Marea
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura vizuala »
Autor: Maria-Magdalena CriSan
„Marea“ este un titlu ce trezeste multora stereotipii în privinta reprezentarii. Imagine arhetipala a oricarui început si a oricarui sfârsit, asa cum o gasim definita în dictionare, ea îsi gaseste repere simbolice în mai toate culturile. Subiectul a fost de-a lungul istoriei artelor mult exploatat. Fascinatia marii, atât în viziunea romantica a privelistilor linistite, a poeziei departarilor, a plimbarilor romantice pe tarmul însorit, dar si a impetuozitatii, a fortei nestavilite pe care acest motiv o degaja sunt doar câteva ipostaze ale felului în care a fost exploatat subiectul. Simbolul marii a fost întotdeauna legat de miscare, de o dinamica ce, în esenta, reprezinta viata, dar si de misterul adâncurilor, de lumea nevazuta, de închipuirile fabuloase. Imaginea marii, a tarmurilor ei, a peisajului din preajma o gasim prezenta în laboratorul majoritatii artistilor legati de evocarea motivului, captivati de formele realului, de resursele formale ale acestuia. Marea este locul care a atras si a incitat, a prilejuit un permanent exercitiu al confruntarii, prin care artistii au pus în valoare reactia spontana, exercitiul vizual, observatia. Aici privirea educata, expresie rationala a unui limbaj asimilat, trebuie sa faca fata emotivitatii, confruntarii permanente între temporal si etern, unui mediu care esentialmente se exprima pictural. În jurul acestui subiect s-au dezvoltat adevarate scoli de pictura, amintind, în cazul picturii românesti experienta Balcicului, mai târziu cunoasterea litoralului românesc al Marii Negre. În modernitate, motivul îsi gaseste cei mai de seama reprezentanti printre impresionisti, dar nu trebuie sa uitam nici peisajul olandez din secolul al XVll-lea sau pictura franceza, prin Claude Lorrain mai ales, în acelasi secol, scoala venetiana din secolul al XVlll-lea, reprezentantii picturii engleze ai secolului al XlX-lea sau celebrul pictor rus de marine, Ivan Aivazovski. Parcurgând acest traseu sintetic, ne dam seama ca motivul are imense resurse în planul expresivitatii, al raporturilor plastice, al formelor si cromaticii inepuizabile. Marea a exprimat întotdeauna respect, poezie, dar si teama, a stimulat imaginatia în felurite chipuri astfel încât, întreaga „literatura“ din jurul acestui motiv surprinde si astazi. „Marea“ Aneimaria Smigelschi nu este cea a privelistilor asteptate. O recunoastem, suntem integrati aproape automat în atmosfera zilelor însorite de pe malul marii, dar accentual este surprinzator. Ea nu are nimic comun cu imaginea obisnuita ce exploateaza picturalitatea suprafetei de apa, actiunea luminii asupra ei, asa cum o regasim în imaginile celor mai cunoscute marine de-a lungul istoriei picturii. Ani întregi ea si-a petrecut vacantele pe malul marii la Vama Veche, unde nu a simtit nevoia sa repete experienta nici a pictorilor interbelici care mergeau la Balcic, nici a celor care au pictat si continua sa picteze pe litoralul nostru sau aiurea. Anamaria Smigelschi nu a fost fascinata în primul rând de mare, de voluptatea cu care apele ei se misca, de culoarea schimbatoare sub influenta luminii, de oamenii aflati pe mal. Le priveste si pe acestea, dar de la distanta. Ochiul ei s-a îndreptat catre ceea ce marea aduce din adâncuri, catre urmele lasate de ea pe plaje. Altfel spus, ea a preferat impresiei de o clipa, obiectul concret, expresia solida, palpabila, cea care confirma si învinge fascinatia pentru imaginea mereu schimbatoare a apei. Formele expresive aduse de mare, felul în care acestea se integreaza unui mediu nou, coabitarea cu elemente artificiale, cu interventii ad-hoc, deschid privirii o lume fascinanta. Este o zona ce transgreseaza, face sa comunice spatii diferite. O zona de interferenta, careia Anamaria Smigelschi îi creeaza un nou chip, o pune într-o circulatie cu valoare estetica.Foarte putin din ceea ce marea arunca retine privirea ochiului obisnuit. Scoici, pietre si cam atât. Restul tine de întâmplare, pentru majoritate, obiectele de la malul marii sunt lipsite de interes si expresivitate. Pentru Anamaria Smigelschi acestea alcatuiesc o lume fabuloasa, careia ea îi descopera un mare potential expresiv. Cantitati uriase de guase, desene aflate în sertarele din atelierul ei au stat închise si necunoscute ani de zile. Într-o zi le-am vazut si am ramas impresionata de privelistea fabuloasa a unui univers cunoscut, ce nu mai traia prin imaginea lui rebarbativa, ci a capatat valente noi. Totul era atât de proaspat, de surprinzator, de viu, încât sentimentul timpului prezent petrecut acolo, pe malul marii, scotocind, descoperind, se poate recrea privind aceste lucrari. Anamaria Smigelschi nu putea sa-si dezminta preocuparile ei de grafician. Desi calitatile picturale ale acestor lucrari se impun imediat, ceea ce face ca ele sa fie atât de personale este aplecarea ei catre forma, catre constructie, altfel spus catre desen. Nu avem de-a face cu o lume ce capata expresie sub imperiul unei stari emotionale. Ne întâlnim aici cu capacitatea Aneimaria Smigelschi de a privi si mai putin de a se emotiona. Ea este captivata de imensele resurse ale motivului, de acest „mediu trasmitator“ de elemente plastice, descoperind raporturi cromatice, inventii compozitionale, constructii ce scot din anonimat un univers ce nu intra în mod obisnuit în atentia artistilor. Luciditatea analizei, coerenta organizarii acestor fragmente de imagini, ne pun în fata unui puternic spirit constructiv. Ratiunea este prezenta si sensibilitatea ei reactioneaza la logica unui limbaj stapânit cu multa disciplina. Ea reuseste sa refaca, în acest context puternic marcat de senzitiv, un spatiu mental, ce raspunde dorintei de a reordona într-o alta dimensiune expresivitatea mediului natural. Ceea ce îsi doreste este de a pune în lumina o imagine greu de descifrat, aflata într-o „concurenta neloiala“, cu marea, cu apa, cu soarele si cu mediul ambient.În lucrarile Aneimaria Smigelschi marea se afla întotdeauna în planul al doilea. Este cadrul, dar niciodata eroul principal. Stiinta cu care ea pune în acord datele esentiale ale unui peisaj marin, cu aceasta elementaritate, de cele mai multe ori ignorata, este ceea ce fascineaza în aceste lucrari. Resursele viziunii sale le regasim în gravuri. Aici ea aduce în prim plan acelasi interes pentru expresivitatea elementara, pentru detaliile ce îi permit sa articuleze cu mult rafinament structuri, suprafete atent modulate, sa puna în valoare expresivitatea unui limbaj articulat pe forma si pe constructii valorice. Anamaria Smigelschi este unul dintre artistii pe care-i vedem rar. Autoare de grafica de carte, mai ales carti pentru copii, ea îsi asuma într-un mod exagerat un spirit critic fata de ceea ce face. Surpriza acestor lucrari de vacanta a fost imensa, fiind departe de statutul schitelor facute la peisaj. Si în acest caz ea s-a dovedit artistul matur, talentat, exigent si cu o subtila cunoastere a limbajului pe care îl practica aproape de cincizeci de ani.