Cartea de carne
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN
Daca ar fi sa încerc o sistematizare a haoticului deceniu poetic cu care se încheie secolul si mileniul trecut, atunci trei mi se par gruparile semnificative ale vremii. În primul rând, e vorba de nouazecistii propriu-zisi, nascuti si crescuti în cenaclul „Universitas“ al lui Mircea Martin si coalizati, dupa revolutie,
în jurul revistelor „Nouazeci“ si „ArtPanorama“. Promovând o recuperare a lirismului, fie pe calea directa a transfuziei de naturalete în venele aparent secate ale poeticului, fie prin tentativa de a poetiza anumite teritorii pretins antipoetice precum kitschul sau trivialul, „nouazecistii“ (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Mihai Galatanu s.a.) au realizat cea mai vizibila ruptura fata de optzecismul în varianta lunedista. O a doua grupare îi cuprinde pe membrii asa-zisului „grup de la Brasov“ (Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu si Marius Oprea): daca „nouazecistii“ militeaza pentru o întoarcere – fie si pe ocolite – la lirism, „brasovenii“ sunt, în schimb, declarat prozaici, radicalizând procesul de sabotare a poeticului, însa nu pe calea ironiei soft pe care o instrumenteaza postmodernii, ci pe filiera sarcasmului hard, care ataca simultan iluziile „estetice“ si miturile etice ale poeziei. În fine, cea de-a treia directie o reprezinta „Club 8“-ul iesean (în special Radu Andriescu, O. Nimigean si Gabriel H. Decuble), care, asociind revrajirea lumii cu depoetizarea programatica si deghizând metafizicul în straiele anodinului, se prezinta sub aspect strict retoric ca o „medie“ a celor doua orientari de mai sus. Fireste, toate aceste grupari nu exclud experientele poetice izolate, precum aceea a sibianului Iustin Panta, ori epigonismele (post)optzeciste, de genul debuturilor colective din „Tablou de familie“ sau „Ferestre '98“.Oricum, voiam sa punctez aici doua lucruri. Mai întâi, ca, în ciuda dispersiei aparente, nouazecistii au o coerenta de generatie (sau, ma rog, de „promotie“) superioara optzecistilor, polarizati în jurul binomului postmodernism (lunedism) vs neoexpresionism. Si acesta deoarece, dincolo de diferentele de rigoare, numitorul comun al celor trei grupari amintite mi se pare o evidenta reabilitare a ontologicului, care survine, în mod paradoxal, nu ca urmare a redescoperirii unui limbaj orfic capabil sa creeze „lumi noua“, ci ca o consecinta a acceptarii truismului ca orice limbaj (sacru sau profan, „inspirat“ sau „facut“, literar sau non-literar) presupune fatalmente o refractie fictionala a existentului. În consecinta, limbajul ca instrument special de re-constructie a lumii cedeaza limbajului ca instrument pur si simplu de constructie a lumii. Si devine astfel mult mai putin interesant ca obiect al reflectiei poetice.De aici deriva si o a doua consecinta, în parte previzibila, în parte surprinzatoare: în masura în care acceptam ca în momentul de fata e legitim sa vorbim de o deplasare a criteriului poeticului dinspre livresc spre „existential“, atunci mutatia respectiva au realizat-o nouazecistii, si nu milenaristii. Cu alte cuvinte, relatia dintre ultimele doua linii generationiste este mai degraba una de continuitate decât de ruptura, ambele trupe facând front comun împotriva postmodernilor. În fond, Duna si Komartin îi urmeaza pe Ioan Es. Pop si pe Cristian Popescu în aceeasi masura în care Acosmei si Sociu îi prelungesc pe Nimigean si Andriescu. Ce-i drept, nu trebuie sa deducem de aici ca milenarismul ar fi un tardo-nouazecism. La urma urmei, valoarea unei paradigme o dau nu categoriile, ci textele reprezentantilor sai. Ramâne de vazut daca istoria literara va vorbi despre douamiisti ca epigoni ai nouazecistilor sau, dimpotriva, despre nouazecisti ca precursori ai douamiistilor. Caci, din acest punct de vedere, competitia continua.Limbajul esopic vs limbajul espopicTrecând, acum, la Ioan Es. Pop, este interesant ca scriitorul morosan reprezinta primul brand poetic aparut în anii '90. E drept, Cristian Popescu avea deja la