Un caz tragic: Ion Caraion (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Ce s-a întâmplat cu Ion Caraion dupa decizia lui de a ramâne în Occident se cunoaste. Volumele pe care le-am citat în articolele anterioare cuprind câteva documente inedite din arhiva Securitatii. Din ele se vede clar ca fostii sefi ai lui Artur nu primesc cu resemnare convertirea lui. Fac un plan, începând cu încercarea de a-l discredita, publicându-i fragmente dintr-un pretins „jurnal intim“. Încercare reusita. Vor, apoi, sa-l atraga din nou si, în consecinta, pun pe cineva sa-i telefoneze din Franta în numele „Arturei“... Tentativa fara rezultatul scontat. Poetul Caraion refuza. Securitatea se intereseaza de starea lui materiala (e rea!), întocmeste lista rudelor din tara si a posibililor corespondenti, în fine, cum „Calugarul“ (noul nume de cod al lui Ion Caraion) rezista, Securitatea accelereaza solutia discreditarii poetului. Efect scontat. Ion Caraion este abandonat de prietenii parizieni, se îmbolnaveste si, în 1986, moare... În tara, numele lui este interzis. În exil, aproape la fel. Publicarea documentelor prin care se confirma colaborarea lui cu Securitatea (în 2001 si 2006) reactualizeaza acest caz, repet, tragic din literatura româna. Vazând ce s-a întâmplat cu Ion Caraion (ce ni se spune ca s-a întâmplat pentru ca exista, probabil, si alte documente pe care nu le cunoastem), ce concluzii putem trage?(i) Orice concluzie am putea trage trebuie sa începem prin a spune ca Ion Caraion este un poet, uneori chiar un mare poet si ca tragedia lui este enorma: la 27 de ani a fost închis din motive politice si, cu o mica întrerupere, a stat în puscarie pâna la 41 de ani. Exista informatia, data chiar de poet, ca în închisoare a fost condamnat la moarte (nu o data, ci de doua ori) si ca ani întregi astepta sa fie executat... Chiar daca acest fapt nu se confirma, ramân sigure (exista, s-a vazut, documente) cele doua condamnari. Scuza o condamnare la munca silnica pe viata actul moral grav de a semna un angajament cu politia politica pentru a-ti usura soarta? De buna seama nu scuza, dar poate explica decizia morala a unui individ care traieste într-o celula si nu are în fata decât perspectiva mortii. Sa mai amintesc o data observatia facuta de Nadejda Mandelstam, aceea care, din iubire pentru sotul ei, poetul Osip Mandelstam, l-a însotit în surghiun pentru a-i îngriji sanatatea: de frica, un om semneaza în închisoare orice hârtie... Nu-i, înca o data, o justificare morala, dar este o explicatie pentru ce un om moral poate face un act reprobabil. Când judecam, repet, gestul lui Ion Caraion suntem obligati – pentru a fi noi însine, judecatorii lui, oameni morali – sa tinem cont de aceste circumstante.(ii) Ion Caraion nu este singurul scriitor român care semneaza pactul cu „diavolul rosu“, cum l-a numit Petru Dumitriu. Avem deja exemplul lui Al. Paleologu si Stefan Augustin Doinas. Vor mai fi, probabil, si altii care, înainte de a fi eliberati din detentie, au semnat cu angajament de colaborare. Unii au marturisit (Al. Paleologu), altii nu. Unii au intrat în politica, dupa 1990, altii s-au abtinut sau, ca Ion Caraion, au disparut înainte de a vedea ca regimul care le-a marcat atât de dramatic destinul s-a prabusit. Cum vom judeca aceste cazuri si altele care vor fi deconspirate în viitor?Nu pot spune, aici, decât punctul meu de vedere: asemenea cazuri tragice trebuie cântarite cu mare grija pentru ca numai cei care au trecut prin infern – scria cu putin timp înainte de a muri, Ion Caraion – numai ei pot judeca infernul. Gasesc ca are dreptate. Ceea ce nu înseamna ca judecatorii din afara se vor abtine. Este usor