Unde mai este filosofia?
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura ideilor »
Autor: Bogdan Duca
Anei, un raspuns...Filosofia este iubire de întelepciune? Poate ca astfel o simteau anticii si medievalii. Poate ca asa era înca gustata de catre filosofii de dupa ruperea ratiunii de teologie. Poate ca asa o resimteau înca, în secolul XX, oameni precum Nae Ionescu, Constantin Noica si cine stie ce alti filosofi „provinciali“ din întreaga lume.Acum filosofia este „sistematizata“, devenind... filozofie. Vorbirea despre iubire în filozofie poate presupune fie joculete fenomenologice, fie superioara ironie. Cât despre întelepciune, confruntarea filozofilor actuali cu aceasta presupune foarte multe rezerve. S-a terminat cu teologia, s-a terminat cu metafizica, s-a terminat chiar si cu fenomenologia. Ce treaba mai au filozofii cu acest concept, transcendental, Sophia? Este chiar un concept neserios. Avem acum informatii, avem nevoie de interpretarea informatiilor. Ce treaba ar mai putea avea filozofii cu întelepciunea? Caci întelepciunea nu este informatie, ci este o stare, o atitudine. Or, pentru stari, avem televiziune, carti lejere, droguri si sex. Cât despre atitudine, nici o forma a întelepciunii nu poate sa se compare, în ceea ce priveste efectul datator de stare, asezator în imediat cu o ideologie... O ideologie, oricare ar fi aceea, este de o mie de ori mai accesibila si implicit mai eficienta (acesta este un termen cheie al timpului nostru) decât starea de întelepciune, stare la care oricum nu poti ajunge prea usor, trebuind, de cele mai multe ori, sa te multumesti doar cu... iubirea de întelepciune.Dar daca filosofia este muribunda pentru simplul motiv ca nu mai subzista decât prin carti? Daca, oamenii fiind atrasi de cu totul altceva, în locul filosofiei s-a înaltat o filozofie ce îsi doreste în secret sa nu se mai ocupe cu sophia ci cu logosul, sa fie o episteme si nu o forma substantial spirituala de raportare la lume? Ce ramâne de facut atunci?Acum câteva veacuri, filosofia a cunoscut o fractura teribila. S-a rupt de acea filosofie a sensului spiritual al lucrurilor (pe care impropriu o numim acum teologie). Motivul rupturii este unul relativ simplu: frica de dogmatizare, frica justificata de vremuri în care exista o periculoasa sinonimie între dogmatica si dogmatism.Iar aceasta fractura provocata, acest divort, nejustificabil decât prin ratiunile limitate în timp ale unui moment istoric, a avut urmari. Frica de dogmatizare a disparut o data cu esecul dogmatismului, dar a fost înlocuita de frica de irational. O noua zeita aparuta în zorii modernitatii, zeita Ratiunii, pretindea de la filosofia „eliberata“ de credinta sa i se daruiasca sub forma unei noi teologii. Aceasta teologie a ratiunii este cea pe care o exulta Kant atunci când arunca, cu deferenta (înca se umbla cu manusi, erau înca gentilomi gânditorii acelor timpuri), teologia la capitolul „ratiuni practice“. Aceasta teologie a ratiunii ucide metafizica, aceasta teologie a ratiunii se teme de istorie denuntând atât istoricismul, cât si mitul. Treptat, treptat, filosofia a ramas o filozofie.Însa mai poate fi reparata fractura? Poate filosofia sa se regaseasca pe ea însasi în comuniune sub privirea blânda a întelepciunii? Poate ea, dupa secole de peregrinari în care, periodic, si-a cerut moartea (nici un domeniu al spiritului uman nu are o „vocatie“ suicidala precum filosofia) sa se întoarca acasa?Experienta filosofica româneasca ar putea sa ofere un raspuns. În filosofia româneasca, dupa cum remarca toata lumea, nu avem vocatia continuitatii. Avem individualitati, care scriu mai mult sau mai putin bine, dar nu avem scoli de gândire (decât cel mult la nivelul unor influente minore pe planul