Între doua lumi
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura literara »
Autor: FLORICA COURRIOL
Traducerea româneasca a romanului lui Edgar Reichmann, „Rasel“, recent aparut la Bucuresti are ca motto binecunoscuta formula a lui Flaubert: Doamna Bovary sunt eu. Vom fi tentati sa interpretam personajul feminin al povestirii de fata ca o porta-voce a autorului. Vom vedea însa, pe masura ce înaintam în lectura, ca si personajul masculin, Mathieu sau Matias – dupa locuri si timpuri – este în mod evident tot un dublu al scriitorului. „Între doua lumi“ ar fi fost poate un titlu tot atât de potrivit pentru o naratiune ce ne poarta în intimitatea a doua vieti, a doua epoci, a doua sisteme ideologice opuse, ca pentru a sugera complexitatea omului (în genere), a individului în vâltorile istoriei, când nimic nu mai e doar alb-negru, când ambiguitati de tot felul deseneaza personalitati surprinzatoare – uneori chiar si pentru ele însele!Povestirea se desfasoara paralel, pe doua voci: una obiectiva (auctoriala), alta subiectiva (a eroului narator). Ele se deosebesc si grafic, ultima fiind totdeauna în litere aldine. Pe la mijlocul cartii apare a treia voce: a Raselei, personaj vazut pâna atunci doar din unghiul autorului sau din unghiul naratorului (al lui Mathieu), care se explica nu direct, ci prin jurnalul gasit dupa disparitia ei. În felul acesta sunt completate toate „golurile“ si misterele lasate de autor sau de confesiunea lui Matias/Mathieu, iar Rasel apare sub adevarata ei înfatisare. La misterele si întrebarile din prima parte a cartii vin raspunsurile femeii ce le crease ori provocase. Trecerile de la o „voce“ la alta sunt sustinute de schimbari de registru stilistic – ceea ce reprezinta unul din farmecele acestei carti. „Rasel“ e un roman alert, evocarea curge atragator, autorul nu insista decât atât cât trebuie pe contextul istoric, evitând pedanteria, ca unul ce-si considera cititorul destul de instruit, de inteligent ca sa priceapa din trei fraze. Povestea familiei Lilienthal din „orasul austro-ungar Kronstadt, numit în limba româna, dupa caderea imperiului habsburgic, Brasov“ este repede creionata : negutatorul de fier vechi, Maurice, are doi fii gemeni, dintre care unul va ramâne cu el (si va avea o fiica, pe Rasel), iar celalalt merge sa faca medicina la Paris, în ciuda protestelor batrânului: „Un evreu nu trebuie sa se faca medic caci nu-si poate câstiga pâinea decât daca Dumnezeu îi procura bolnavi. Nu e moral !“ Acesta va avea la rândul sau un fiu, pe Mathias, personaj principal al cartii. Cei doi copii vor creste în medii diferite : Rasel în umbra Carpatilor, la Brasov mai întâi, apoi la Bucuresti, iar Matias în capitala Frantei ; fetita nu cunoaste decât ritualurile rigide impuse de bunicul comun, baietelul are bona englezoaica si colegi rautaciosi ce-i spun „le boche“, adica „nemtoiul“ din cauza numelui cu sonoritati germane (cred ei). Este motivul pentru care îsi adapteaza numele la calendarul catolic… Prima lor întâlnire are loc cu ocazia vizitei pe care Lilienthalii din România o fac la Paris, în 1937, la Expozitia universala :„Speranta de pace pe care o trezea manifestarea, splendoarea inaugurarii ei astâmparau temerile francezilor. Speranta era falsa, splendoarea prindea mucegai. Etiopia capitulase în fata armatei lui Mussolini care se pregatea sa cotropeasca Albania ; teritoriul Spaniei republicane se restrângea, Roma si Berlinul îsi trimiteau avioanele în sprijinul lui Franco. Pe de alta parte, Moscova mobiliza Brigazile Internationale în ajutorul republicanilor, în timp ce Stalin împusca parintii revolutiei din octombrie. Împreuna cu sufletul, lumea îsi pierdea mintile.“ Copiii ignora acele evenimentele majore, importante pentru ei nu sunt decât acelea ce-i privesc direct. Cât si atractia reciproca ce se naste acum pentru a dura o viata.Ceea ce face din Rasel o femeie atragatoare nu sunt neaparat ochii ei verzi ori pistruii de pe fata ei lata, ci personalitatea deosebita, atitudinile ei surprinzatoare, deciziile care lasa perplex pe oricine. Iar în primul rând pe varul ei bun, Mathieu. Desigur, destinele eroilor cartii sunt dependente de mersul Istoriei. De o parte si de alta a Europei, cele doua familii evreiesti vor avea de îndurat pe lânga frica, umilinte, pierderea celor dragi. Întâmplarile tragice, povestite cu luciditate, de unul sau altul dintre cei doi eroi, se fixeaza în memorie, precum imaginile unui film cu subiect previzibil, dar cu scene înfioratoare. Pare aproape de înteles de ce, dupa razboi, Rasel devine o militanta comunista înfocata. Varul ei, dupa studii stralucite si o casatorie de conventie, intra în diplomatie; i se ofera, la un moment dat, un post chiar în capitala României : parasind „fastul mediteranean pentru meleagurile si saracia dunarene“. Bucurestiul, „cu bulevarde spatioase, mirosind a frunze moarte si a ploaie i s-a parut frumos, familiar. Îi placea curgerea neintrerupta, înceata a trecatorilor. (…) A înteles, totusi, repede ca gratia nostalgica a orasului ascundea tristetea locuitorilor. Adevarat, Cortina de Fier se ridicase putin.