Indecenta si defect psihic
articol aparut in Cultura, nr. 152 din 2007-12-06» cultura cultura politica » Psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Ce ma enerveaza cel mai mult la spatiul social din România zilelor noastre nu se refera atât la coruptia, meschinaria, minciuna, bigotismul si intoleranta acestuia, ci la vadita lipsa de stil a practicantilor tuturor racilelor enumerate mai sus. De altminteri, sunt perfect constient ca natura umana este, în linii mari, cam aceeasi pretutindeni în lume, la orice meridian si paralela. Omul e om si la Paris, si la Tokyo, si la Tirana si la Washington. Natural ca si la Bucuresti, însa în orasul de pe Dâmbovita, metafora în mic a întregii Românii, parca prea s-au concentrat cultivarea lipsei de masura si dispretul fata de o conduita civilizata si morala minima. La noi, se bat recorduri dupa recorduri în materie de aroganta, echilibristica pe deasupra legii si sfidarea opiniei publice. La noi bogatia cinica ajunge sa coexiste cu disperata saracie la niste cote inexistente în restul Europei. La noi, speranta în mai bine a fost arestata din vocabularul obisnuit, devenind monopol al asa-zisilor politicieni reformisti. La noi…Reflectii amare, în genul celor anterioare, mi-au fost trezite, „pavlovian“ as spune, de un articol pe care l-am citit într-un cotidian central. Nu fac parte din „rasa“ celor care cred „din prima“ orice stire, articol si comentariu de jurnal. Îmi place sa cred despre mine ca am o minte critica si un spirit autonom. De asemenea, nu agreez ideea ca as putea fi prea usor dus de nas. Îmi repugna la culme daca, în anumite împrejurari, cineva încearca sa-mi jigneasca inteligenta. Nu sunt un naiv, în ciuda aparentelor. Idealist, poate, desi asprul contact cu realitatea anilor din urma mi-a tocit prea mult din potentialul de optimism pe care-l detineam la un moment dat. Asa ca, imunizat contra oricarei „revelatii“ jurnalistice, am citit cu rezerva articolul în care un intelectual foarte public, înalt functionar de stat si responsabil cu soarta unui important for de cultura, era luat la puricat de pe o pozitie vadit ostila. Din pacate, în ciuda unor exagerari flagrante, însa pe chestiuni de detaliu, punctul de vedere al gazetarului era unul valid în ansamblu. La ce ma refer? La imposibilitatea de fapt ca un singur om sa posede disponibilitatea, competenta si profesionalismul de a exercita mai multe activitati tehnic diferite într-un acelasi interval de timp. Nu poti sa fii deopotriva si presedinte de institut, si director de revista, si realizator tv, si editorialist, si autor, si conferentiar, si doctorand, si membru în diferite board-uri, si invitat în varii emisiuni media audio si video, si globetrotter, si parinte, si sot, si personaj monden, si credincios, si profet, si consilier de taina, si analist politic, si metafizician, si moralist etc. Bunul-simt, ca si o minima decenta, ar trebui sa-ti impuna un cadru de comportament si un stil de aparitie în public – cu-atât mai mult cu cât tii, pare-se, la imaginea ta de om rectiliniu, bun crestin, ins necorupt si reformator politic. Geniu de-ai fi – iata o sintagma care, pe mine, personal, ma irita de-mi ies din tâtâni! –, si tot n-ai avea cum sa faci atâtea lucruri, distribuindu-te (fara sa te împarti, vorba lui Noica) între atâtea si atâtea registre… Or, hai sa ne pastram nitelus luciditatea, cred ca nu mai suntem deloc contemporanii lui Aristotel, Da Vinci, Shakespeare, Newton, Chaplin si Einstein. Iar daca tot i-am enumerat pe cei pe care cu totii concedem sa-i numim genii, atunci ar trebui sa evidentiem si moralitatea deosebita a unor astfel de personalitati. I-ati putea banui pe Aristotel sau pe Einstein de cumul de functii ori de conflict de interese? Hai sa fim seriosi!Iata de ce, cu toate ca nu agreez „Damascul“ provocat de lectura unui articol de ziar, trebuie sa recunosc ca m-a dezgustat si revoltat foamea insatiabila a unui asemenea om pentru bani, onoruri si functii. Si m-am întrebat cât de „defect“ psihic, cât de frustrat launtric, cât de desert sufleteste trebuie sa fie un astfel de om ca sa vâneze, cu rapacitate remarcabila, atâtea si atâtea slujbe, dregatorii si sinecure… Nu, nu sunt ipocrit, si mie mi-ar placea sa câstig mai multi bani, sa fiu mai cunoscut de public si mai „cultivat“ de critica. Însa vreau sa sper ca niciodata nu m-as lasa prada unui asemenea delir de grandoare, devenind victima unei neostoite sete de putere si notorietate. Pe scurt, ca n-as face orice ca sa-mi împlinesc dorinta. Si ca, oricât m-ar roade frustrarea de a nu avea atâtea marci ale recunoasterii, totusi nu mi-as calca peste demnitate si decenta. Asa laic, de stânga si relativist cum sunt si ma declar. Las, prin urmare, „curatenia“, „genialitatea“ si „cucernicia“ contemporanilor mei de (ultra)dreapta, pentru care nu exista conflict între lacomie si moralitate. Asa sa le ajute al de sus, ca pe lumea asta se ajuta dânsii si singuri (afurisit de bine!)…