Povestiri despre roman
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Într-o scurta prezentare de pe coperta a patra a cartii „Scrisori catre un tânar romancier“ de Mario Vargas Llosa (Editura Humanitas, traducere din spaniola de Mihai Cantuniari), citim: „Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsioneaza în acesta vocatie? Ce poti învata de la marii scriitori si ce este sau ce trebuie sa fie numai al tau daca ai ceva de spus? Cartea lui Vargas Llosa e o suita de lectii magistrale despre arta de a scrie romane – în fond, o lectie de literatura“.Poate ca „lectie“ nu este cuvântul cel mai potrivit în acest context. Dar daca e sa-l luam totusi în considerare, atunci mi se pare ca trebuie sa spunem ca cele unsprezece eseuri epice concepute sub forma unor scrisori adresate unui imaginar autor de romane aflat la început, tânar oricum, sunt tot atâtea capitole ale unui mic tratat sui generis de naratologie, de poetica a prozei. Ce se poate învata din el? Nici într-un caz cum sa scrii, ci, acceptând prezumtia de gust si de inteligenta, cel mult cum si ce sa citesti. În fond, înainte de a fi genialul scriitor al capodoperei absolute „Don Quijote“, Cervantes a fost tot atât de genialul cititor al romanelor cavaleresti. Lectura în cheie proprie a acestora, si dintr-un unghi care s-a dovedit a fi numai al lui, e de presupus ca l-a ajutat nu putin sa se desprinda din plutonul competitorilor, caci a fost o competitie, sa ajunga primul la orizontul umanitatii, sa-l atinga cu pieptul (si cu singura mâna pe care o mai avea si cu care scria) si sa traga în el aerul eternitatii. Un aer atât de puternic încât scriitorul devenit deja celebru în Europa înca din timpul vietii, dar peste masura de obosit si sarac lipit pamântului, nu i-a mai putut rezista prea mult si a murit, poate fericit... Asa îl vedem noi, sau asa ne place sa-l vedem, dupa aproape patru secole...Mario Vargas Llosa stie mai bine decât oricine ca nimeni nu te poate învata sa scrii romane si povestiri, ca aceasta meserie este, asa cum a spus-o mereu un alt mare latino-american, Gabriel Garcia Marquez, cea mai solitara din lume. Cine l-a învatat pe Llosa sa scrie la numai 25 de ani „ cu o mâna de maestru“, cum s-a pronuntat critica, „Orasul si câinii“?Oricum, am crezut si cred mai mult ca oricând, dupa ce am citit „Scrisorile“ acestuia, ca cei mai buni critici si teoreticieni ai naratiunii sunt prozatorii însisi. Nu întâmplator, chiar daca poate nepremeditat, de-a lungul celor unsprezece eseuri, sunt citati si se fac referiri numai la prozatori si doar la vreo doi poeti, cu exceptia unei mentionari în treacat a lui Michel Butor si a lui Roger Caillois, acesta din urma cu o „teorie discutabila“, în opinia lui Llosa, teorie formulata în prologul la „Antologia literaturii fantastice“.Autorul pare a spune: discutam aici, „draga prietene“ – este formula sa de adresare –, despre lucruri pe care noi le cunoastem sau trebuie sa le cunoastem mai bine, fiindca numai noi le-am trait, le traim ori ne propunem sa le traim, creându-le. În rest, sunt destule teorii, unele plictisitoare sau chiar sterile, post factum, ale unor „cititori de profesie“, cu mai multa sau mai putina imaginatie a ideilor. Citind scrisorile lui Vargas Llosa si comparându-le cu tomurile naratologilor pretiosi si plicticosi din ultimele decenii ale secolului trecut, îmi dau seama înca o data de câte „celebritati de hârtie“ poate naste batutul apei în piua, ca si de adevarul a ceea ce-mi spunea într-un interviu prin anii '70 – în plina moda a naratologiei scortoase, „stiintifice“ – Alexandru Paleologu: „Oameni inteligenti si oameni prosti fac treaba