Sacrilegii ale vanitatii
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura ideilor »
Autor: DAVID ILINA
Hotarât lucru, nu ne-a fost dat sa traim în cea mai buna dintre lumile posibile, de vreme ce exista persoane, fapte si întâmplari care ne irita, ne calca pe nervi, ne taie pofta de viata. Asa descoperim pe cont propriu ca „infernul sunt ceilalti“ (de regula, în astfel de stari de fierbere primara scapam din vedere faptul ca si noi putem fi pentru altii „cap de lista“, victime neprevenite ale „curateniei generale“. În definitiv, la vreme de furie, damful prafului de pusca poate veni din orice directie). Ne pierdem cumpatul, nu mai avem ochi decât pentru noi însine. Devenim excesivi, intransigenti, începem sa propovaduim evanghelia ghilotinei, capatam o privire închiondorata. Vanitatea, oboseala, dezgustul, frustrarea, teama – pe rând sau împreuna – ucid în noi spiritul de finete, dreapta masura si toleranta. În stadiul terminal, când piere în noi pâna si simtul umorului, inevitabil ajungem captivii unor fantasme. Începem sa halpaim povestea întunecata a apocalipsei. În sufletul ce ne-a ramas pustiu strafulgera în secret pofta oarba a nimicirii, mai ales sub convingerea aberanta ca lumea toata ne e datoare, fara ca noi sa-i fi fost vreodata creditori. Cert este ca, în astfel de momente, ne abatem (fie prin omisiune, fie prin adaos) de la starea de fapt a lucrurilor, avem tendinta de a le da alte dimensiuni, de a le plasa în alte lanturi cauzale (cel mai adesea de factura conspirationista), de a le atribui o alta semnificatie (de regula, degradanta). Putem chiar crede ca posedam o competenta speciala (concentrata în formula solipsista „stiu eu ce stiu“), care ne-ar da dreptul sa rostim sentinte definitive, irevocabile. Furia, de pilda, poate crea o iluzie asemanatoare cu cea pe care o induce starea de betie: ca avem la îndemâna o scurtatura ce ne-ar permite sa ajungem direct în „inima lucrurilor“, în fiinta lor intima, secreta. Astfel, datorita umorilor sau efuziunilor noastre incontrolabile, suntem mereu supusi riscului de a privi strâmb, de a denatura, de a mistifica. Orbiti mai ales de vanitate ajungem finalmente sa comitem un sacrilegiu nu numai de natura epistemologica (sacrificarea adevarului), ci si unul de natura morala (sacrificarea impartialitatii). Weltanschauung-ul nostru va ajunge în mod sigur obiect de contestatie si de gâlceava. Citesc în „România literara“ (nr. 45 din 2007) un mic articol scris „la nervi“ despre Elvetia, o tara ce si-a câstigat în mod legitim faima de etalon al civilizatiei, si nu doar în imaginarul nostru, al românilor. Scrie acolo negru pe alb: „în neutralitatea tot mai posomorât antiseptica a Elvetiei se ascunde o veche duhoare de hazna care porneste din bancile elvetiene“. Si cum Elvetia a întors crestineste si obrazul celalalt, autorul a simtit nevoia sa recidiveze, lovind cu sete: „pentru statul elvetian neutru aceasta complacere cu duhoarea haznalei bancare se cheama neutralitate formala si complicitate cu tot ce e mai jegos din lumea afacerilor internationale.“ Articolul mai vorbeste de „maimutoi în uniforme“, „jefuirea evreilor“, „mafioti“, „bani murdari, adeseori mânjiti cu sânge“. În fine, exista si un fel de concluzie, de-a dreptul naucitoare, cum ca din aceasta „uriasa mizerie“, care e „haznaua bancara“, se trag „salariul de la stat si bunastarea nationala“ a helveticilor. Asa sa fie? În plus: de unde aceasta verva nihilista, aceasta vointa de terfelire la un autor altfel respectabil si talentat? Totul a pornit de la tratamentul discriminatoriu (de buna seama, condamnabil) la care au fost supusi câtiva tineri români – printre ei si cei doi fii ai autorului articolului – de catre politisti de frontiera elvetieni. Tinerii „n-au protestat, dar li s-a suit sângele la cap, banuind de unde li se trage militienilor elvetieni placerea de a-i da jos din masina“: din faptul ca li se întâmpla sa fie „compatriotii lui Mailat“. Nu spun ca semnatarul articolului (pe deasupra si parinte) nu are deloc dreptate, ca „revolta“ lui e complet nejustificata. Mi se pare însa ca tonul si continutul articolului au legatura prea apasata cu „urcarea sângelui la cap“. De altfel, autorul însusi are în final o zvâcnire de luciditate (gest onorant), recunoscând într-un post scriptum ca, daca nu ar fi fost