Un mare barbat de stat – Ionel Bratianu
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura memoriei »
Autor: DAN BERINDEI
Au trecut 80 de ani de când unul dintre cei mai mari barbati de stat ai României – daca nu cel mai mare – a trecut în nefiinta. El este însa mai departe lânga noi, privindu-ne gânditor si dojenitor din fotoliul sau de granit. Monumentul care-l reprezinta a scapat aproape nevatamat de actiunile demolatoare carora le-au cazut victime, fara apel, atâtea monumente ale Bucurestilor si, în primul rând, cel al lui Ion C. Bratianu, tatal lui Ionel, pe care – iata! au trecut aproape doua decenii! – liberalii zilelor noastre nu se gândesc sa-l refaca si sa-l reaseze în inima Bucurestilor, acolo de unde el – cel dintâi dintre fondatorii României moderne – privea la progresele tarii sale. Ionel Bratianu abia împlinise, doar de câteva luni, 63 de ani, când, dupa grabnice zile de suferinta, a parasit lumea aceasta. Primul ministru al României îl urmase pe regele întregitor, încetat din viata în vara din acelasi an. Prin moartea lui Bratianu, românii au pierdut atunci o personalitate puternica, unica în felul ei, un om întreg, o vointa inteligenta, cel care izbutise ca nimeni altul sa conduca România în momente decisive ale existentei ei.Ion C. Bratianu îsi pusese nadejdea în fiul sau, Ionel, si avusese dreptate. Îl crescuse, ca si pe ceilalti copii ai sai, în cultul natiunii si al datoriilor fata de tara. Învatase cu oarecare usurinta, datorita însusirilor sale native si inteligentei sale, dar daduse, uneori, si impresia unei neîmpliniri fizice. Ca prim-ministru, i se întâmpla sa primeasca oaspetii întins pe o canapea, fara ca acesta sa fie vreun semn de desconsiderare, ci doar cel al unei oboseli a trupului sau. Un profesor francez avea sa-l caracterizeze astfel, când avea 19 ani: „în pofida aparentelor de moliciune, el este atent, muncitor, are inteligenta prompta si precisa“. A învatat la Sf. Sava, apoi a urmat un an elementar la Scoala de Poduri si Sosele din Bucuresti, pentru a pleca apoi la Paris, unde avea sa stea din 1883 si pâna în 1889. A urmat ca auditor extern cursurile Scolii Politehnice, a absolvit Scoala de Poduri si Sosele si a urmat, fara a-si obtine însa si licenta, Facultatea de Matematici a Sorbonei. Tânarul inginer s-a întors în tara în 1889, în momente grele pentru tatal sau. „Vizirul“ îsi încetase, dupa 12 ani, lunga si rodnica guvernare, înfrânt de o opozitie neiertatoare, careia i se alaturase pâna si fratele sau, Dumitru. Ion Bratianu se afla în amurgul vietii. În situatia pe care a gasit-o, Ionel Bratianu s-a socotit dator sa se afirme ca un fel de cap al familiei, mai ales ca, în cursul lungii sale guvernari – exemplu pentru natiune! – Ion Bratianu nu-si îmbunatatise starea materiala, ci, dimpotriva, contractase niste datorii apasatoare, care i-au determinat partizanii sa recurga la o subscriptie publica pentru a-i veni în ajutor. O tempora! O mores! Angajat ca inginer de lucrari publice, subordonat al lui Anghel Saligny, constructor al podului de la Cernavoda, inginer de cai ferate, inginer hotarnic, administrator al mosiei de la Florica, Ionel Bratianu a reusit, printr-o activitate intensa si neobosita, sa redreseze situatia materiala a familiei. Având în vedere „moliciunea“ sa congenitala, faptul a fost cu atât mai remarcabil.Dupa o jumatate de deceniu de la reîntoarcerea sa de peste hotare, Ionel Bratianu a hotarât, la patru ani de la încetarea din viata a tatalui sau, sa se dedice politicii. În 1895, a obtinut un mandat de deputat în colegiul I din judetul Gorj, iar doi ani mai târziu, noul conducator al liberalilor Dimitrie A. Sturdza l-a inclus ca ministru al Lucrarilor Publice în guvernul pe care l-a format. În decursul celor 30 de ani urmatori, Bratianu n-a fost ministru doar timp de sapte ani – 1900, 1905, 1908, 1911, 1912, 1920 si 1921. A ocupat, ca titular sau interimar, alternativ si uneori simultan, aproape toate portofoliile – Lucrarile Publice, Finantele, Agricultura si Domeniile, Externele, Razboiul (armata) si – în teribilul an 1907 – Internele. În 1909, sustinut de o parte din fruntasii partidului si în primul rând de Oculta dirijata din umbra cu mâini sigure de Eugeniu Carada, el a dobândit conducerea partidului liberalilor si prin aceasta a devenit primul lor ministru „de serviciu“; între 1897 si 1927, doar în anii 1911, 1912, 1920 si 1921 el nu va fi conducator al guvernului. Întreaga istorie a României în cele trei decenii amintite nu poate fi înteleasa dincolo de personalitatea lui Ion I. C. Bratianu. Un rol hotarâtor l-a avut în linistirea marii rascoale din 1907, sarcina extrem de delicata; de asemenea, el a fost principalul autor al legilor menite a îmbunatati soarta taranimii în perioada urmatoare tragicei confruntari. A înteles ca nimeni altcineva necesitatea unor schimbari fundamentale în România regelui Carol I, pentru realizarea unui mai bun echilibru social si pentru a se pregati strângerea laolalta a românilor în România Mare si ca, pentru aceasta, trebuia realizata o noua reforma agrara si schimbat fundamental sistemul electoral. Cu staruinta si abilitate, si-a convins partizanii sovaitori si chiar ostili acestor mutatii de baza si chiar a izbutit sa-l pregateasca în aceasta privinta