„Avram Iancu“ si „Anton Pann“ – resorbtia istoriei în mit

articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29
» cultura cultura literara »
Autor: Marius Neacsu

În perioada 25-27 octombrie s-a desfasurat la Sibiu cea de-a IX-a editie a Colocviului National Studentesc „Lucian Blaga“, manifestare organizata de catre Facultatea de Litere si Arte si Centrul de Cercetari Filologice si Interculturale si coordonata de catre prof. univ. dr. Pamfil Matei. Au participat aproximativ 50 de studenti si cadre didactice provenind din 10 universitati românesti. În deschiderea Colocviului au conferentiat prof. univ. dr. Andrei Bodiu („Arhitectura timpului în romanul „Luntrea lui Caron“„) si prof. univ. dr. Ioan Maris („Kant în receptarea lui Lucian Blaga“). Ca si în anul precedent, revista „Cultura“ a acordat un premiu special, constând în publicarea lucrarii unui student. Premiul i-a revenit anul acesta lui Marius Neacsu (Universitatea din Craiova, anul III), a carui lucrare este reprodusa în continuare.



Sunt foarte cunoscute cuvintele prin care Lucian Blaga se proclama creator de mituri . Din punctul meu de vedere însa – si este si ceea ce voi încerca sa demonstrez – în piesele „Anton Pann“ si „Avram Iancu“ istoria nu este pe deplin absorbita de mit, vietile celor doi sunt greu de mitizat datorita erei în care au trait. Puteam include în acest eseu si dramele religioase, însa momentul în care sunt plasate – Evul Mediu – permite o mai usoara asimilare în mit.

Eseul este structurat în trei capitole, iar fiecare dintre acestea este construit pe un dublet caracteristic relatiei istorie-mit. Astfel, vom atribui istoriei: temporalitatea, psihologicul si faptele trecute; iar mitului: atemporalitatea, antropologicul si fapte posibile. Se observa în acest moment trei dublete pe care le vom discuta raportat la cele doua drame. Primul capitol se refera la perechea temporal-atemporal. Voi arata aici cum si în „Avram Iancu“ si în „Anton Pann“ apare o zona comuna în care cele doua dimensiuni se suprapun, nefiind definite concret.

În al doilea capitol voi încerca sa surprind dubletul psihologie-antropologie si sa arat ca în ambele drame, desi antropologia – pentru a determina un mit perfect valid – ar fi trebuit sa fie prezenta într-o masura mult mai mare, psihologia individului este o parte importanta a operelor.

Al treilea capitol este bazat pe afirmatia lui Aristotel din „Poetica“  conform careia poetul scrie despre ce s-ar putea întâmpla, iar istoricul despre ce s-a întâmplat cu adevarat. Deducem de aici ca avem de-a face cu o problema a posibilitatilor, si nu una referitoare la veridicitate, la real.

1. Temporal – atemporal

În acest capitol voi vorbi despre felul în care este abordat si valorificat timpul în cele doua piese. O conditie esentiala ca un mit sa fie considerat ca atare este timpul în care întâmplarile relatate au avut loc. În ambele drame momentul este dat de caracteristicile temporalitatii care îmbraca subiectul relatat – si Avram Iancu si Anton Pann au trait în secolul XIX, o perioada mai clara a istoriei, începuturile vremurilor moderne -, dar si prin repere exacte, cum este cazul celei de-a doua opere: chiar în stabilirea cadrului initial apare anul 1830. Pe parcursul piesei este mentionat mobilierul de tip biedermeier, ceea ce trimite automat la perioada cuprinsa între anii 1815-1848. Observam ca temporalitatea are coordonate bine delimitate, spre deosebire de piesele de teatru religioase ale lui Blaga, care pot fi usor vazute ca mituri datorita plasarii lor ambigue în evul mediu, o perioada întunecata, cum se stie, si destul de permisiva pentru exploatarea limitelor temporale în ambele piese.

