Florile raului
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura literara » Remake
Autor:
DANIEL CRISTEA-ENACHEÎn „Ieudul fara iesire“ apare ca personaj un mircea apropiat de eroul liric pâna la punctul în care devine un dublu al lui. Cele doua fiinte sunt, prin voia sortii, amestecate aproape grotesc, membrele si organele fiind apoi redistribuite pe sarite, lacunar, indivizilor: „noi doi ne-am nascut amestecati, vârâti/ unul în altul, înghesuiti în sacul aceluiasi trup,/ cu neputinta de descâlcit din unul celalalt.// (...) ne-a spus totdeauna ca unuia singur./ ne-a înfasurat pe amândoi într-o aceeasi haina./ eu am învatat cu vremea sa fiu numai picior si mâna/ el – doar rasuflare si cap.// pâna când am dat ca nici nu ne cunoastem./ pâna când am dat ca suntem doi“. Câteva pagini mai încolo, un poem-secventa (multe dintre poeziile lui Ioan Es. Pop sunt episoade dintr-un poem amplu) se încheie o data cu moartea dublului: „tusea i-a stat cu plamânul la cina./ ma rog, dupa iarna aia, pe 15 iunie, s-a întâmplat cu el ce s-a întâmplat./ (stiti din poemul iarna cu mircea)./ pe 15 septembrie au stiut si aia de la inspectorat“. Poemul „iarna cu mircea“, asupra caruia ne atrage atentia, în modul cel mai direct, autorul însusi, urmeaza curând. E chiar povestea fostului coleg subchirias la Ieud, mort dintr-o boala de plamâni, din cauza frigului groaznic din casa („am stat amândoi atunci o iarna în apartament/ fara lemne am dormit la minus 14 grade“). Tragedia, pusa la timpul trecut, trece în limbajul de lemn al factorilor responsabili de la scoala si, cumva, se banalizeaza. Serveste drept pilda, exemplu negativ pentru cel ramas în viata: „aduceti-va aminte de mircea zubascu anul trecut si-a/ consumat întregul concediu în vacanta de iarna d'aia/ nu si-a luat concediu în vacan-/ ta de vara vedeti a si murit de/ pilda noi putem anunta la inspectorat“. Iata cum ecartamentul atât de larg al imaginatiei poetului „nouazecist“ s-a restrâns deodata la minimum. Distanta poeziei fata de realitate tinde catre zero. Autorul porneste, în sensul cel mai strict, de la datele exacte ale realitatii înconjuratoare, de la experiente personale ce nu au legatura cu literatura si nu constituie niste motive poetice. Existenta constituita prin însumarea acestor experiente îsi pastreaza contururile, muchiile taioase, nu se dizolva în litera Textului. Ramâne ca un fel de corp strain în organismul poeziei, determinând, prin ponderea sa maligna, febrele si tumorile acesteia. Altfel spus, daca realitatea devine un adevarat personaj în lirica „nouazecista“, în cazul de fata avem de-a face cu unul negativ. Versurile lui Ioan Es. Pop cresc din acest unghi particular. Ele sunt mereu împartite între un plan al realitatii terestre, joase, si unul al imaginatiei, între derizoriu si solemn, între domestic si epopeic. Sub titlul atât de prozaic „oltetului 15, camera 305“ ce deschide „Ieudul fara iesire“ se însira urmatoarele versuri, memorabile: „ca o amara, mare pasare marina/ nenorocul pluteste peste caminele de nefamilisti din/ strada oltetului 15.// aici nu stau decât cei ca noi. aici/ viata se bea si moartea se uita.// si nu se stie niciodata cine pe cine, cine cu/ cine si când si la ce./ doar vântul aduce uneori miros de fum si zgomot de arme/ dinspre câmpiile catalaunice“. De aici, ajungem imediat la punctul zero al realitatii derizorii, în praful careia vom descoperi apoi, la fel de brusc, moneda mitica: „când urci la noi, amice, ai grija: la usa o sa te întâmpine pa-/ duchele de san-josé, e paznic aici, o sa ti se gudure la/ picioare, o sa-ti zica da-mi nene cinci lei sa te trec apa“. Localizarile si determinarile temporale („oltetului 15, camera 305“, „ieudul fara iesire“, „pantelimon 113 bis“, „blocurile din colentina“, „în ziua de paispe, adica marti, adica ieri“) ofera simbolurilor si temelor asa-zis înalte nu doar un anumit cadru, ci si o efectiva consistenta: una bizara, obtinuta acolo unde ar fi trebuit sa dispara. Tehnica aceasta, de mare rafinament, o utilizeaza si Marin Sorescu (în poezie si mai ales în teatrul sau parabolic); si nu întâmplator, regasim în versurile poetului mai tânar unele motive si rezolvari soresciene. Întemnitarea omului în închisori