa-i tina pe morti în picioare. Iar despre Muzeul Literaturii Române se pot spune multe, bune sau mai putin bune, un singur lucru nu se poate spune : ca este o groapa cu morti. Si este meritul tuturor specialistilor de acolo ca-i tin pe morti în viata. Logofatul Gligorcea Sa nu va imaginati ca mi-e usor: saptamânal citesc prostii cu carul! Unele publicatii ma trimit cu gândul la oraselul unde s-a rasturnat carul cu… stiti dvs. ce. Si mai greu e cu „textele“ nelipsite de idei destepte, dar trântite într-o limba româna… chinezeasca, aproape imposibil de descifrat. Cu atât mai greu de înteles, cu cât e împanata cu argoticele aduse de internet ori cu lexicul abreviat al franc-englezei, care ma fac sa prefer esperanto. Suferintele limbii române sunt multe si mari, poate iremediabile. De aceea ma trezesc copiind cu mâna, ca diacul vechi, oazele de frumoasa limba româneasca din revistele noastre, câte si unde mai sunt. Am ales „Literatorul“, din care las la o parte „textele“ ce fac din viata lui Eminescu un roman politist si din episoadele suferintei lui pretexte de ancheta detectivistica la capatul careia Maiorescu se vede acuzat de complot contra poetului national. Ma opresc întâi la evocarea unei minuni traite de Mircea Radu Iacoban în junete, la Voronet, si descrisa acum, la batrânete, într-o limba româna cum nu mai scriu decât unii moldoveni care nu l-au tradat pe Sadoveanu. E vorba despre deschiderea unui mormânt descoperit acum 40 de ani în interiorul bisericii de la Voronet : „Când rangile au ridicat piatra, s-a auzit un pocnet de parca s-a deschis o sticla de sampanie. Si a aparut logofatul Gligorcea, îngropat la 1600, întreg-întregut. Nu stiu care-i explicatia – poate structura speciala a solului, poate cine stie ce îmbalsamare, poate chiar vreo fâlfâire a aripii duhului sfânt – l-au pastrat pe Gligorcea în toata fiinta sa trupeasca neatinsa. Barbat nalt, de aproape 2 metri, fusese îngropat nu în racla, ci culcat pe o blana groasa de stejar, peste care s-a asezat un covoras înflorat. Avea fata cafeniu pergamentoasa si o barba rosie ondulata, coborând valurita peste piept. De gât avea atârnata, legata cu un snur negru, potcoava calului – pare-se ritual funerar vechi si cu anume semnificatii magice. Capul si-l odihnea pe o pernita de catifea, rosie cândva, sinilie acum: rupta într-un colt, lasa sa se vada fulgii de hamei cu care o umplusera jupânitele celui de-al 17-lea veac. Raposatul era îmbracat într-o haina lunga, spuzita cu zeci de bumbisori, asezati doi câte doi (…) Se vedea limpede si pricina mortii logofatului: o rana la genunchi, strâns legata în fese de in. Astfel de rana o putea dobândi doar calare – semn ca Gligorcea si-a prapadit zilele în cine stie ce lupta despre care cronicarii nu s-au învrednicit a scrie… Minunea înfatisarii lui Gligorcea s-a însotit repede de minunea mistuirii lui: la contactul cu aerul proaspat, trupul s-a topit, devenind cenusa. Hainele au ramas sa pastreze forma corpului, ca un cocon chitinos de libelula din care a tâsnit întru zbor fiinta cea transparenta si aripata. Îsi va fi facut Gligorcea cine stie ce planuri înalte atunci, la intrarea într-un nou veac – si uite ca i-a fost dat sa fie adunat cu matura si farasul spre întoarcere în gropnita de la Voronet.“Al doilea text pe care vi-l ofer pentru placerea lecturii e un fel de reportaj despre Liliecii lui Marin Sorescu. Nu stiu cine e autorul Octavian Darmanescu si, spre rusinea mea, e pentru prima oara când îl citesc: un talent remarcabil, o savuroasa naratiune critica inspirata de Bulzestii marelui nostru poet : „“Cum spusei, Tranca a avut darul asta al lui:/ A plâns în ma-sa“ („Darul lui Tranca“). Satul vine în pelerinaj, pune urechea pe burta mamei, unii chiar traduc: „I-auzi, ca toti golanii sunt la putere“. Într-adevar, comunistii fac acum legea: „începura astia sa are/ Cu tractoarele duminicile/ astia nu mai stiu de sarbatori/ Nu stiu de rusine./ Nu stiu de credinta./ Niste gagauti“ („Începura“). Satul vede bine, vede ca Dumnezeu nu-i mai baga-n seama, ca i-a dat pe mâini rele: „Mai de mult era Dumnezeu mai jos,/ Ne vedea mai bine, zicea maica,/ Acum, s-a suit sus rau,/ nu mai are ochi pentru noi/ si ofta“ („Când era Dumnezeu mai jos“). Dar Tranca ramâne consecvent. Plânge-n burta mamei. Plânge cu ochii ei, plânge parc-ar auzi „Goarna de apoi/ Pe podul lui Giurca“ („Spânzuratul“). (…) Bunaoara Constanta lui Cotoarba, care sta bolnava la pat, nu mai poate mulge capra. Marchiza, caci asa o strigau, e adusa cu forta de Cotoarba, care nu stia s-o mulga, si suita-n pat, lânga muribunda, care-o libereaza pe loc de surplusul ei sfânt. Marchiza sta blând si se uita cu interes la icoana cu Pruncul din perete: „De-o fi sa nu va ajungeti din lapte/ Ne-om întelege noi, poate ca se gândea ea,/ Si gândurile ei parca erau întelese/ Si se puteau citi si pe chipurile celor doi/ din casa/ Si pe obrazul Maicii Domnului./ Erau fericiti si ai din icoana,/ ai din cer, cum ar veni/ Si ai de pe pamânt“ („Marchiza“). Cronica Bulzestilor n-a fost un experiment, ci o întreprindere deliberata. Literar, Marin Sorescu a facut din Bulzestiul natal un contracandidat serios al Humulestilor, al Rasinarilor si al Silistei Gumesti. Ciclul „La Lilieci“ fotografiaza o rezervatie rurala. Orizontul Bulzestilor are un circuit închis, bulzestenii nu ies din hotarele lor decât împinsi de nevoie : „Când treceai dintr-un sta într-altul era ca si când te duceai / în strainatate“ („Copaceanca“). (…) Negustori palmati si asi în calculi, oltenii lui Sorescu se înfratesc cu dracul pentru a trece puntea. Iar dupa ce o trec, trag linistiti o cruce“.