George Gana remarca, referindu-se la „Anton Pann“, faptul ca „atmosfera de timp mitic sau mitizant a fost înlocuita aici cu pictura unui mediu precizat spatial si temporal, personajele au identitate sociala si se definesc prin ea, tipologia realista a luat locul simbolurilor“ . Însa nici figurile, nici mediul n-au consistenta. Observam, în felul acesta, ca dramaturgul se îndeparteaza de cutumele mitologizante, de structurile mitologice si întareste determinantele istorizante. Asadar, prin felul în care se încearca iesirea din mit, prin grija pentru sublinierea acestui important criteriu de veridicitate, atât „Avram Iancu“, cât si „Anton Pann“ par sa aiba mai degraba un caracter temporal, si mai putin unul atemporal. Trecerea definitiva în atemporal se realizeaza, însa, prin faptul ca Avram Iancu elimina firul timpului sau când Anton Pann scrie „Cântecul mut“, ceea ce-l va duce în etern, tragându-l dinspre istorie spre mit.

2. Psihologie – antropologie

Înainte de a începe al doilea capitol trebuie sa reamintesc ca psihologia va fi inclusa în registrul istoriei, iar antropologia în cel al mitului. Aceasta deoarece prin psihologie ma refer la psihologia individului, la framântarile sale interioare sau la luptele pe care le duce pentru a ajunge la anumite limite. De asemenea, aducem în demonstratia noastra ideea lui Raymond Aron , care sustine ca istoria presupune întotdeauna alteritate si, fata de acest tip de alteritate, voi aseza în paralel identitatea ca trasatura a mitului.

Obtinem o linie foarte simplu de urmarit pentru a încadra cele doua drame într-una dintre categoriile mentionate mai sus. Putem afirma ca în cazul piesei „Anton Pann“ psihologicul predomina datorita framântarii continue a autorului pentru a-si atinge idealul, si anume „Cântecul mut“, care este vazut ca punctul cel mai greu de atins – Pann încearca sa scrie versul perfect, cum marturiseste în mai multe rânduri, încercare transformata într-o lupta cu sine. Si tocmai acum, dupa ce a asternut pe foaie versurile, acestea îi devin si limita, aspect asupra caruia vom reveni în capitolul urmator.

În „Avram Iancu“ se creeaza un orizont de asteptare unitar: toate personajele doresc aparitia unui ins exceptional, a unui erou în care sa se regaseasca si care sa-i reprezinte, sa-i asimileze. Cel care va raspunde acestui orizont va fi Avram Iancu. Am putea atinge, în felul acesta, implicatiile antropologice pe care le are un mit. Miticul apare, într-adevar, aici conturat puternic, dar pe parcursul piesei se pierde, trecându-se în istoric – psihologia lui Avram Iancu este intens exploatata si se înfatiseaza, pâna aproape de finalul piesei, consumarea lui pentru acelasi tel pentru care fusese nascut. În acest punct, la fel ca si în cazul lui „Anton Pann“, se deschid mai multe cai ce pot fi urmarite, dar aceasta tine de ce voi evidentia în continuare, în capitolul trei.

3. Documentar vs. fictional

Cea mai importanta relatie cu privire la ce ne-am propus este relatia dintre ce este si ce ar putea fi. Acest al treilea capitol este bazat pe afirmatia lui Aristotel: „Într-adevar, istoricul nu se deosebeste de poet prin aceea ca unul se exprima în proza si altul în versuri (...), ci pentru ca unul înfatiseaza fapte aievea întâmplate, iar celalalt fapte ce s-ar putea întâmpla. De aceea si e poezia mai filozofica si mai aleasa decât istoria: pentru ca poezia înfatiseaza mai mult universalul, câta vreme istoria mai degraba particularul“. Cu aceasta idee si cu aceea ca mitul reprezinta mai multe posibilitati, în timp ce istoria indica o singura realitate, am depistat în text trimiteri sau chiar creari de mai multe posibilitati sau, din contra, închiderea într-o singura cale (i.e. demitizarea).