tot mai mari, din „Iona“, este figurata pe aceleasi coordonate simbolice si cu o aceeasi scapare în propriul eu: „nu ne-am putut închipui ca dincolo/ de pivnita asta pot fi si alte încaperi, altfel luminate decât/ de aceasta lesie care se scurge prin crapaturile de la usa din spate/ sau usile din fata nu erau înca zidite-n pereti si nici o alta/ încapere nu era zidita dincolo – atunci ne-am napustit cu lacomie înapoi asupra propriului trup/ am coborât si am tras cu furie trapele deasupra -/ cu furie ca într-o provincie a uitarii de sine/ ca în pântecele unei femei din care n-ar fi trebuit sa mai iesim“. Sorescian, în spirit, e si un splendid poem din „Porcec“, în care tragicul ia, parca pe nesimtite, loc comicului grotesc. Iata numai strofele de început si de final, cu regretul de a nu-l putea cita in integrum: „peste drum de crâsma unde stau si beau/ e biserica. eu si parintele ne pândim de multi ani./ as vrea sa-l slujesc si eu pe dumnezeu dar mi-e teama./ ar vrea si el sa bea cu mine dar n-are curajul.// atunci ridica înspre mine crucea cu mânie/ si ma ameninta si atunci ridic si eu înspre el/ halba cu bere si-l amenint/ si bat furios din picioare si se mânie si el/ si da îndaratul ferestrelor din picioare si mâini.// poate nu ar trebui sa vin duminica la birt/ chiar de la sapte dimineata. el îsi începe/ slujba la noua. dar la sapte, exact la sapte/ se furiseaza si el în altar si începem sa ne facem semne.// (...) o sa facem atunci un chef pe cinste, parinte,/ întotdeauna platesc eu, poti bea linistit, noi n-avem/ cui te pârî. si dupa aia o sa ne mutam si o sa bem si la tine,/ o sa fie duminica seara târziu, n-o sa ne vada nimeni./ dar înceteaza sa ma mai ameninti, mi-e atât de frica acum/ de cei ce ma ameninta cu viata vesnica, parinte“. Ioan Es. Pop adopta, cum bine observa Dan Cristea, postura unui poète maudit. E mai întâi, în „Ieudul fara iesire“, o rotire în cercul propriei conditii, prin abolirea punctelor cardinale si confuzia sus-jos. Perechile de termeni antinomici (intrare-iesire, închidere-deschidere, interior-exterior, viata- moarte) nu mai functioneaza, opozitiile configuratoare topindu-si semantismul într-o indistinctie, la rândul ei, „blestemata“. Eroul liric traieste într-un univers bolnav, dezarticulat logic, cu toate sensurile vraiste: „de mâine lumea va deveni/ mai usoara. mai subtire. se va strecura din noi/ ca printr-o pânza de tifon afara/(...) or sa ne extirpe numai lumea dinafara./ viata în noi va ramâne intacta./ moartea din noi va ramâne exacta“; „zadarnic te vei zbate sa afli iesirea intrarea iesirea/ zadarnic vei zori sa rupi lintoliul spatiului/ în care-ai lunecat. dincolo n-o sa dai decât/ de urma piciorului tau de dincoace./ fara margini este ieudul si fara iesire“; „tu n-ai voie sa iesi, timpul afara e prea rece pentru/ tine. trupul tau e mult mai subtire decât.// trupul tau abia daca poate duce fiinta minima/ prin care timpul sufla abia auzit“; „îsi sarbatoreste ziua. e fericit. pe/ masa lumânari, farfurii, pahare./ e fericit. are treizeci de ani de/ moarte de la nastere încoace“... Lumea e o casa cu pereti nesfârsiti si cu un pod în care ar trebui sa se afle proprietarul divin („eu sunt proprietarul zice eu locuiesc numai în pod/ eu nu cobor niciodata, nu aveati cum ma vedea“); unii dintre locatari îl simt pe Dumnezeu, altii vad în locul Lui „o biata papusa ferfenitita“. Si daca El este inexistent sau absent, atunci totul e permis: „doar tatal este absent, ne putem permite orice“.Imaginea aceasta a casei (spatiu închis cu care poetul echivaleaza spatiul deschis al lumii întregi) va reveni cu lumini si mai ales cu umbre noi. În întunericul „putred si gras“ al pivnitei (ce trimite cu gândul la subterana dostoievskiana), eroul se roaga, „cutremurat de oroare“, unui Dumnezeu în care de fapt nu crede: „nu ma pot ruga decât cutremurat de oroare. pentru asta/ ma ascund si acum în pivnita, în întunericul ei putred si gras./(...) cutremurat de oroare, ma rog în pivnita, cu genunchii apasati./ jumatate sunt jos, sugrumat sub genunchi, asa cred,/ jumatate sunt deasupra, singur, cu mine“. E o buna ilustrare a „transcendentei goale“, o categorie negativa modelatoare pentru universul poetului. Pâna