pe batrânul monarh. Izbucnirea razboiului mondial a impus o amânare, dar el a ramas consecvent mai departe, hotarât a înfaptui aceste schimbari, ceea ce va si realiza dupa încetarea marii conflagratii.Pâna atunci, el avea sa fie marele conducator al natiunii în momente de grea încercare. Cu mâna sigura, a stat la cârma României. S-a izolat în discretia sa de cei din jur, chiar de cei mai apropiati partizani politici, pentru a nu-si risca planul. Desi era convins de necesitatea intrarii în razboi, pentru a pregati si justifica desavârsirea unificarii statale, primul sau obiectiv – ca si al tatalui sau, în anii premergatori Razboiului de Independenta – a fost asigurarea neutralitatii si evitarea angajarii României în conflict alaturi de Puterile Centrale, de care o lega un tratat. De la început, hotarârea sa a fost luata, dar secretul momentului intrarii în lupta l-a pastrat pentru sine cu o dârzenie impresionanta, suferind cu stoicism atacurile cele mai nedrepte. A stiut sa tina în sah marile puteri din ambele tabere si, totodata, cu aceleasi dârzenie si intransigenta, a purtat negocierile cu Antanta, negocieri care aveau sa asigure continutul pe care-l dorea tratatului din 4 august 1916. Dupa intrarea României în razboi, s-a dovedit cel mai nimerit prim-ministru în momentele grele prin care România a fost sortita sa treaca. Cu ajutorul generalului Berthelot si a misiunii militare franceze, s-a straduit sa asigure refacerea armatei dupa momentele grele care au impus retragerea în Moldova si a reusit sa asigure continuitatea vietii de stat si a vietii societatii românesti închise în „mica“ Românie a refugiului. Constrâns sa se retraga de la putere, ca urmare a iesirii marelui aliat vecin, a Rusiei, din jocul razboiului, l-a îndrumat din umbra pe regele Ferdinand în privinta succesorilor sai la guvernare – generalul Averescu, Alexandru Marghiloman si generalul Coanda – si, totodata, cu o rara tarie de caracter – ca si fiul sau Gheorghe în vremurile grele de dupa 1944 – a refuzat sa paraseasca teritoriul national, înfruntând primejdia arestarii si a judecarii sale de catre vremelnicii sai biruitori. În lunile de toamna ale anului 1918, a pastrat legatura si i-a îndrumat pe fruntasii miscarii de eliberare a românilor din monarhia dualista austro-ungara, contribuind la pregatirea scenariului desavârsirii unificarii statale. Redevenit prim-ministru la 29 noiembrie/ 12 decembrie 1918, lui i-a revenit sarcina realizarii marilor sale planuri de reforma, atât în privinta introducerii votului universal, cât si privind efectuarea noii reforme agrare, care a trebuit sa fie realizata diferit în provinciile nou alipite, ca si în Vechiul Regat, tinând seama de deosebirile existente. De asemenea, lui i-a revenit sa reprezinte România în Conferinta de Pace de la Paris si sa apere drepturile nationale cu o fermitate impresionanta si cu o demnitate care ar putea servi ca model oamenilor politici români de astazi. Ca si Churchill dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, Ionel Bratianu n-avea sa se bucure de sprijinul electoral necesar în primii doi ani urmatori încheierii razboiului. Dar în ianuarie 1922, avea sa revina la guvernare pentru a conduce România – cu o întrerupere de vreun an – pâna la moartea sa, si lui avea sa-i revina organizarea noului stat desavârsit. Înfaptuirea celei mai mari reforme agrare din istoria României, încoronarea Regelui Ferdinand si a Reginei Maria la Alba Iulia în 1922, adoptarea noii Constitutii în 1923, legea minelor, o noua lege a învatamântului, legea pentru regimul apelor, legea pentru unificarea administrativa din 1925 si decretul pentru noua împartire administrativa, ca si realizarea echilibrarii bugetelor si treptata redresare economica a tarii, dupa cumplitele încercari ale razboiului si dupa ocupatia unei bune parti din teritoriul national, aveau sa reprezinte meritele incontestabile ale acestei ultime guvernari, întrerupta doar între martie 1926 si iunie 1927, prin guvernele Averescu si Stirbei, sugerate însa regelui tot de Bratianu.Anul 1927, în care vor avea loc ultimele luni de guvernare ale lui Ionel Bratianu, avea sa fie anul fatidic, în care inima regelui Ferdinand-Întregitorul a încetat sa bata, la 19 iulie. Timp de câteva luni, în vremea Regentei, Bratianu a continuat sa fie prim-ministru al tarii. La 21 noiembrie l-a primit acasa pe Nicolae Titulescu, pentru ca, în ziua urmatoare, ceea ce parea o simpla raceala sa se agraveze. Doua operatii succesive n-au putut evita sfârsitul sau, pentru toti neasteptat, în dimineata zilei de 24 noiembrie. Moartea barbatului de stat a produs consternare. Disparea cel caruia i se datora în mare masura nu numai faurirea României, ci si organizarea ei. Poate ca doctorul Nicolae Lupu, adversar politic al sau, avea sa-i faca cea mai frumoasa si dreapta caracterizare. „Tip reprezentativ... Bratianu întrunea în el toate calitatile primordiale ale poporului român, altoite pe o individualitate rara nu numai în istoria noastra, dar si în istoria lumii“. Personalitati de talia lui Ionel Bratianu au fost rare, este însa evident ca astfel de oameni nu trebuie uitati. Exemplul lor trebuie reînsufletit pentru a oferi modele generatiilor urmatoare si mai ales tinerilor români ce vor urma.