ideilor). Daca exista discipoli, acestia fie pornesc, unul câte unul, pe drumul lor, fie ramân simpli exegeti, hermeneuti legati cu lanturi de otel de litera magistrului lor.Dar, cred eu, avem o experienta de relatie filosofica dintre magistru si discipoli, ce ofera ceva: tocmai aceasta nevoie a întoarcerii. În perioada interbelica, un logician se „converteste“ la metafizica si, prin metafizica, încearca, stângaci, sa cocheteze cu teologia. Nu este locul aici sa vedem cât de bine sau cât de rau face toate acestea. Important este sa le vedem facute, ca un proces individual, ce reface, în sens invers, drumul filosofiei de la Descartes încoace.Experienta lui Nae Ionescu (caci, desigur, despre ea este vorba) nu e una sistematizata. Nu exista decât dispret fata de o evolutie proasta a filosofiei, rezerva fata de o lista lunga de gânditori, filosofii si ideologii, dar si încercarea de a da filosofiei un alt sens – nu atât unul tehnic, epistemic, cât unul de act de viata, de comunicare în comuniune.Discipolii sai, desi cu drumuri diferite în viata, vor fi însa cu adevarat marcati de magistrul lor (probabil unicul caz serios din cultura româna). Un Emil Cioran va continua lupta deznadajduit cu filozofia. Un Eliade va intra în alte domenii ale culturii, un Tutea si un Vulcanescu vor alege, irevocabil, Crestinismul. Singurul care va ramâne în filosofie va fi Constantin Noica.Toti cei de mai sus au simtit, într-o forma sau alta, fractura. Pentru Vulcanescu si Tutea, nevoia vindecarii ei a fost rezolvata individual: prin convertirea la Crestinism. Pentru Cioran, jocul de-a nihilismul si suicidul au fost metode benefice de a înfrunta realitatea suferintei rupturii.Doar doi dintre discipoli încearca sa teoretizeze ceea ce le daduse de înteles magistrul: exista un moment când trebuie sa revii. Eliade o face prin ideea „eternei reîntoarceri“, pe care nici unul dintre discipolii sai nu a scos-o din cultura religiosului pentru a o încerca pe apele filosofiei. Noica o face prin asumarea filosofica a pildei fiului risipitor.Hai sa vedem în fiul risipitor (sau mai degraba, în fiica risipitoare) filosofia. S-a irosit atât de mult mânând porcii unei false zeite a ratiunii, încât nici nu a bagat de seama ca a ajuns sa fie calcata în picioare de aceiasi porci epistemici.Filosofia, care credea ca plecase de la „casa tatalui“ cu macar jumatate din întelepciune, a descoperit ca plecase doar cu idei, concepte si metode, pe care, dupa ce le-a folosit, stricat sau pierdut, în desfrâul ratiunii, s-a simtit nevoita sa devina filozofie, egala a animalelor domesticite ale istoriei.Daca se va destepta într-o dimineata si se va întoarce la casa tatalui, mai mult ca sigur ca va gasi acolo întelepciunea (caci tatal însusi este întelepciunea), deplina si gata sa hraneasca cu vitelul cel gras pe aceasta fiica ratacitoare.Dar va da si de teologie, fiica mai mare, ascultatoare pâna la depersonalizare, incapabila sa se bucure de ceea ce este al sau, frustrata de cei trei sute de ani de roboteala inutila, când, de frica de a nu încalca „dogma“, nu a taiat nici macar un ied, pentru a se bucura de roadele muncii sale. Desigur ca e ranchiunoasa, si cum sa nu fie? A fost lipsita de sprijinul surorii ei si victima a propriilor limite impuse.Oare se vor regasi cu bine cele doua surori? Relatarea evanghelica despre fiul risipitor nu ne spune, însa ne lasa sa întelegem ca glasul tatalui, al întelepciunii, va lasa loc pacii.Pâna când vom vedea daca aceasta pilda evanghelica, mult îndragita de Noica, este profetica sau nu, va mai trece timp. Caci glasul întelepciunii este conservat fara a fi ascultat de catre teologia „casnica“, iar filozofia asculta înca glasul dulceag al zeitei si stapânei sale ilegitime: ratiunea.