atât de implicat în acest incident neplacut, probabil ar fi scris „mai îngaduitor“ articolul cu pricina. Sa recunoastem: deloc usoara pentru sufletul omului aceasta asumare a îngaduintei, care i-ar da ocazia unei mai bune pozitionari obiective. De fapt, nici nu trebuie sa ajungi tocmai în tara cantoanelor pentru a trai o furie veritabila. Te poate pârjoli la tine acasa, printre ai tai. Zaresc în parcarea din spatele blocului o gasca de pustani, „baieti de cartier“ pur sânge: hahaie, scuipa, înjura. Îi vad mai mereu, îi vad peste tot, multiplicati, si de fiecare data simt ca am cenusa pe limba, ca mi se termina aerul. Telefoane mobile, obscenitati, vestimentatie voit sleampata. „Ce jegosi, parca sunt facuti la betie. Se vede pe fata lor ca sunt nereusiti“, am spus dintr-o suflare când ma asezam la volan. Recunosc, rafala acestor cuvinte otelite m-a racorit oleaca si, pret de câteva clipe, am savurat un fel de triumf: pusesem parca ordine în lume, asezându-le pe toate la locul lor „natural“. „Haide, ca nu e chiar asa!“, o aud pe sotia mea rostind cu blândete, dar si cu fermitate, în timp ce îsi prindea centura de siguranta. La auzul acestor vorbe, ca prin farmec, m-am simtit eliberat de toxica stare de hybris ce ma cuprinsese din senin. Mi-am revenit în fire. Am realizat jenantul exces pe care tocmai îl comisesem sub forma unei imprecatii. (Era ca si cum, spre stupefactia generala a moleculelor nevinovate, cuvintele mele sfâsiasera aerul, iar acesta arata ca musamaua scaunelor din autogara, taiata cu sârg de briceagul unor calatori nervosi; ori nefericiti). M-am repliat sub cupola unei scurte taceri vinovate si mi-am adus aminte de învatatura lui Pascal cum ca „suntem incapabili de a sti totul si de a ignora totul în mod absolut“, dar si ca „afectiunea sau ura schimba drumul dreptatii“.Reflectând ulterior la „Haide, ca nu e chiar asa“ am descoperit, mai întâi, ca am de-a face cu una din acele minunate expresii ale limbii, care, sub o aparenta banalitate, vizeaza problema lui ceea ce este, adica faimoasa problema a adevarului; apoi, ca ea contine un avertisment ce tine de întelepciune: ne reaminteste ca pretentia certitudinii în câmpul cunoasterii este problematica (Karl Popper ar zice: nelegitima). Spre deosebire de „adevarurile geometrilor“ (ale exactitatii), „adevarurile retorilor“ (cele factuale) râmân inevitabil deschise, supuse revizuirii. Cu acestea din urma niciodata nu te poti lauda ca te afli calare pe „chiar asa“. De aceea e riscant sa bagi mâna în foc pentru ele. În plus, pretentia infailibilitatii morale e în totala contradictie cu precaritatea firii si judecatii omenesti.La o prima considerare ai putea suspecta sintagma discutata de o oarecare frivolitate vicleana, conspirativa, asemenea celei ce se degaja din facutul cu ochiul, când cineva insinueaza ca stie ceva ce stii si tu, dar nu e musai sa stie si altii. În realitate, prin erodarea explicita a certitudinii, ea vrea propriu-zis sa combata pretentia detinerii adevarului absolut, oricine ar fi cel ce emite o astfel de pretentie. Îndoiala sceptica cu care cocheteaza vrea sa compromita aroganta dogmatismului de care suntem deseori ispititi. Invoca relativitatea, fara a aluneca în relativism. Cât despre complicitate, nu poate fi vorba decât de cea care consta în cautarea împreuna a adevarului de catre interlocutori sincer interesati de el. Spre deosebire de usa trântita în nas prin „Hai, ca nu e asa!“, expresia „Haide, ca nu e chiar asa“ sugereaza imaginea unei usi lasata întredeschisa. Nu contine o contrazicere brutala, o retezare în scurt a pretentiei la îndreptatire, ci doar o diminuare a ei. Subtila si de o fermecatoare blândete, sintagma aceasta invita la restabilirea rezonabilitatii discursului, fara a-l ofensa pe vorbitor. În fine, e prezenta în aceasta exprimare o maniera politicoasa, chiar eleganta de a ti se refuza si, totodata, de a ti se da dreptate. Nu ai dreptate în totalitate, dar nici nu te înseli în totalitate (ceea ce nu înseamna ca adevarul e la „mijloc“). Prin ea, afli, daca nu stiai, ca întelepciunea omului de spirit începe cu asumarea propriei ignorante, odata cu cea a propriei imperfectiuni. Ca nu numai somnul ratiunii, ci si insomnia vanitatii naste monstri. Ca orice pretentie sustrasa negocierii este nu numai nepoliticoasa, ci si nepolitica.