Drieu la Rochelle: intre uitare, controversa si blam
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura literara »
Autor: IOAN LASCU
Pierre Drieu la Rochelle a fost si ramâne înca unul din cei mai contradictorii si contestati scriitori francezi ai secolului trecut. Nascut în 1893 si disparut în 1945, la 15 martie, ca urmare a unui suicid, Drieu la Rochelle provenise dintr-o familie catolica de conditie mic-burgheza, destul de saraca. A luat parte direct la evenimentele majore ale timpului sau: mobilizat în armata franceza în vremea Primului Razboi Mondial, integrat, pâna în 1925, în miscarea suprarealista, actor de prim plan al extremei drepte franceze în perioada interbelica si colaborator al regimului nazist de ocupatie (1940-1944). Drieu la Rochelle este totodata autor al mai multor volume de versuri si romane, dintre care câteva s-au bucurat de o relativa glorie în epoca: „Beloukia“, „L’homme à cheval“, „Les chiens de paille“. Însa cartea lui cea mai faimoasa si, în acelasi timp, cea mai socanta si atacata din toate partile, ramâne, neîndoielnic, „Jurnalul“, scris între 9 septembrie 1939 si 14 martie 1945. Om al extremelor, Drieu la Rochelle a avut o aparitie meteorica în suprarealism, atras, probabil, de caracterul radical. „Aproape suprarealist în 1924“, el este clasificat între „companionii provizorii“ ai miscarii de care se îndeparteaza în 1925. La început, prin 1920, Drieu la Rochelle putea fi întâlnit în grupul celor apropiati de miscarea dadaista (André Breton, Paul Eluard, Philippe Soupault). Putin mai târziu s-a împrietenit cu Jacques Rigaut si Louis Aragon. Opera din perioada suprarealista este în general mai putin cunoscuta decât romanele ulterioare. Nu trebuie sa omitem totusi „Mesure de la France“ (1922) si romanul „Feu follet“ (1931), tradus recent în româneste cu titlul „Focuri vii“. În acest roman ca si în nuvela „La valise vide“ (publicata în volumul „Plainte contre inconnue“, Gallimard, 1924) el crea personajele Alain si Gonzague carora le atribuia unele trasaturi împrumutate de la Jacques Rigaut, suprarealist fervent care s-a sinucis în 1929. Îl va urma René Crevel, care îsi va pune capat zilelor în 1935. Violenta si suicidul au fost predicate uneori de suprarealisti, iar aceste doua figuri marcante, dincolo de dramele lor personale, ar fi dorit sa puna în aplicare ideea funesta ce bântuia gândirea suprarealista: nebunia si sinuciderea ca acte ale unei revolte gratuite. Drieu la Rochelle, obsedat îndelung de acelasi gând, se va sinucide la sfârsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Ruptura de grupul lui Breton s-a produs devreme, în 1925, desi Drieu contase printre semnatarii primului manifest suprarealist, „Un cadavre“ (1924), pamflet ce-l viza pe Anatole France. Principalele reprosuri adresate de el suprarealistilor îi învinuiau de neputinta de a deveni efectiv revolutionari si de ignorarea celui mai mare tel al vietii: cautarea lui Dumnezeu. El a expus aceste motive reale ale unei despartiri neasteptate în doua scrisori publicate în revista proprie, „Les Derniers jours“ (1927).Etapa dintre cele doua razboaie este cea mai fecunda. Cea mai mare parte a romanelor, aproape toate autobiografice, este scrisa acum. În acelasi timp, el îsi afirma deschis simpatia pentru extrema dreapta, pentru Charles Maurras si gruparea politica l’Action Française, adera la Partidul Popular Francez, de care se îndeparteaza de câteva ori. Ezitarile politice, ca si nestatornicia în amor, probeaza instabilitatea gândirii si a afectelor. Stima, amestecata cu invidie, fata de Charles Maurras, caruia îi admira forta si abilitatea politica, ramâne singura constanta a conduitei sale. De altminteri, optiunile mereu în schimbare, un fel de du-te-vino perpetuu al sentimentelor si gândurilor, releva, cui vrea sa-i înteleaga atât de multele gesturi bizare ori confuze, o instabilitate psihica destul de marcata, care explica, în buna parte, decizia finala de a se sinucide. Evident, Drieu la Rochelle a fost sfâsiat între luciditatea gândirii, pe de o parte, si între precaritatea si indecizia sentimentelor si a optiunilor, pe de alta parte. În casatorie a fost constrâns sa accepte doua divorturi, în dragoste a trecut de la o femeie la alta: Colette Jéramec (Myriame), Emma Besnard, Marcelle Jeanniot-Dullin, Victoria si Angelica Ocampo, Nicole Bordeaux, Alexandra Sienkiewicz (Olesia), Constance Wash (Dora), Cora Caetani, Christiane Renault (Beloukia) si înca altele, în timp ce în politica a oscilat între