la fel de buna când se avânta pe terenul acesta scientist în cercetarea literaturii“.Ei bine, fara a-i fi strain terenul „scientist“, Llosa ne invita pe terenul creativitatii, al constructiei epice, si ne tine acolo pret de 140 de pagini cu sufletul la gura. Marquez dezvaluia odata ca între proiectele sale se afla si un roman despre cum si-a scris romanele, un fel de roman al romanelor. Volumul „A trai pentru a povesti“ poate fi privit si astfel. Llosa scrie unsprezece povestiri despre roman. Si sa nu uitam ca pe latino-americani nimeni nu-i întrece în ceea ce priveste (si) arta povestirii. Doar rusii le mai pot tine piept...Vocatia literara, ne spune Llosa, care e deopotriva o chestiune de optiune, însa si un dat, pentru a se realiza, presupune robia, adica mai mult decât servitutea. Dar rostita astfel, ideea nu are, poate, impactul dorit asupra „tânarului romancier“. Pentru a fi mai convingator, marele scriitor relateaza un fapt din biografia sa:„Pe la începutul anilor '60, la Paris, aveam un prieten grozav, pe Jose Maria, un baiat spaniol, pictor si cineast, suferind de boala asta (tenie – n. mea). Când tenia se instaleaza într-un organism, ea devine una cu el, se hraneste din el, creste si se întareste pe seama lui, si e extrem de greu s-o expulzezi din trupul în care propaseste, pe care ea l-a colonizat. Jose Maria slabea, desi trebuia sa manânce si sa bea (lapte, îndeosebi) în permanenta ca sa potoleasca nevoile animalului salasluind în maruntaie, caci altfel raul de care suferea devenea insuportabil. Într-o zi, când stateam amândoi de vorba într-un bistrou din Montparnasse, m-a surprins cu urmatoarea marturisire: „Noi facem o multime de lucruri împreuna. Mergem la cinema, prin expozitii, batem librariile si discutam ore-n sir despre politica, filme, carti, prieteni comuni. Iar tu crezi ca eu fac toate astea ca tine, din pura placere. Te înseli. Eu le fac pentru ea, pentru tenie. Am impresia asta: ca tot ce tine acum de viata mea, actiuni si gânduri, nu le traiesc pentru mine, ci pentru fiinta aceea dinauntrul meu, careia nu-i mai sunt decât un slujitor“. De atunci, îmi place sa compar situatia scriitorului cu aceea a prietenului meu Jose Maria când avea în el o tenie. Vocatia literara nu este o distractie, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere. Ci e o devotiune exclusiva si exclusivista, o prioritate careia nu-i poti antepune nimic, o robie liber consimtita care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niste bieti sclavi (...) Altfel spus, cine si-a constientizat aceasta preafrumoasa si absorbitoare vocatie nu scrie ca sa traiasca, ci traieste pentru a scrie“.Dupa decenii de la experienta pariziana cu prietenul sau, Vargas Llosa descopera „de curând“ ca parabola teniei nu e singura pe aceasta tema. Una apartine „maestrului lui Faulkner“, si anume Thomas Wolfe. Acesta „si-a descris vocatia ca pe intrarea unui vierme în propria-i fiinta“. Sa-l ascultam citat de Mario Vargas Llosa: „Caci visul copilariei murise pentru totdeauna, milostivul, obscurul, dulcele si uitatul vis al copilariei. Viermele îmi intrase în inima si zacea acolo încolacit, hranindu-se din mintea mea, din duhul din mine, din memoria mea. Stiam ca pâna la urma am fost cuprins de propriu-mi foc, mistuit de flacarile-mi proprii, sfâsiat de cangea furioasei si nesatulei jinduiri care îmi absorbise viata în sir. Pe scurt, stiam ca o celula luminoasa, din creier, inima sau memorie, avea sa straluceasca pentru totdeauna, ziua, noaptea, la fiece trezire ori alunecare în somn din viata mea; ca viermele se va hrani si lumina va straluci; ca nici o distractie, mâncare, bautura, calatorie de placere sau femeie n-o puteau stinge si ca niciodata de-acum înainte, pe când moartea avea sa-mi învaluie viata în totala-i, definitiva-i întunecare, n-aveam sa mai scap de ea. Am aflat ca în sfârsit devenisem scriitor: am aflat pâna la urma prin ce trece omul care îsi preschimba viata în una de scriitor“.O alta e tot o „parabola zoologica“. Ea se constituie într-un raspuns la doua întrebari: „De unde apar istoriile povestite în romane?