“ Dar…O masina stationeaza permanent în fata imobilului în care locuieste diplomatul. Microfoane sunt implantate în ambasada si la el acasa. Iar verisoara are un post important la sectia de Relatii internationale a Partidului. Apoi la o mare editura. Doar ca nu mai este atât de fanatica precum era în tinerete, caci recunoaste singura, întrebata de varul diplomat ca „Dupa vremea entuziastilor a venit cea a descurcaretilor. Supravietuiesc…“ Invitata la un târg de carte în Elvetia, verisoara ramâne în Occident, iar diplomatul, declarat „persona non grata“, rugat sa-si paraseasca postul. Întâmplarile vietii fac ca cei doi veri-amanti sa se regaseasca în Africa, unde si începe povestirea, de fapt. Rasel, vesnica rebela, prefera lumii occidentale triburile africane, pe care le studiaza ca etnolog. Pe când pentru Mathieu, „traind izolat în confortul cartierului european de pe colina, tara adevarata, profunda, a ramas un mister …Nu cunoaste decât aspecte exterioare : ciudata absenta a anotimurilor, enigmaticele jungle raspândite pe malurile lagunelor paralele cu oceanul, adierile acre sau fetide ale pietelor africane, mizeria vesela a colibelor din orasul de jos…Ocupat de problemele sale administrative, de îndatoririle protocolare si mondene, de aventurile sale trecatoare, populatiile tarii – vreo saizeci de etnii, fiecare cu dialectul si traditiile ei – i-au ramas straine. Din viata lor, Mathieu cunoaste numai ce reiese din rapoartele si staticile predecesorilor.“ Aici, fugind de viata usoara pe care o duc albii, atrasa de ocean, preferând sa se scalde lânga cimitirul ciumatilor, sa doarma în colibe precum localnicii, sa traiasca cât mai aproape de ei, Rasel va sfârsi tragic: e muscata de un sarpe veninos. Chemat în ajutor, Mathieu îsi rememoreaza în avionul particular al bunului sau prieten si fost coleg de scoala, ce-l duce spre Rasel, întreaga lor poveste ; din cauza unor conflicte frontaliere localizate în apropiere, avionul va ajunge prea târziu pentru ca Rasel sa mai fie salvata. Odata cu sfârsitul zborului deasupra tinutului african se termina si rememorarea lui Mathieu. Si începe confesiunea Raselei – moarta în realitate – prin lectura jurnalului. Naratorul e altul, mai bine zis alta, caci odata cu primele fraze din jurnalul eroinei se schimba si tonul povestirii (nu degeaba „Madame Bovary c'est moi!“). Prin asta, Edgar Reichmann, pare sa se apropie de arta unui Camil Petrescu (dupa cum se poate observa si în foarte complexul sau roman, „Întâlnire la Kronstadt“), substituindu-se unui personaj feminin rând pe rând enervant si atragator, detestabil si înduiosator. Cele o suta de pagini de jurnal reiau, cum spuneam, povestirea lui Mathieu; filtrata de constiinta femeii, observatia e acum mai acuta, judecata mai aspra, verdictul mai greu.Fragilitatea personajului feminin caruia i-ar fi placut sa nu se fi nascut „în aceasta periferie trista a Europei“ contrasteaza cu imaginea femeii sigure, bataioase, lucide care îi da de furca lui Mathias cel tentat sa uite, sa treaca cu buretele uneori, sa se arate întelegator fata de oameni, fata de istorie – relevante în acest sens sunt pasajele despre Greneralul reabilitat (Antonescu). E imposibil sa percepi Istoria în acelasi mod, daca ai trait în lumi diferite, pare sa fie mesajul acestei carti, dar nu e imposibil sa ramâi surd si orb la evenimente chiar daca nu ai luat parte efectiv la ele. Este aceasta datoria unui cetatean al lumii – cum pare sa fie Mathieu, acest alter-ego al autorului. Fiindca, la sfârsitul lecturii, întelegem ca Edgar Reichmann, asumându-si motto-ul flaubertian, realizeaza unitatea perfecta pe care ar forma-o cele doua personaje daca ele ar coexista într-o singura entitate. Mai suntem tentati sa credem ca si noi facem parte din spatiul magic al povestirii, ca Rasel suntem noi… Se adauga pasage poetice fermecatoare, cum sunt descrierile peisajelor africane, savurosul autoderiziunii (a propos de doctoratul despre scrierile polemice ale lui Eminescu), ce te fac sa nu observi ca traducerea (din franceza) are unele poticneli de film vechi, care „sare“ pe alocuri. Dar nu te împiedica sa gusti un romancier „care-l cucereste pe cititor fara sa-l forteze“ – cum ar spune un critic actual, Alex Stefanescu, despre un alt autor franco-român în impecabila sa „Istorie a literaturii române contemporane“.