dreapta franceza, independenta si, în al Doilea Razboi Mondial, între Hitler, Mussolini si Stalin, în functie de victoriile de pe front ale uneia sau alteia din tabere. Învelit în giulgiul unei ignorari deliberate, vreme de saizeci de ani, din pricina colaborarii consecvente si declarate cu regimul nazist de ocupatie, omul politic Drieu la Rochelle l-a tras dupa el pe scriitor. În Franta, publicarea ineditelor si reeditarea unei bune parti a operei au luat amploare de abia în anii '90. O tacere absoluta a planat îndeosebi asupra „Jurnalului (1939-1945)“, acolo unde el depune marturie asupra activitatii politice si literare, asupra optiunilor si reflectiilor dintr-o perioada tulbure si totodata jenanta a istoriei franceze. Abia în 1992 „Jurnalul“ a fost publicat la Gallimard (versiune integrala), iar în România el va ramâne inedit pâna în 2006, când a fost tradus (de Maria Vazaca si Sanda Oprescu) si publicat la Grupul Editorial Corint. A glosa acum asupra „Jurnalului“ scriitorului colaborationist Drieu la Rochelle înseamna a dezvalui mai întâi liniile de forta care strâng laolalta o multime strivitoare de amintiri, impresii, confesiuni, adnotari, reflectii si scurte comentarii privind biografia si cartile sale, politica, istoria si literatura epocii. Toate acele notatii graviteaza în jurul celui de al Doilea Razboi Mondial, dar recursul la trecut este cvasi-permanent. „Jurnalul“ este o marturie sincera, lucida, fara menajamente si cruda pe alocuri a unui Drieu care nu-si ascunde greselile, peripetiile, riscurile asumate în cazul optiunilor politice pentru fascism, nationalism si antisemitism si care nu se cantoneaza departe de violenta si de dictat. Din aceste motive, liniile de forta ale vastei marturii jurnaliere sunt: - un jurnal intim, o marturie a inimii, fiindca femeile si iubirea se constituie într-o prima sursa a scriiturii acelui seducator înversunat care a fost Drieu;- un jurnal politic în care martorul consemneaza si comenteaza multe evenimente ale vremii, fapt ce îi interzice disiparea în spuma a tot felul de detalii nesemnificative, precum Amiel sau Gide. - un jurnal de scriitor în care acesta ne dezvaluie, cu destula parcimonie, totusi, detalii si aspecte legate de procesul de creatie al mai multor carti; - un jurnal de reflectie prin care Drieu încearca sa se explice, sa-si justifice anumite gesturi si decizii, sa descopere o cale de urmat pentru a se salva si, cu totul surprinzator, o cale catre meditatia religioasa care nu trece numai prin crestinism. Daca latura intima a „Jurnalului“ poate sa incumbe, cel mult, unei autocontestari, uneori unui autodafé, atitudini ce nu sunt departe de caintele unui Don Juan întors la sentimente mai bune, latura politica furnizeaza inamicilor, ca si judecatorilor severi, dar drepti, principalele ratiuni de condamnare a unui colaboratonist care nu si-a renegat niciodata aliantele si partipris-urile. În fond, Drieu a fost un nationalist perpetuu deceptionat de conditia morala a societatii si de rolul politic jucat de statul francez dupa Primul Razboi Mondial. Asa cum releva analizele diseminate de-a lungul „Jurnalului“, Drieu sesizase repede slabirea politica si decaderea Frantei din rândul marilor puteri mondiale. Pentru a preveni si a evita dezastrul, exact cel ce s-a petrecut în iunie 1940 prin capitularea Frantei, el viseaza o Europa federala, unde Franta va ocupa un loc cuvenit unei puteri de planul doi. Problema care-l chinuia venea din incertitudinea privitoare la hegemonia acestei federatii, fiindca el refuza de la bun început o tutela anglo-saxona, considerata a fi cea mai proasta solutie. Drept pentru care, la începutul razboiului, sperantele lui se leaga mai ales de Germania nazista si mai rar de Italia fascista. De aceea, el ajunge numaidecât colaborator al regimului de ocupatie si apologet al lui Hitler, despre care spune ca-l va iubi pâna la capat, în ciuda tuturor greselilor, ignorantei si minciunilor. În ochii lui Drieu, Hitler ar fi încarnat idealul politic si anume: mândrie fizica, alaturi de cautarea unui stil, a prestigiului si a eroismului razboinic si chiar nevoia romantica de a se epuiza, de a se distruge pe sine într-un elan incalculabil, nemasurat, excesiv, fatal (cf. nota din 7 august 1944). În consens, Drieu declara ca toate nadejdile îi sunt îndreptate catre Germania, dupa care nu ezita sa adreseze reprosuri aceleiasi Germanii si lui Hitler, când le intuieste slabiciunile din politica externa. Îl compara pe Hitler cu Napoleon, amândoi