În cazul piesei „Avram Iancu“ suntem pusi în fata unei duble alegeri: putem crede ca eroul s-a întrupat dintr-o pasare sau îl putem considera om. Suntem înca de la început plasati în sfera mitului. De aici încolo urmeaza o degradare, o alterare a mitului, o transformare a sa în istorie – posibilitatile ne sunt restrânse, fiind obligati, în calitate de cititori, sa privim istoria unui singur om.

Un moment important în piesa este acela în care Iancu restrânge pâna la o singura posibilitate originile sale: „Urias pe dinafara, copil pe dinauntru. Tu furi subsuoara un tun aprins din tabara ungureasca si crezi în povesti scornite pentru nevârstnici. Mai pruncule, eu sunt din Vidra de Sus si am avut mama, mama cu meserie de mama, mama cum se cade. Tata traieste, înca, tot în Vidra. Si când se gândeste la mine si-aduna lacrimile în naframa, cum aduna popa faramiturile de prescura. Uite-te la mine, Ilie, seaman eu a vultur?“ În acest moment mitul dispare pentru a lasa loc istoriei personale a lui Avram Iancu.

Urmatorul punct important este finalul dramei. Aparent este continuat registrul în care este scrisa piesa de când Iancu îsi dezvaluie originile. Exista doua posibilitati de interpretare a finalului. Putem intui ca una dintre ele înseamna o revenire la registrul mitului, în ciuda faptului ca finalul poate parea închis: „(...) Eu nu mai sunt bun de nimic. Mie mi-e destul. Eu ma duc – eu ma duc unde stapâneste fiara si tacerea. – Erji, parinte, aici e muntele! Aici am fost eu pasare si m-am facut om. Acu ma duc iar în padure – ma duc în padure – sa ma schimb. (...) Muma padurii, muma noastra, acu ma fac iar pasare“. Acesta este un prim mod de a vedea încheierea: asa cum spune istoria, Avram Iancu si-a pierdut mintile. Însa mai este înca o posibilitate: acest sfârsit nu este nicidecum închis. Replica urmatoare a lui Popa Pacala: „Doamne, cum s-a împrastiat sufletul Iancului!“ are puterea de a deschide finalul. Aceasta plecare a eroului nu este o îndepartare, ci o dispersare a sa în toti indivizii poporului, care devin în felul acesta o singura entitate.

În cazul dramei „Anton Pann“, relatia ce este – ce ar putea fi este data de „Cântecul mut“. Acesta reprezinta pentru autorul sau atât un ideal, cât si o limita. Mai mult chiar, opera poetului poate fi vazuta ca ideal artistic al lui Lucian Blaga. Putem vorbi, deci, de autoreferentialitate, însa cântecul lui Pann este unul în care se duce o lupta între doua posibilitati: este cântecul o limita sau un ideal? Raspunsul vine imediat – ambele.

Thomas Carlyle  sustine ca: „În unele limbi vechi, titulaturile sunt (...) sinonime. Vates înseamna atât profet cât si poet: si, într-adevar, Poetul si Profetul, bine întelesi, s-au înrudit ca sens în toate timpurile într-o mare masura. Fundamental, ei sunt unul si acelasi si în zilele noastre.“ Aceasta înseamna ca poetul, asa cum sustinea si Aristotel, are menirea de a spune ceva ce s-ar putea întâmpla, de a descrie o alta realitate. Cântecul lui Pann face acest lucru, dar mai ales îi permite acestuia sa treaca în mit.



Am vazut pe parcursul acestui eseu trecerile dinspre mit spre istorie si dinspre istorie spre mit ale celor doua piese, gradele de resorbtie a istoriei în mit si mai ales puterea lui Blaga de a mitiza vremurile moderne. Putem concluziona prin a spune ca, desi în cele doua drame optiunea auctoriala nu este ferma (pentru mit sau pentru istorie), ele constituie o foarte importanta încercare de mitizare a unor personaje si epoci aproape imposibil de mitizat.

---