Papagali de decembrie
articol aparut in Cultura, nr. 153 din 2007-12-13» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Am citit mult despre batrânete, despre psihologia acestui complicat anotimp uman, de la docte cercetari stiintifice pâna la studii, la fel de docte, ca sa nu mai vorbesc despre cartile si jurnalele celor ce au simtit nevoia sa le descrie sau sa se descrie. În ceea ce ma priveste, însa, în ciuda optimismului multora, n-am gasit nimic încurajator. La urma urmei, cum ar fi putut sa ma consoleze cartile, sa-mi creeze o imagine diferita de ceea ce îmi sopteste în fiecare clipa propriul organism? Caci, spunea Democrit, „batrânetea este o mutilare a corpului, care ramâne întreg: le are pe toate dar din toate lipseste ceva.“ Lecturile de acest gen sunt bune doar la tinerete, când nimic nu doare pâna la insuportabil, când cuvintele nu au greutatea experientei proprii. Se spune ca întelepciunea ar fi câstigul principal al vârstei, dar privind în urma, si mai ales la cele ce se petrec în jurul nostru, nu este greu sa descoperim ca ne-am nascut si traim într-o lume care nu are nevoie de întelepti. Si nici de memorie. Cât despre mine, daca de memorie nu ma pot plânge, nu stiu daca voi ajunge vreodata sa strabat drumul pâna la întelepciune. Pentru ca altfel nu m-as mai întreba dezarmat: „Ce fel de oameni suntem? Ce se întâmpla cu noi? Cum de suportam toate câte se petrec sub ochii nostri?“ Un întelept s-ar grabi sa spuna ca asa suntem facuti, ca acestea ne sunt datele esentiale si ca, la asa structura, asa fapte. Altii ne-au asigurat ca toti câti au trecut pe aici ne-au lasat nu numai câte o gena a nestatorniciei, a superficialitatii exasperante, ci si o alta, a resemnarii si supunerii. Una din observatiile lui Schopenhauer pare sa ni se potriveasca întocmai si, anume, ca Dumnezeu a facut lumea ca sa o ia dracu! Iar noi am fi printre cei… luati! Cred ca în prea putine locuri de pe pamânt absurdul guverneaza totul cu atâta consecventa ca la noi, unde timpul nu are decât o singura dimensiune: acum si aici! Ignorând trecutul, neînvatând nimic din lectiile lui si lipsiti de simtul viitorului, n-ar fi exclus ca vasul rabdarii sa fie foarte mare si, de aceea, revarsarea lui petrecându-se rar, zgomotos si cu mult sânge. Iata, este decembrie, si parca nu-mi vine sa cred ca de la Revolutie au trecut 18 ani. De atunci, cu foarte mici oscilatii, sentimentele dominante au ramas aceleasi: ura si violenta. Mai mult, se poate lesne observa chiar o nevoie de violenta. Si, aceste sentimente sunt întretinute cu iresponsabilitate la orice nivel al societatii. Si cum sa nu fie asa, când incompetentii, veleitarii, nechematii ocupa locuri chiar mai bune decât în vremea lui Ceausescu. Potrivit documentelor si aliantelor am ajuns oarecum în pas cu vremea (N.A.T.O., U.E. etc.), dar cu sufletul si cu reformele în învatamânt, sanatate si cercetare stiintifica suntem înca foarte departe de minimumul necesar. Si în loc ca energiile natiei sa fie orientate spre ceea ce ar fi obligatoriu, în locul unui proiect de viitor, jocul penibil de-a politica nu înceteaza: se fac si se desfac partide. La ordin, si nu pe criterii doctrinare. Si se cultiva papagalii.
Numarul acestora ar trebui sa ne îngrijoreze, caci tot mai multi repeta frazele celor doi-trei lideri de partid si, ca urmare, îsi deleaga raspunderea si dreptul de a gândi liber. Cei ce îi ridiculizeaza pe activistii lui Ceausescu pentru ca îi repetau papagaliceste cuvântarile ar trebui sa se înroseasca ascultându-i pe cei de azi, dupa 18 ani de libertate. Si pe cei ce le tin trena verbala. Cine si-ar fi putut imagina în acel, de acum îndepartat, decembrie, ca defectele sadite de un regim unanim detestat îi vor supravietui acestuia atât de trainic? Mi-e imposibil sa uit acele zile si nopti tensionate din decembrie ’89, când, pe o ceata cumplita si când victoria înca nu se transase, auzeam glontul ce izbea masina în care ma aflam: am avut atunci certitudinea ca traiesc cel mai important moment al vietii mele. Si marturisesc ca n-as fi regretat chiar daca toate s-ar fi sfârsit atunci, inclusiv viata. Azi, dupa ce am reusit sa-i cunosc foarte bine pe cei ce se afla unde nu le este locul, ma straduiesc, fara succes, sa înteleg bizareriile istoriei. Pentru acestia au murit atâtia naivi? Da, asa se vede. Dar unde sunt ceilalti? In acele nopti pline de sperante si candoare, am descoperit un adevar pe care cred ca nu l-am repetat cât ar fi trebuit si nici nu l-am strigat destul de tare: atunci când vom fi capabili sa ne dorim cu tarie, la fel ca acum 18 ani, un lucru, toti ca o singura fiinta, nu am nici o îndoiala ca minunea se va împlini. Mai înainte, însa, va trebui sa redescoperim demnitatea nationala, sensul libertatii si importanta actiunii solidare. Celor mai dureroase întrebari, însa, nici chiar batrânetea nu le-a gasit raspuns. Un raspuns convenabil.