Ne înghite valul?
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura revista revistelor »
Autor:
Farmecul unei bune reviste îl face diversitatea stilurilor. În „Contemporanul“, revista cu o eclatanta diversitate de stiluri, responsabila cu stilul liric al reveriei melancolice e Aura Christi, la fel cum Marina Constantinescu raspunde de respectivul sector stilistic în „România literara“. Dinamice si inimoase, adevarate masini de scris, aceste doamne ale verbului românesc actual pun mult suflet liric în naratiunile lor. „Era o dupa-amiaza târzie, relativ calda – scrie Aura Christi în „Contemporanul“ – o dupa-amiaza ce se înclina înspre soare-apune, cu un astru înca puternic, rosiatic, dispersându-si smocurile de raze pe suprafata pietrelor, a stâncilor, a coloanelor si fragmentelor de temple si statui si trepte, nesfârsite trepte. Era o dupa-amiaza la care ma voi gândi, presimt, nu rareori, pentru a-i rumina sensurile abia ghicite, abia dibuite cu antenele duhului launtric, pentru a-i prinde în raza gândului ori a pregândului farmecul, parfumul abstract si totusi atât de concret, simtit atunci când înmarmurit-nauca asistam la spectacolul dimprejur, neîndraznind sa ma misc, necutezând sa respir aproape, ramânând înfipta în acel loc iubit, pentru a întârzia obscur-senina stare de care eram cuprinsa, clipa de clipa constienta, în ciuda ei, în ciuda mea, ca ea se va topi, va disparea, nelasând decât o încapatânare de a fi înca un pic, câtusi de putin, ca în acele minute locuita de o zeitate careia nu cutez a-i gasi printre atâtea rude spirituale ori de sânge, un nume potrivit în afara de acela visat, amusinat, rasvisat, gustat, ruminat : sublimul.“ Dupa atâta simtire, cu respiratia taiata, a sublimului – o schimbare a registrului se impune : marile sentimente sunt mute, iar când prind glas ele trebuie retezate ca sa nu se subtieze. Asa ca întoarcem foaia si ne supunem cu placere dusului de gheata administrat de „Polemice“-le dnei Magda Ursache, într-un stil caustic si casant, spectacolului grotesc al librariilor: „Vad libraria de lânga sediul „Cronicii“ vechi ca pe un spatiu urmuzian, trimitând la Pâlnia si Stamate (…) ,iau la rând înca un raft din care aleg „Târfele mele triste“ de G. Marquez. Alaturi, V. Fetescu cu „Seminte de întelepciune“. Meditabundul Fetescu s-a decis sa insemineze spirit. Nu dau un citat pentru ca reclama negativa tot reclama este. Asaltul editorilor improvizati care nu gândesc decât cum sa-si vânda hârtia, a transformat libraria într-un Babel dupa Babel.“ O invit pe dna Magda Ursache la Babel-ul nostru, Târgul de la Bucuresti, unde „spatiul urmuzian“ în care se întâlnesc Pâlnia cu Stamate e întins pe câteva hectare de hârtie tiparita. Aud ca imobiliarele sunt cu ochii pe Romexpo… Magda Ursache îsi expune în continuare cu mult sarcasm tristetea stârnita de panorama cartilor la metru patrat: „Libraria nu mai e decât o locatie, o taraba, o tejghea, unde iei tepe: cumperi carti edite ca inedite, memorii falsificate, dictionare de vise compilate (de Noemi Bomher, cu musca penala pe caciula). Avea Ceausescu 38-39 opere complete, are si etern-fascinantul Iliescu 17, daca a numarat bine cine a numarat, iar Pavel Corut e învolumat a suta oara. Rafturile gem de non-books (carti fabricate la comanda). Compunerile scolare despre Stefan cel Mare le bat numeric pe toate celelalte. Cineva lauda în exces o improvizatie cu pretentii de comparatistica: Regele Arthur/ Stefan cel Mare. Si produsele-conspect, publicate de sot tipograf ori de tatâne, pe sume deloc ne-simbolice sunt recenzate de criticii de gasca. Cumetria falsifica ierarhia – crede si Adrian Dinu Rachieru.