începutul deceniului trecut o popularitate considerabila, numai ca el debutase înainte de 1989. Si tot înaintea lui Ioan Es. Pop au debutat si „brasovenii“, Andriescu, Nimigean si Daniel Banulescu. Însa niciunul dintre acestia nu a reusit sa atinga succesul pe care l-a avut „Ieudul fara iesire“ (1994). La doar câtiva ani dupa ce un alt scriitor se autoiluziona ca ar fi pus „piatra tombala“ pe mormântul poeziei românesti, Ioan Es. Pop a venit cu o opera vie – si cu atât mai fascinanta cu cât rasarea ea însasi dintr-un univers al mortii.Un succes, la prima vedere, derutant, mai ales daca tinem cont de prejudecata autohtona ca orice poet important trebuie sa produca, înainte de toate, o „revolutie a limbajului“. Or, despre autorul „Ieudului fara iesire“ s-ar putea spune multe, mai putin faptul ca izbeste prin ineditul discursului. Dimpotriva, parcurgând articolul despre Ioan Es. Pop din DGLR, am fost frapat de saracia procedeelor de expresie, pe care, de altfel, Raluca Duna le-a inventariat cu pertinenta si rabdare. Mai mult chiar, prin abundenta referintelor intertextuale (Biblia, Cervantes, Poe, Kafka, „Miorita“, Eminescu, Bacovia, Arghezi, Nichita Stanescu s.a.m.d.) „Ieudul fara iesire“ pare sa se aseze în urma optzecismului „canonic“.Si totusi, o mutatie fata de postmodernism exista, numai ca ea nu trebuie cautata la nivelul insolitarii metaforice sau al (dez)organizarii sintactice, ci în planul utilizarii limbajului ca atare. De altfel, o asemenea mutatie este semnalata chiar de catre autor, într-una dintre putinele sale arte poetice. Astfel, poetul descopera, în „muzeul launtric“, o „carte a cartilor“, de fapt o Anticarte, „o carte vie, monstruoasa“, ale carei file de carne „devora, ca niste guri lacome de pesti, cartile bibliotecii de deasupra“. Nu e greu de descifrat aici o nota polemica la adresa postmodernismului, ca miscare ce se închina Bibliotecii din care „nu creste nimic viu“ si care face ca lumea sa ajunga „doar jocul secund al cartii“. Si, totodata, germenii unui program propriu, care marcheaza o revenire de la „jocul secund al cartii“ la jocul prim al lumii si de la limbajul esopic (în care referentul este camuflat de pânza deasa a aluziilor culturale) la limbajul espopic (în care referentul este denuntat în concretetea sa inconturnabila).Putini poeti români au reusit sa practice în ultima jumatate de veac acest „joc prim“ – care ataca iarasi frontal Marile Probleme ale Existentei – fara a cadea în ridicol. Unul dintre ei este însa negresit Ioan Es. Pop, a carui reusita iese la iveala înca din primele versuri ale volumului de debut: „ca o amara, mare pasare marina/ nenorocul pluteste peste caminele de nefamilisti/ din strada oltetului 15// aici nu stau decât doar cei ca noi. aici/ viata se bea si moartea se uita.// si nu se stie niciodata cine pe cine, cine cu/ cine si când si la ce./ doar vântul aduce uneori miros de fum si zgomot de arme/ dinspre câmpiile catalaunice./.../ numai în rare clipe de cainta si credinta, noaptea,/ zidurile se subtiaza, se alungesc, se înalta/ ca un giulgiu tremurator îmbracat de un trup nelumesc.// dar nu se trezeste nimeni si dimineata caminul e iar o/ camasa botita, din buzunarele careia iesim numai noi si atât/ numai noi si atât.// aici nu stau decât doar cei ca noi./ aici viata se bea si moartea se uita.“ („oltetului 15, camera 305“)Dialectica negativuluiDar parabola din „muzeul launtric“ are si un alt înteles: Anticartea nu este doar o „carte vie“, care rastoarna raporturile dintre Text si Lume, ci si o „carte-batjocura“, ce inverseaza si polaritatile din ordinea lumii date. Este o carte-palindrom, asemenea celebrei formule atribuite lui Virgiliu („In girum imus nocte, ecce, et consumimur igni.“), pe care, de altfel, poetul o invoca chiar în textul amintit. Este o carte în care binele si raul, viata si moartea, durerea si placerea, virtutea si pacatul, rugaciunea si blestemul îsi schimba neîncetat rolurile, cum se întâmpla si în acest poem, unul dintre cele mai bune scrise pâna acum de Ioan Es. Pop: „peste drum de crâsma unde stau si beau/ e biserica. eu si parintele ne pândim de multi ani./ as vrea sa-l slujesc si eu pe dumnezeu dar mi-e teama./ ar vrea si el sa bea cu mine dar n-are curajul.