si este, în mod sigur, nu lipsit de o anumita frivolitate sa judeci fara a fi fost în situatie, cum zic filosofii existentialisti. Situatia, aici, este detentia într-un regim totalitar, infernul de care amintea Ion Caraion, frica („un sentiment european“) de care vorbeste Nadejda Mandelstam... Ceilalti, de pe margine, sunt de regula necrutatori. Este ceea ce s-a întâmplat cu Ion Caraion si se întâmpla înca. Problema, dupa mine, nu este de a ignora asemenea situatii sau, cum se zice, de a-i ierta pe cei care n-au avut taria de a rezista, ci de a analiza faptele cu calm si cu o minima întelegere umana. Altfel nu vom întelege si nu vom judeca drept drama unui creator care, lipsit de libertate si fara sansa de a o recapata în curând, semneaza o hârtie prin care calaul îi ipotecheaza viata. Am citit cu atentie documentele care-l privesc pe Caraion: poetul este pus sa semneze angajamentul de colaborator al Securitatii în ziua sau chiar în preajma zilei în care este eliberat. Eliberat, nu prin decizia tribunalului care-l condamnase înainte, ci printr-o gratiere generala. Ideea este, judecând faptele din afara, ca detinutii în cauza puteau refuza aceasta umilinta cumplita pentru ca, oricum, eliberarea lor din puscarie era deja decisa printr-o lege generala de gratiere. N-au putut-o evita sau, mai corect zis, au fost pusi în situatia de a nu o putea evita. Securitatea i-a manipulat, i-a „agatat“ în ultima clipa, asigurându-si, astfel, controlul asupra lor (si) în stare de libertate. Vazând cazul Caraion, deducem ca libertatea lui a fost din multe puncte de vedere tot timpul conditionata.Asadar: biografia unui creator poate cuprinde multe fapte întunecate, viata lui nu este totdeauna idilica. Când se întâmpla sa treaca prin infernul detentiei politice, omul care scrie poate sa aiba momente de cadere morala, poate accepta (cazul citat) inacceptabilul. Judecându-l, trebuie sa fim atenti la circumstante si, spunând adevarul, sa nu strivim creatorul care n-a avut, repet, puterea de a fi în împrejurarile grele ale vietii la înaltimea talentului sau.(iii) Ce-i de neînteles în cazul lui Ion Caraion este ca, acceptând sa practice o îndeletnicire abominabila, pune talentul puternic pe care îl are în slujba ei. Am subliniat de mai multe ori acest aspect care pe mine, unul, ma stupefiaza: atâta migala stilistica, atâtea fraze elocvente, atâtea metafore reusite într-o nota informativa pe care o citeste un oarecare colonel de Securitate putin interesat, în fond, daca discursul delator este frumos sau nu. Un paradox pe care nu-l putem întelege decât ca expresia unui orgoliu care vrea ca geniul scriiturii sa-i vegheze si sa-i înfrumuseteze discursul delatiunii. Socoteala proasta, gândire întoarsa pentru ca, odata descoperit, discursul nu este judecat în functie de calitatile lui estetice. O bizarerie pe care Ion Caraion a cultivat-o ani în sir în notele sale informative catre serviciile secrete românesti. Scrie, de pilda, o biografie a prietenului sau, Virgil Ierunca, insistând asupra complicatiilor sentimentale. O biografie plina de detalii malitioase care fac din ideologul ardent de la „Europa Libera“ un Dinu Paturica al amorului bucurestean. Sau scrie un eseu în care încearca sa dovedeasca faptul ca Eugène Ionesco de acum (cel care ataca pe Ceausescu si regimul totalitar) si-a pierdut talentul. Mici pamflete cu o destinatie gresita. Mici, inutile si, înca o data, absurde pentru ca un scriitor adevarat nu-si pierde vremea facând fraze frumoase pentru a-si ponegri, în rapoartele secrete catre comisarul politiei, prietenii. Ion Caraion face, din nefericire, asemenea experiente.