la urma, cum se va observa mai clar în „Pantelimon 113 bis“, amoralismul omului din subterana functioneaza ca o referinta ambigua. Eroul lui Ioan Es. Pop nu vorbeste si nu actioneaza dincolo de bine si de rau, ci traieste intens si lucid raul, îl parcurge pe toata întinderea lui, cu o voluptate blasfematorie dusa la paroxism, pentru a se cai apoi (ca alte personaje dostoievskiene) în chipul cel mai sincer: „viata mea a mers prost, dar nu ma cred/ un om pedepsit, ci mai degraba/ doar nepedepsit îndeajuns./ si cred ca n-am râvnit prea mult când am visat/ ca voi îmbraca o sutana si voi face sub ea/ tot raul din lume,// un soi de popa în pântecele caruia/ dospesc alcooluri vrajmase,/ popa cu un ochi de bou, mare si alunecos,/ care se scurge dupa femeia altuia,/ si în timp ce predica suduie de mama focului,// iar apoi se întoarce acasa sub pod,/ îsi îmbraca zdrentele de toata saptamâna,/ cade în genunchi si hohoteste,/ stiind ca nimeni nu poate fi iertat“. Parfumul greu, modernist, pe care îl exala florile raului poate fi simtit în multe din aceste versuri dense si plastice, în care zilele sunt „sumbre, cu soare prea mult“, sorii: „grei si densi“, „cancerosi“, iar lumile „livide“. Copilul „putrezeste în leagan“, patul sub el supura. Raul „gras si gros“ da putere, el e „adevarul si viata“, iar „cel ce se roaga e bine sa se roage noaptea,/ când oroarea e densa“. Deghizat într-unele din personajele sale, poetul ar putea spune, o data cu ele: „noi am izbutit sa schimbam semnul nefericirii si al nenorocului si sa le întoarcem apoi în folosul nostru. Nimicul, neîncrederea, neputinta au devenit treptele cresterii noastre-n descrestere. Asa se petrece initierea noastra...“. Raul este mai expresiv, artistic, decât Binele, întunericul e mai gros decât lumina, un blestem da efecte literare mai pregnante decât o binecuvântare. Poezia îsi va trage asadar sevele din partea întunecata a lumii si a Fiintei. Realitatea, de obicei mizerabila sub aspect fizic si moral, este un catalizator al imaginatiei (care, la Ioan Es. Pop, sta cu capul în jos si cu aripile strânse, ca un liliac), al îndraznelii de a produce si a lega imagini socante. Nu întâlnim însa un macabru decorativ si pitoresc; ori o exprimare a raului prin imagini conventionale. Forta vizionara a poetului se vede si din felul în care face sa apara, în universul sau liric, urâtul. Acesta e „impur“, amestecat cu frumosul, si totodata masiv, urnindu-se greoi dintr-un volum în altul, dinspre „oltetului 15, camera 305“ din „Ieudul fara iesire“, înspre scena mai larga din „Pantelimon 113 bis“. „Muzeul launtric“ stârneste groaza mai mult decât lumea înconjuratoare, oricât de terifianta, prin faptul ca o personalizeaza. Liricul iese la Ioan Es. Pop (ca si la ceilalti doi ocupanti ai podiumului poetic „nouazecist“, Cristian Popescu si Daniel Banulescu) dintr-un strat epic gros, plin de toate întâmplarile, cautarile si dramele unor personaje. Suferinta nu este impersonala, abstractizata, precum în versurile solarului Nichita Stanescu, ci concreta, bine înfipta în carnea eroului liric. Poetul întoarce versurile si imaginile pe toate fetele, cu o dexteritate de invidiat, pentru a prinde cât mai multe din nuantele acestei nenorociri, ale dezastrului individual. Iata, în „Ieudul fara iesire“, o trezire (nastere) nedusa pâna la capat, chinuitoare si uimitoare: „ies rar si când ies peretii tremura tot mai vlaguiti/ dupa efortul expulziei. într-o zi/ n-or sa mai aiba destula putere sa-si/ împinga fatul afara de tot.// aici numai patul mai are putina caldura umana./ si eu dorm si ma scufund în saltea si ea ma/ îmbuca tot mai de sus, de/ umeri, de ceafa, de piept.// si dorm acum pentru ca mâine urmeaza/ si mâine sa dorm si în molusca pernei/ nu mai conteaza daca eu sunt eu sau eu// – salteaua se umfla si ma scufunda încet în/ întunericul ei dulce, fara speranta, fara vedere,/ se-nchide deasupra si se lipeste ca un plic la caldura,/ placenta cearsafului abia mai îngaduie rasuflarea// si mircea striga trezeste-te, dar eu nu-l mai aud/ trezeste-te, zice, dar eu nu./ la ce m-as trezi si cu ce-as mai ramâne/ daca m-as trezi în întregime?“.Nu cred ca mai încape îndoiala. Ioan Es. Pop este un mare poet contemporan.