fiind expresia unor dorinte, credinte, neputinte ale oamenilor, a sperantelor si disperarii lor, drept pentru care repudierea va fi venit prea târziu, în ultima clipa. Mai mult, Hitler comisese aceeasi greseala ca si Napoleon: atacase Rusia. Dupa parerea lui Drieu, falimentul politicii hitleriste este semnul cert al decadentei, al crepusculului geniului european: lipsit de imaginatie, de creativitate, de posibilitatea de a evada „din cercul magic al natiunii“, „din scleroza vechii diplomatii militariste si imperialiste“ (v. nota din 16 februarie 1943).Germania este acuzata de lipsa de spirit revolutionar, ceea ce nu le lipseste Rusiei Sovietice si lui Stalin. În tot cazul, spre sfârsitul razboiului Drieu saluta ridicarea Rusiei si a comunismului, dându-si totodata seama ca acesta va fi distructiv, atroce, nemilos fata de generatia sa, careia îi prezice o moarte lenta sau subita. Imperialismul rus era admirabilul profitor al unui razboi pe care nu-l declansase (cf. nota din 29 martie 1944). Rusii reprezentau un popor tânar si numeros, cu un spirit revolutionar eficient, iar Stalin, ca si Hitler odinioara, era un conducator providential. Din aceasta nevoie de conducator providential se trage dispretul lui Drieu fata de democratiile vestice si fata de Winston Churchill. Scriitorul francez aderase mai întâi la Hitler din cauza unei nevoi de ordine si, în al doilea rând, neuitându-si deloc originile normande si temperamentul de om al nordului, pe care le-a exaltat într-atâta! Oroarea viscerala fata de democratie – ca si la Hitler! – este secondata de repulsia epidermica fata de comunism, care era totusi preferabil revenirii, în prim-planul politicii europene, a batrâniciosilor anglo-saxoni si aranjamentelor democratice (cf. notele din 25 aprilie 1943 si 29 martie 1944). În plus, Drieu la Rochelle resimte aceeasi repulsie fata de burghezia înstarita si, ca atare, aderenta lui politica ramâne pentru totdeauna ambigua. Sovaiala, ambiguitatea, ezitarile au subminat mereu o fiinta care se simtea puternica prin constitutie, dar care s-a dovedit fragila prin demersuri si optiuni. În orice caz, aversiunea fata de democratiile burgheze, inclusiv cea americana, si, ca urmare, încrederea în ordinea germana predicata de Adolf Hitler, au abatut asupra lui blamul si ignorarea deliberata. De aceea Drieu la Rochelle a fost si este înca unul din condamnatii de trista faima ai celui de Al Doilea Razboi Mondial. Îndoielile si „eternul sau pesimism“, transferul de simpatie de la un sef politic la altul îi probeaza suficient lipsa de convingeri ideologice. Per total, e vorba de o viziune nociva ce se intersecteaza cu un pesimism istoric si cultural înca si mai puternic decât pesimismul lui politic. În al doilea rând, exista înca o ratiune forte pentru ca sovaielnicul Drieu sa fie incriminat si blamat: antisemitismul declarat în mai multe rânduri. „Îi urasc pe evrei“, scrie el într-o nota datând din 8 noiembrie 1940. Regreta chiar casatoria cu Colette Jéramec, prima lui sotie, care era evreica. De altminteri, regasim la el sentimentul traditional fata de „pericolul evreiesc“. Ca si Hitler, Drieu este sigur ca evreii sunt implantati peste tot: la Hollywood, în presa franceza, în diplomatia internationala si în toate afacerile prospere. Asemenea lui Charles Maurras, Drieu sufera de un antisemitism politic, caruia i se adauga un rasism biologic. În virtutea acestui fapt, el nu sesizase ca slabiciunea politicii lui Hitler se ascundea în elementele ei rasiale. Mai mult, Drieu nu stia aproape nimic despre realitatile terifiante ale lagarelor de concentrare naziste. El a ignorat complet Holocaustul, dar acest fapt nu-l disculpa. A avut, totusi, destui prieteni evrei, ceea ce îi îngaduie lui Julien Hervier, autorul Introducerii la „Jurnal“, sa afirme ca antisemitismul lui Drieu este pur si simplu o iesire intelectuala violenta ce nu se transforma niciodata în abjectie la nivelul conduitei private. Dincolo de toate controversele si de blamul ce l-au vizat, Pierre Drieu la Rochelle s-a afirmat ca un excelent scriitor care nu a scris decât pentru a da un raspuns la chemarea imediata a vietii. Ultimul roman, „Mémoires de Dirk Raspe“, schiteaza în oglinda, portretul unui sinucigas, cu gândul la Van Gogh. De aceea, crede si Julien Hervier, sângele triumfa definitiv asupra cernelii iar literatura pare a fi incapabila de a restaura valorile vietii. Pentru Drieu la Rochelle literatura a nu a fost nici defulare si, cu atât mai putin, nici vindecare.