(iv) Mai este ceva în aceasta deplorabila literatura confidentiala: înversunarea progresiva a informatorului împotriva subiectilor sai si chiar, putem spune, pasiunea pe care o pune în dezvaluirile sale. Este limpede, citind notele despre tinerii poeti (Ioan Alexandru, Sorescu, Nichita Stanescu) ca Ion Caraion nu-i accepta din principiu, orice ar fi scris si orice ar fi facut ei. Are un dinte si fata de cei din generatia sa care, în timp ce el fusese închis, îsi facusera un nume în viata literara. De la Preda la Geo Dumitrescu, mai toti, intra în acest lung si bine împodobit discurs al delatiunilor, animat, repet, de un sentiment ardent de frustrare. O reactie ce poate fi psihanalizata. Ion Caraion era si altminteri, ca om public, un om dificil. Chipul lui arata în toate împrejurarile o amaraciune adânca, neconsolata, o tragedie interioara neasimilata. Când stateai de vorba cu el, în situatii mai intime, fata lui tragica pierdea din asperitati, dar nu era niciodata, de îmi amintesc bine, deplin luminoasa, senina. Am petrecut o data un revelion pe la mijlocul anilor '70, cred, în casa lui Marin Preda de pe strada Dr. Herescu nr. 4. Caraion a întârziat mult, spre iritarea lui Preda care, tata a doi baieti, era fericit sa-si primeasca prietenii într-un apartament spatios... Când a sosit, Caraion arata desfigurat. Avusese o criza de rinichi, tocmai eliminase o piatra, fusese la spital, avea toate motivele sa întârzie... O suferinta veche si profunda se asternuse pe chipul lui brazdat adânc de cute si se fixase definitiv în privirile lui grele si triste... Am discutat mult, atunci si în alte împrejurari, despre ce altceva daca nu despre carti si oamenii care le scriu?!... O suparare adânca, statuta, minerala cenzura vorbele sale. Sentimentul pe care l-am avut totdeauna, ascultându-l, era ca poetul care fusese condamnat la munca silnica pe viata nu se împaca în nici un fel cu ideea ca, în timp ce el a stat în puscarie, altii au ramas în libertate si s-au bucurat de privilegii...Regasesc aceasta idee, indirect sau direct, în notele catre serviciile secrete. Altminteri cum se explica faptul ca-l denunta pe Preda, prietenul sau cel mai bun si binefacatorul lui, ca ar fi luat multi bani pe romanele sale sau pe Ov. S. Crohmalniceanu, criticul lui „de casa“, cum ziceau, rautaciosi, adversarii prozatorului pentru ca apara romanele lui Marin Preda (în speta „Delirul“) când acestea sunt atacate pe motive ideologice? Aceasta vesnica ranchiuna poate fi trecuta, repet, prin filtrele psihanalizei. Dincolo de obligatiile luate printr-un angajament pe care l-a semnat, admitem justificarea, într-o situatie disperata, exista în rapoartele fostului detinut politic un zel neobisnuit, o pasiune a delatiunii, o dorinta apriga de revansa pe aceasta cale. O cale, inutil sa mai spun, nedemna de un scriitor atât de înzestrat ca Ion Caraion. El se putea razbuna pe cei care i-au nenorocit tineretea într-un singur mod demn si eficace: prin poezia sa. Si-a luat, într-un fel revansa, pentru ca, odata eliberat din detentie, a publicat multe carti de poezie si poezia lui a iesit mai totdeauna bine la judecata criticilor. S-a pronuntat chiar formula de mare poet, ceea ce, în parte, este adevarat. Structural arghezian, Ion Caraion a gasit un stil original în poezia din generatia lui si a impus o formula lirica pe care orice critic de buna credinta n-o poate ignora. Omul care scrie nu si-a putut stapâni însa aceste resentimente si le-a trecut în rusinoasele, tristele note informative pe care n-a ezitat sa le compuna, cu oarecare satisfactie (gen: „va arat eu voua, nenorocitilor“), ani în sir. O recuperare pe care psihanaliza o explica printr-un joc de complexe.