“ si „Cum îi vin temele unui romancier?“. Personajul este aici – catoblepasul – „o creatura imposibila, care se autodevoreaza, începând cu picioarele“. Ce vrea sa ilustreze marele scriitor evocându-l?: „Într-un sens mai putin material, desigur, romancierul scormoneste si el prin propria-i experienta, cautând jaloane ori pretexte pentru inventarea de istorii. Si nu doar ca sa recreeze personaje, episoade sau peisaje pornind de la materialul oferit de unele amintiri, ci si fiindca afla în acei locuitori ai memoriei lui combustibil pentru vointa ce-i este necesara ca sa încununeze cu succes procesul acela îndelungat si dificil care e faurirea unui roman“. Autentic scriitor-catoblepas, exemplifica Llosa, este Proust, autorul unei „prodigioase creatii literare cu materialele vietii autorului“. Si, într-adevar – „Care altul s-a hranit mai mult si cu rezultate mai bune din sine însusi, scormonind ca un harnic arheolog în toate cotloanele memoriei sale, decât încetul, zabavnicul autor al cartii „În cautatrea timpului pierdut“, monumentala recreare artistica a propriei peripetii vitale, a familiei, peisajului, prieteniilor, relatiilor, poftelor confesabile si inconfesabile, gusturilor si dezgusturilor si, în acelasi timp, a misterioaselor si subtilelor trasee ale spiritului uman în febrila-i preocupare de a stoca, a discrimina, a îngropa si dezgropa, a asocia si disocia, a slefui sau a deforma imaginile retinute de amintire din timpurile apuse. Biografii (Painter, de exemplu) au putut stabili imense inventare ale lucrurilor traite si ale fiintelor reale, pitite îndaratul somptuoasei inventari a maretei saga romanesti proustiene...“ Pe scurt, în epistola „Catoblepas“ ar fi vorba despre temele fictiunii, pe care, sustine Mario Vargas Llosa, nu si le alege romancierul. Daca memoria acestuia e o forma de robie, si în opinia sa asta si este, supralicitând putin am putea spune ca naratorul e si robul temelor care „îl aleg“ (verbul lui Llosa), de vreme ce „În alegerea temei, libertatea scriitorului este relativa, poate chiar inexistenta“. Bunul romancier „asculta docil de comandamentele pe care i le impune viata, scriind despre aceste teme si evitându-le pe cele care nu se nasc intim din propria-i experienta si nu-i parvin la constiinta cu caracter de necesitate“. Asadar, o robie asumata, constienta a celui care „îsi accepta demonii proprii“. Pe de alta parte, „O tema în sine nu e niciodata buna sau rea în literatura“. Totul consista în „produsul în care s-a preschimbat tema când se materializeaza într-un roman prin intermediul formei, adica al unei scriituri si structuri narative (...); într-un roman, temele în sine nu înseamna nimic, fiindca vor fi bune sau proaste, atractive sau plicticoase, exclusiv în functie de ce va face cu ele romancierul prefacându-le într-o realitate de cuvinte organizate într-o anumita ordine“.Cineva, vreun teoretician sofisticat, criptic în limbajul lui, în discursul sau pretios, ar putea ricana ca propozitiile citate exprima lucruri stiute, locuri comune. Am putea sa-i replicam printr-o marturisire a lui G. Calinescu: „Originalitatea mea sta în faptul ca spun fara rusine banalul, pe când ceilalti îl evita“. (va urma)