“ E mult realism în tabloul suprarealist descris cu verva stilistica de Magda Ursache. Sa nu devenim însa mizantropi si sa recunoastem ca, la fel ca în timpul comunismului, si azi se scriu si se publica si destule carti bune. E greu sa le alegi din „valul editorial care o sa ne înghita pe toti“, cum scrie cu umor apocaliptic Magda Ursache. La urma urmei, nici nu-i o prea mare nenorocire sa fii „înghitit“ de valul respectiv. Nodul în papura Dl Nicolae Scurtu a descoperit câteva biletele pe care „un scriitor dâmbovitean uitat“, avocatul I. Irimescu-Cândesti i le-a trimis lui Liviu Rebreanu în 1919, 1920, 1923, 1926. Biletelele sunt publicate în revista din Gaesti, „Litere“. Istoricului literar N. Scurtu i se pare „surprinzator“ ca desi misivele respective indica o relatie amicala între cei doi, Rebreanu nu-l cinsteste pe I. Irimescu-Cândesti decât cu o singura mentiune în „Jurnalul“ sau. Sa spunem, pe scurt, ca toate biletelele se reduc la un binecunoscut prototip caragialesc: „Îti trimit si eu una din cartile mele. Daca merita atentiunea ta, fiind primita la Teatru de atâtia ani, ai face un act nu de veche prietenie, ci de dreptate. Al tau, cu drag…“, „Te rog comunica-mi ce mai este cu volumul meu ?“, „Nici pâna acum nu am primit de la tine devizul pentru tiparirea cartii. Ce dracu faci de nu-mi scrii ?? (…) Cu tot dragul…“, „Ce mai este cu piesa mea ? (…) Dar manuscrisul meu l-ai gasit ? Te îmbratisez cu drag … „Ce mai faci? Am auzit ca esti mare si tare acum. Bravo! Te rog foarte mult sa-mi trimiti cu prima posta manuscrisul pe care-l am la tine. Sa nu-l fi pierdut ca dracu te-a luat … Cu drag…“. Ingrat, Rebreanu îl cam neglijeaza pe Cândesti, dar ca Cândesti (scuzati cacofonia !) erau multi. „Investigând presa literara, memoriile si jurnalele, precum si corespondenta lui Liviu Rebreanu – scrie Nicolae Scurtu – am constatat ca nici una din doleantele lui
I. Irimescu-Cândesti nu a fost satisfacuta. Nu i-a facilitat nici macar o singura colaborare la revista „Sburatorul“ … Manuscrisele încredintate spre lectura si, evident, spre publicare în unele reviste literare nu i-au mai fost restituite niciodata. În schimb, prozatorul I. Irimescu-Cândesti se bucura de succesele romanului „Ion“, de investirea sa (a lui Rebreanu, nu a lui „Ion“ ! – n.n.) ca presedinte al Societatii Scriitorilor Români si de altele. Biografia si opera lui I. Irimescu-Cândesti necesita o cercetare sistematica si o restituire cât mai exacta a izbânzilor sale creatoare“. Înca o nedreptate a istoriei literare ? Se prea poate si de aceea asteptam cu interes îndreptarile istoricului literar Nicolae Scurtu. Altminteri, biletelele lui Cândesti sunt total lipsite de interes biografic, decât daca nu vream sa-i gasim omului… nod în papura (în acest caz : ingratitudine, neglijarea prietenilor, refuzul de a-i promova – de teama rivalitatii ?! etc. etc.). Nicolae Scurtu nu scapa ocazia de a-l trage de mâneca si pe editorul lui Rebreanu, istoricul literar Niculae Gheran, semnalând ca o nota a editorului din volumul 17 – Jurnal „contine câteva grave erori de istorie literara“. Nu ne spune care sunt acele grave erori. Am dat fuga la volum si am citit nota 29 de la pag. 462, cea cu „grave erori“ : „I. Irimescu-Cândesti, publicist si avocat din Târgoviste, prieten cu
L. Rebreanu (v. la BAR scrisorile nr. 143, 436, 441 datate între 1919-1929) veche cunostinta de la „Convorbiri critice“ – 1909“. Sa fie vorba în acele „grave erori“ despre biletelele lui Cândesti descoperite de dl Scurtu ? Nu stim. Ce stim e ca eminentul editor al lui Rebreanu a gasit si a semnalat 5.000 de scrisori adresate lui Rebreanu: numai literele A si B întrunesc 500 de scrisori! În fine, una e acribia stiintifica si alta, cu totul alta, cautarea nodului în papura, a petelor în soare, a greselilor si cusururilor. Ma tem ca în cazul de fata, cazul dlui Scurtu, este vorba de staruinta omului – cum sa-l numesc?! – de a gasi nodurile cu orice pret, chiar si acolo unde nu pot fi. Cine cauta cusururi cu orice pret se numeste… cusurgiu. Într-o carte minunata, „Povestea vorbelor“, Ioan Adam scrie despre meteahna respectiva: „Frate cu codrul si iubitor de frunza verde, taranul a observat un lucru esential în rânduiala naturii: nodul apare în locul de ramificare a crengilor de trunchi. Ierbacee acvatica, papura are însa o tulpina înalta si, retineti, neramificata. Neexistând ramuri, nu exista nici noduri ! A cauta nod în papura e prin urmare un sinonim al zadarniciei“.