// atunci ridica înspre mine crucea cu mânie/ si ma ameninta si atunci ridic si eu înspre el/ halba cu bere si-l amenint/ si bat furios din picioare si se mânie si el/ si da îndaratul ferestrelor din picioare si mâini./.../ într-o zi vom intra în biserica, cu capatânile plecate, toti noi astia luati de soarta si dati peste cap/ si parintele o sa ne ierte si-o sa ne dea binecuvântarea.// o sa facem atunci un chef pe cinste, parinte,/ întotdeauna platesc eu, poti bea linistit, noi n-avem/ cui te pârî. si dupa aia o sa ne mutam sa bem la tine,/ o sa fie duminica seara târziu, n-o sa ne vada nimeni./ dar înceteaza sa ma mai ameninti, mi-e atât de frica acum/ de cei ce ma ameninta cu viata vesnica, parinte“.De altfel, poemul citat releva si desfasurarea imaginarului lui Ioan Es. Pop, care functioneaza dupa o schema pe care as numi-o „dialectica negativului“: textul porneste de la doua serii opuse de reprezentari („teza“ vs „antiteza“), pe care le slabeste concomitent plasându-le sub semnul negativului. Astfel încât, departe de a constitui o revelatie, „sinteza“ finala nu face decât sa indice consubstantialitatea reprezentarilor. Adica un lucru pe care îl stim deja. În fond, Ioan Es. Pop se asaza mereu „la mijloc de Rau si Bun“ – tocmai pentru ca nu mai crede în vreunul din ele. Dinamizata de un vizionarism baudelairian (sau chiar dantesc), poezia sa celebreaza o perpetua ratacire în Purgatoriu, într-un Purgatoriu „fara margini“ si – evident... – fara iesire: „la ieudul fara iesire si noi am, si noi am fost cândva./ si suntem si acum si o sa fim si mâine poimâine si/ în veci apa aceluiasi râu ne va scalda.// câte luni n-a fost decât doar zi si noapte/ câte luni nu l-am cautat peste tot?// trecatorule, fii cu luare aminte: spatiul acolo/ o coteste brusc la stânga, capul reptilei se/ rupe de trup, ghipsul grumazului plesneste si crapa. acel cap// singur pluteste acum peste uscaturi si ape/ singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian./ ci tu fii cu luare aminte: daca luneci acolo/ nicio harta n-are sa-ti mai fie de folos// zadarnic te vei zbate sa afli iesirea intrarea iesirea/ zadarnic vei zori sa rupi lintoliul spatiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o sa dai decât/ de urma piciorului tau de dincoace./ fara margini este ieudul si fara iesire.“ („ieudul fara iesire“, I)De la break-uri la remake-uriProblema e ca, dupa „Ieudul fara iesire“, poezia lui Ioan Es Pop se manierizeaza. Fireste, asta nu înseamna ca procesul se produce dintr-o data, de vreme ce „Porcec“ (1996), „Pantelimon 113 bis“ (1999) si „Podul“ (2000) cuprind câteva cicluri sau piese extraordinare precum „casa“, „orasul“, „lumile livide“ sau „colateralul“. Însa, în „Petrecere de pietoni“ (2003) si „Confort 2 îmbunatatit“ (2004), remake-urile tind sa acapareze prim-planul. Pe de o parte, piese precum „glossa“ sau „<auzisem ca unul din varai...>“ par pastise dupa „orasul“ si „nanesti“. Pe de alta parte, „dialectica negativului“ se transforma uneori într-o mecanica sterila, cum se întâmpla în exemplul urmator: „spun unii ca, sporita, durerea creste placerea./ nu ma-ndoiesc ca si invers se-ntâmpla la fel./ dar aici, unde ma rog de mama focului,/ nu ma mai rog nici pentru durere, nici pentru placere./ ma rog mai degraba împotriva lor./ ma rog sa scada una ca sa scada si cealalta.// sa atipeasca umorile ca sa nu ma mai/ scarpin zi si noapte. sa scada/ viata ca sa scad din moarte./ greul a-nceput de mult, dar usorul/ se-ncapatâneaza sa-ntârzie./ esti când pe ce sa fii, când pe ce sa nu fii./ aceasta este moartea vie.“Dar asta nu însemna, apoi, ca poetul scrie prost, de vreme ce maniera sa se mentine la un nivel pe care prea putini dintre poetii contemporani reusesc sa-l atinga fie si în clipele lor de gratie. Este, si acesta, unul din motivele pentru care Ioan Es. Pop mi se pare cel mai important poet român afirmat dupa 1989.