Sectiune prin doua lumi
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura literara »
Autor: CATALIN STURZA
Un eseu despre Tolkien si un roman de Vonnegut
În cele ce urmeaza se vor repeta cuvintele „univers“, „omenire“, „sens“. Nu neaparat în aceasta ordine. E o cronica literara, nu un horoscop. Nu e nici macar un text despre sensul omenirii în univers. Daca vreti sa cunoasteti astfel de lucruri, sa vedeti, simultan, trecutul si viitorul, încercati un infundabil cronosinclastic sau trimiteti o scrisoare la Editura Pavel Corut.„Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien“, Robert Lazu, Mihaela Cernauti-Gorodetki si Gyorgy Gyorfy-Deak (coordonatori), Editura Galaxia Gutemberg, 2007Lumea lui Tolkien – un univers ideal, cu poezie, magie si eroism, o lume ordonata, cu sens, în care am vrea cu totii sa traim. Binele înseamna creatie, altruism, ordine si iubire. Cel mai mare rau e, pentru Tolkien, invidia. De aici se trag coruptia, slutenia, degradarea. Nu e new age-ism si nici flower power, e teologie din cea mai catolica. Un ingredient bine ascuns sub o creatie literara masiva, aglutinanta, acaparatoare. O dominanta a profilului intelectual al lui John Ronald Reuel Tolkien, alaturi de pasiunea pentru lingvistica si de cea pentru mitologia anglo-saxona. Marele merit al lui Robert Lazu, initiatorul primei lucrari academice în limba româna despre Tolkien, este ca, desi el însusi se gaseste, la rândul sau, foarte aproape de teologie, nu a scris o carte despre teologul Tolkien. S-a concentrat, alaturi de echipa sa (din care mai fac pare doi coordonatori si patru colaboratori), pe literatura, pe istorie, geografie, heraldica, mitologie, pe toate mecanismele care alcatuiesc, bucata cu bucata, magnifica iluzie numita Pamântul de Mijloc. Un exemplu de invidie care generaza raul – de fapt, cel mai puternic exemplu, aflat chiar la radacina Raului. Morgoth, Vrajmasul Întunecat, Spaima cea Neagra a fost cândva Melkor, Puternicul, cel mai înzestrat dintre Valari. Invidios pe Ilúvatar, Creatorul, si suparat ca nu gaseste Flacara Nepieritoare, ca nu poate sa construiasca o lume a sa, Melkor s-a razvratit si a început sa pustiasca tarâmurile Ardei. Personajele lui Tolkien sunt purtatoare de semnificatii, precum Morgoth si Aragorn, sau se transforma, oscileaza între bine si rau, precum Saruman si Gollum. „Enciclopedia lumii lui Tolkien“ surprinde sensurile si devenirile, merge dincolo de tesatura foarte complicata a povestilor, dincolo de suprafata stralucitoare a limbii si a actiunii, mai încolo chiar decât arborii foarte nodurosi ai genealogiilor si ai istoriei. Chiar si sabiile au, în lumea lui Tolkien, un nume si o istorie. Andúril, „Fulgerul Apusului“, s-a numit cândva Narsil, înainte de a fi sfarâmata în batalia de la Dagorland si de a fi refacuta, aproape 3.000 de ani mai târziu, la ordinul lui Elrond, pentru Aragorn cel nobil. Morgoth, împreuna cu spiritele pe care le-a corupt înainte de Primul Ev, printre care cel mai puternic era Sauron, i-a creat si pe orci, torturându-i îndelung pe elfi. Balrogii sunt si ei spirite corupte, locotenentii Inamicului din Utumno. Daca nu ati vazut decât trilogia „Stapânul inelelor“, a lui Peter Jackson, va veti întreba, totusi, pe buna dreptate: cine sunt Ilúvatar si Valarii, elfii si orcii, cât de întinsa e Arda, cât de batrân e Elrond, când a început Primul Ev, unde se afla Utumno? Orice tolkienist va fi invidios, spuneam si saptamâna trecuta într-o scurta recomandare, pe aceasta carte. Ceea ce nu înseamna enciclopedia coordonata de Robert Lazu împinge fanii spre pacatul tolkienian capital. Ceea ce atât fanii, cât si profanii vor gasi aici e sinteza cunostintelor oricarui tolkienist cu o cultura decenta, dupa ani întregi petrecuti la biblioteca. Daca ai vazut doar trilogia „Lord of the rings“, a lui Peter Jackson, si te pretinzi cunoscator, e egal cu zero. Sa citesti „Hobbitul“ si „Stapânul inelelor“ e o conditie de baza. „Silmarillion“ e un pas fundamental înainte. Urmeaza „Povestirile neterminate“, „Scrisorile lui J.R.R. Tolkien“, eseul „On Fairy Stories“, plus carticica de versuri cu Tom Bombadill si povestioarele cu Lief by Niggle si catelusul Rover (în Roverandom). Pe cei cu adevarat duri, mânati de masochism academic, îi asteapta cele 12 volume adnotate si paraadnotate de Christopher Tolkien, „The History of Middle-earth“, care le cuprind pe majoritatea celor de dinainte, si înca multe în plus. Prin urmare, invidia fanilor e mai degraba un fel de ciuda, ca a facut altcineva treaba înainte, ca o carte le va pune pe tava initiatilor tot ceea ce au aflat cu ei. Dar va fi si o oarecare bucurie aici: acel cineva a venit si a facut, în sfârsit, ordine în universul lui Tolkien. Echipa lui Robert