Trend-hunter

articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06
» cultura cultura literara »
Autor: TEODORA DUMITRU

Insii care termina Literele ar trebui sa-si rezolve întâi niste traume si abia apoi sa se apuce de scris. Una dintre traumele capitale e, fara discutie, teoria literaturii. Recomandare: sa nu mai dârdâie când confunda hipertextul cu hipotextul, naratorul cu naratarul etc. Vigilenta teoretica acumuleaza stres. Stresul e interzis scriitorului profesionist.

Costi Rogozanu nu e un scriitor profesionist. A fost un cititor profesionist pâna s-a sesizat ca „profesionist“ e irespirabil si te conoteaza în sensul cavourilor din Ghencea. Si, daca scrie o carte, o face pe poveste, nu pe meserie. Zice el.

Deci da drumul la casting: Audi A4, Madrid, fete care, când se supara, fug sa-si cumpere bluze de la Zara si tin prin casa carti cu Bertrand Russell, laptopuri, cascade, „Diana m-a fracturat în rate egale de amor“, Andra000, Antibes, www, Constantin Noica de Nereju, maestrul cool din munti, discutii simpatice între iubiti discreditati onomastic (Ramon si Maria etc.), the cool behavior, fufulite made in Romania, ciorapi mov. Selectia materialului e buna, punerea lui în pagina, cu mari exceptii, este mediocra. Judecând dupa intentionalitate, cred ca „mediocra“ e si calificativul optim, ala pe care l-a vizat când a plecat din garaj.

Sa ma ocup totusi de marile exceptii. Marile exceptii sunt marile gafe, fraze care merg, merg si deodata, poc!, tâmpenii. Ele constituie cota de palpitanta a volumului si proba ca Rogozanu are înca traume, desi se vinde drept vindecat de orice forma de stres. Expun doua.

1. Managementul punctului culminant

Aduce textul la un climax pe care e incapabil sa-l livreze nemediat, în direct. Scenele tari sunt livrate prin sinteza si comentariu, asa cum nu face un scriitor, asa cum face un critic: „Cum as putea sa povestesc îngramadeala din patul Andrei? (...) Cum sa povestesc scenele de porno ieftin, în care fantezii teribil de fruste se împlineau? Cum sa romantizez o scena banala XXX, facuta amatoricesc, plina de comic probabil, si plina sigur de mult sentiment?“ bâzâie un personaj. Rogozanu (si nu protagonistul respectiv) are dificultati în a povesti scenele de porno ieftin ca atare, fara dublaje autoironice, de ins care a facut filologia si stie el ce stie. Are dificultati în a romantiza o scena banala XXX. Are dificultati în a expune fara comentarii rogozaniene ieftinul si banalul. Insereaza posibilitatea banalului în text si sinteza critica a banalului (X si Y compun o scena care ar putea fi catalogata ca banala si chiar este), dar nu banalul în sine. Fraze de critic, paliative, construite în jurul unui blank din care lipsesc frazele de prozator. Livreaza chestia gata consumata si comenteaza colateral consumatul. Eu nu vreau asta. Daca citesc o carte cu o ideologie a lipsei de stres (fuck the cool…), vreau sa se consume sub ochii mei, oricât de obscur sau de transparent ar fi procesul, nu sa asist la comentariile post-factum ale actantului X, care ma solicita în stil direct, indirect sau indirect liber, pentru ca Rogozanu a facut Litere si stie ce înseamna ele.

Asadar eu, icsulescu, nu asist directamente la scena în care Berni da foc la Ramon si la Maria (inenarabila ?!), ci aflu despre ea la final, din gura unei pupeze expirate care se lamenteaza: „cu ce-am pacatuit sa aflu istoria Mariei si a lui Ramon, doi iubiti frumosi, aruncati în aer de un bou?“. Finis neprofesionist, mizat pe un climax  retardat, care nici nu mai socheaza, nici nu mai contra-socheaza. Telenovela avea un merit: daca Maria si Ramon se încaiera sau sunt incendiati, nu aflu asta de la un tert pansiv, în ultimul episod: îi vad pe loc, în direct. La fel în cazul productiunii XXX: nu apar probleme de genul „dar cum sa descriu scena aceasta ieftina, de XXX“?



Asta m-a indispus cel mai mult: felul în care Rogozanu sta în indecizie: ori fuck the cool (deci liber la telenovela si la XXX!), ori fuck the fuck the cool (si-aici alta distractie, cu alta garderoba). Rogozanu crede ca asorteaza telenovela cu Houellebecq în felul în care Lagerfeld îsi permite sa asorteze lassoul la frac; faptul îmi explica, o data în plus, de ce tupeul combinatoristic ajunge la unii extrem de bine platit, iar la altii repugnant. Tupeul lui Rogozanu nu e suficient de substantial încât sa intre în categoria repugnant. E doar o forma de neatentie stilistica plus indecizie tematica. Daca a fi „cool“ e o profesie, demisia din „cool“ nu e o stare de somaj solar, idilic, destresat. E o faza convalescent-complicata, pe care Rogozanu s-a facut c-o atinge, dar n-a atins-o niciodata.

2. Închiderea textului

Finisuri ratate.