Lazu a dus la bun-sfârsit o munca academica imensa si nu s-a multumit cu volumele traduse, pâna acum, în limba româna (acestea s-au oprit la „Povestirile neterminate“). S-au aventurat chiar si în „The History of Middle-earth“, au folosit studii si lucrari de referinta despre Pamântul de Mijloc. Ceea ce arata, daca mai era nevoie, ca opera lui Tolkien trebuie luata în serios. Tema pentru acasa. Aflati, dupa ce va trece mania pentru „Stapânul inelelor“ si pentru „Gothic“, urmatoarele lucruri: de câte feluri sunt elfii; cum au aparut hobitii; cine a condus cântecele Valarilor si ce rol au avut acestea în creatia Ardei; cum a fost învins si condamnat Morgoth; ce soarta au avut cei trei Silmarilil. Cititi, întâi, „Silmarillion“ si mergeti dupa aceea la enciclopedia coordonata de Robet Lazu. Cine v-a lamurit mai bine? Care v-a placut mai mult? Astept raspunsuri la catalinsturza$yahoo.co.uk„Sirenele de pe Titan“, Kurt Vonnegut, traducere de Ligia Caranfil, Editura Humanitas, 2007Lumea lui Vonnegut – un univers de cosmar, din care nu am vrea sa facem parte si care ne pare, totusi, extrem de familiar. Miliardari idioti si norocosi, predicatori fundamentalisti, multimi înnebunite dupa povesti adevarate. Suna cunoscut? Vonnegut este un prozator tare glumet. Cea mai mare suparare a oricarei civilizatii inteligente, sustine el, motivul pentru care ne luptam cu natura, pentru care exploram spatiul si rasturnam totul în jurul nostru este mâncarimea provocata de întrebarea: ce dracu cautam în acest Univers? Noroc chior, miliarde de dolari, nave spatiale – prostii, fandoseli, poteci ocolitoare în jurul marilor întrebari, falsificari ale marilor bucurii. Am înteles care sunt marile întrebari, dar care sunt marile bucurii? De pilda, sa traiesti în pielea goala, cu niste vulturi plesuvi mari si albastri, si sa construiesti altare în forma planetei Saturn – iata o bucurie de neimaginat! V-am spus ca Vonnegut este un mare glumet. Nici chestiile S.F. nu trebuie sa le luati în serios: prozatorul forteaza niste ipoteze, inventeaza niste zei în masina pentru a-si tortura personajele si pentru a stoarce de toate sensurile posibile lumea în care traim. Malachi Constant este fiul lui Noel Constant, un agent comercial yankeu care vindea tingiri din arama. Noel Constant s-a îmbogatit, dintr-o camera sordida de hotel, pe baza unei metode „de o simplitate idioata, pe care unii nu o înteleg, indiferent cât de des li se explica“. Lua, la rând, literele din textul Bibliei si investea în companiile care aveau aceleasi initiale. Sa nu mai spuneti ca nu exista noroc chior! Winston Niels Rumford este un milionar american plin de bravura si de stil, care sfârseste în inima unui infundabil cronosinclastic. E suficient sa spunem ca termenul inventat de Vonnegut s-ar traduce prin „pâlnie temporara curbata simultan în toate sensurile“ si ca, odata trecut prin pâlnie, Rumford cunoaste, în amanunt, trecutul si viitorul si ca se poate afla în mai multe locuri în acelasi timp. Asa apare primul zeu din masina. Al doilea zeu este o specie de roboti de pe planeta Trafalmadore, care manipuleaza, de la milioane de ani lumina, destinul umanitatii. Ei îsi doresc un singur lucru: o piesa de schimb minuscula, pentru nava spatiala a unui explorator trimis în misiune caruia i s-a defectat motorul. Omenirea trebuie sa se dea jos din copaci, sa inventeze masinile si sa le produca piesa de schimb. Ceea ce-l intereseaza pe Vonnegut e ideea de noroc chior. Rumford vrea s-o eradicheze sau, cel putin, sa elimine orice legatura dintre sansa si Dumnezeu. Pentru asta se straduieste sa inventeze o noua religie, care le-ar face semenilor sai viata un pic mai usoara. Trafalmadorienii, pe de alta parte, au popriul lor mod de a manipula sansa si, probabil, de a-l face inclusiv pe atotstiutorul Rumford sa joace dupa bunul lor plac. La mijloc cade Malachi Constant, un necioplit de playboy filfizon si cel mai bogat om de pe pamânt. Constant va deveni un martir si un erou, însa Vonnegut – adevaratul Dumnezeu nepasator si crud al acestei nebunii – nu e gata sa recunoasca, nici o secunda, acest lucru.Mecanismul care îl plimba pe Malachi Constant de la un capat la celalalt al sistemului solar nu difera de cel care îi transforma pe ultimii Homo Sapiens în foci îmblanite, în „Galapagos“. Se ia un cobai, se înteapa, drogheaza, otraveste si se trag o serie de concluzii. Pentru ca laboratorul e unul ideal si laborantul are puteri depline, se pot lua, dupa preferinte, mai multi cobai, sau toti cobaii care exista. Se înteapa, drogheaza, otravesc si se trag aceleasi concluzii. Meritele lui Vonnegut: poseda un condei al naibii de ascutit, are o imaginatie halucinogena si se pricepe, în egala masura, la antidoturi si la otravuri.