Finis din categoria deschidere aiuristica (mai corect dispersie), de tipul what the fuck: niste insi fac cutare si cutare si, la sfârsit, le apare ceva – niste învinetiri ciudate ale pielii – un scris pe suprafata corpului. Plini de curiozitate, insii se fotografiaza si pun particicile de corp fotografiate în ordine. Iata ce rezulta: „Iubita mea draga as vrea sa sti ca te iubesc la infinit si ca o sa fac tot posibilu sa fi a mea toata viata. Vreau sati fac toate voile. Vreau sa ma primesti înapoi. Sti ca tu esti femeia mea si io al tau. Gândestete.“ Haidi, bre... Ce bun era Cartarescu!



Alta. Finis din categoria poezie cu morala: unul (Klint, „grasu XXX“) se „întoarce în satul bunicilor“. Acolo, realitati peste realitati: moravuri de Spania, Italia, fete profesionalizate pe trotuar, verisoare cu atestat de curve. Un text nici asa, nici altminteri, dar cu un final ratat la mustata. Cam asta e problema: daca n-ar fi un ce anume, finisul ar fi bun, în tot cazul mai bun ca textul în ansamblu (aspect generalizabil la mai toate prozele din volum). Dar Rogozanu are apetenta la acel ce anume: un zbang discreditant, relevant ca proba de amatorism. Exemplul anterior ar trebui sa fie suficient; nu scrii un text în care degusti posibilitatea combinarii unui oarecare H.-R.P., disimulat în text ca „Luca Preda“, cu o oarecare cea mai fufa din România, ca sa-l închei cu „si fratilor, le-a aparut la toti un SMS pe spate, în care scria cutare si cutare, iata ce.“ Si nici nu iesi dintr-un text care începe cu Rahova, loseri, freaksi si rusoaice cu fisicuri de euro înfipte-n fund, cu fraze explicativ-scolaresti de genul „Mirajul retragerii în satul bunicilor se dovedise otrava pura. A fugit de agitatie, de draci, de oameni bolnavi de ambitie si a nimerit în iad“, care nici macar nu sunt suspectabile de stil indirect liber, sa fi fost adica opera lu Grasu XXX. Nu. Ele sunt opera lui Rogozanu, care, în finalul finalului, bifeaza, totusi, singura jumatate de fraza valoroasa si de efect din tot paragraful: „...s-a urcat în masina, si radarul din acel idilic sat a înregistrat un record de viteza – 180km/ h, în dreptul gradinitei.“ Deci se poate. Faza e aproape la fel de buna ca aceea (textul din care o extrag nu e citabil, dar faza decupata, da) când ics, dupa o scena de sex mai mult sau mai putin rutinier, ramâne „cu ochii pe o eticheta de ciorapi“. Gradinita si eticheta de ciorapi – cam rar si totusi se poate. Rogozanu este pe jumatate scriitor. În procente de 15-20, chiar un scriitor bun.

În ordine, notabile sunt: „Fuck the cool“ (un cuplu de cincizecisti blazati, cu vila la  munte, ametiti erotic de o pustana nescrupuloasa – o proza houellebecq-iana la greu, poate si de aceea cap de lista), „No subject“ si „Delete“. La capitolul esec, conduce aia cu eruptia sms-istica pe piele, „Frumusete, inteligenta, dimensiuni, întelegere“.

*

Cam asta e tiparul pe care-l tricoteaza Costi Rogozanu: un autor 1. cu o ideologie (cool vs. non-cool) si 2. cu un stil pretabil ideologiei în chestie, relaxat-controlat. În realitate, nici la 1. nici la 2. nu sta prea bine. Stilistic e asa si asa, cu gafe descumpanitoare si cu scheme de efect, iar ideologic, pune problema pe tapet, dar n-o rezolva.

E adevarat, ecuatia se poate citi si astfel: oare finisul neprofesionist, zbang-urile, chixurile stilistice nu sunt exact ce dezireaza autorul? Adica slempete, lalâi, adica non-cool? Raspuns: nu, nu sunt. Fiindca: daca sunt intentionate, sunt cool (voit-sleampat egal cool!), iar daca nu sunt intentionate, înseamna, ha-ha, ca sunt ratate si atât, deoarece „cool“ si „non-cool“ nu functioneaza decât în regim de intentie : )

„Fuck the cool“ e un concept ipocrit în mod natural; nu poate fi altfel. Cool implica anti-cool, kitsch-cool,  kitsch-“anti-cool“, anti-“kitsch-cool“ s.a.m.d. Râd de mine care ma uit la telenovele si scriu telenovele; râd de mine care râd de mine care ma uit la si scriu ca în telenovele. În orice pozitie as fi, o data ce am fost odata cool, ma asociez si ma disociez în permanenta de ala care-am fost&sunt. În fine, ideea de baza e: cel mai decisiv gest al meu prin care ma dezbar de cool este si cel mai cool gest al meu. Felul în care un aurolac nu este cool si felul în care Rogozanu s-a decis sa nu mai fie cool nu seamana deloc. Cool-less-urile lor nu coincid. Ultimul are o doctrina, iar primul niciuna. Idem: tiganismul uber-bulibasei Cioaba nu seamana cu filo-tiganismul lui Adi Schiop. Totusi: ala care detine doctrina, detine si penibilul pe care-l poate dezvolta respectiva. Aurolacul nu prezinta acest risc. Nici king Cioaba. Dar Rogozanu si Schiop sunt plini de riscuri. Cel mai mare risc al lui Rogozanu e sa nu scape de cool  nici dupa bomba cu hidrogen. Cool-ul nu e fuckable, mother fucker!

---