Fiecare peisaj se aseamana unui portret
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura interogatiei »
Autor:
Marcel LupSe în dialog cu Iolanda Malamen
Iolanda Malamen: Marcel Lupse, Bistrita a demonstrat în ultimii ani ca centrele de greutate în artele vizuale se muta si gliseaza mereu în favoarea istoriei artei.Marcel Lupse: Afirmatia ta defineste lucrurile din doua perspective: prima, cea constructiva, are ca suport existenta unei emulatii culturale la Bistrita care acopera trei decenii. În jurul unui nucleu de intelectuali si artisti se desfasurau aici, înca din anii ’80, Saloanele „Liviu Rebreanu“, colocvii si expozitii de arta plastica la care participau nume ilustre ale culturii române. Asta a întarit grupul de artisti si l-a deschis spre dialog, spre receptarea si promovarea artei de cel mai înalt nivel, având în Oliv Mircea nu numai criticul de arta, ci si curatorul majoritatii expozitiilor deschise la Bistrita în toti acesti ani. Paul Neagu, Geta Bratescu, Horia Bernea, Ilie Boca, Ion Dumitriu, Silvia Radu, Vasile Gorduz (ca sa enumar doar câteva nume), dar si Lia si Dan Perjovschi, Calin Dan, Cristian Paraschiv. Lista ar putea continua pe mai multe pagini. Esential este ca aceasta aura creata Bistritei a facut ca majoritatea artistilor importanti sa fi expus sau sa-si doreasca sa expuna aici. Restul e istoria artei. A doua perspectiva e una sociologica si face ca aceste evenimente artistice repetate uneori cu cerbicie în ciuda unor piedici mai mult sau mai putin obiective sa duca la formarea si dezvoltarea unui public amator de arta, avizat, care are deja un nivel ridicat de asteptare. Este veriga care închide cercul si ne face sa nu coborâm stacheta, iar faptul ca de multa vreme filiala UAP a fost singura institutie profesionista din judet a facut sa fim un fel de mândrie locala care, încet, încet, s-a dezvoltat si acum are o anvergura aparte primind sprijin inclusiv din partea autoritatilor locale. Aceasta aduce sub bune auspicii eforturile noastre si, de ce nu, o sansa în plus pentru istoria artei. I.M.: De ce sunt atrasi artistii de zona asta?M.L.: Pentru ca e tare frumoasa. Dar în primul rând eu cred ca din cauza oamenilor care sunt extrem de calzi si primitori. Unul din artistii împatimiti de zona a fost Ion Dumitriu care a strâns în jurul lui foarte multi artisti, vara si iarna, la Bistrita, Sângeorz-Bai, Valea Vinului. Am învatat foarte multe de la el în periplurile noastre prin zona. Apoi, Horea Bernea a venit la noi cu echipa sa de la Muzeul Taranului Român si a gasit lucruri foarte interesante mergând pe urmele lui Dimitrie Gusti si ale echipei sale regale de la începutul sec. XX. Trebuie adaugat ca zona Bistritei si Nasaudului, nefiind situate geografic pe traseele principale ale „emanciparii“, pastreaza înca nealterate buna parte din folclorul autentic, din obiceiuri si datini. Pe la sarbatori, la noi mai poti vedea tarani care poarta mândri straie albe presarate cu pulbere de stele. Toate acestea sunt înca puncte de atractie pentru zona. I.M.: De când privesti natura cu atentie?M.L.: De când pictez. Am credinta ca fiecare peisaj se aseamana unui portret si ca are si portretul un „exterior“, o parte vizibila, palpabila, usor sesizabila, dar în acelasi timp are si un duh, ceva launtric, special, care surprinde mai greu. Trebuie sa ai rabdarea sa-l privesti în diferite momente ale zilei, în diferite anotimpuri si abia atunci el începe sa-si dezvaluie tainele. Fie ca este într-o armonie de verde aproape monocroma, fie ca este într-un contrast puternic dat de lumina polarizata a diminetii, peisajul pulseaza, traieste, este viu. Trebuie doar sa stii sa privesti si sa simti asta. Cred ca aici începe adevarata comunicare a omului cu natura.I.M.: Este totusi imaginea într-o evidenta criza de identitate?M.L.: Nu cred ca imaginea sufera o criza de identitate. Imaginarul este cel în criza. Imaginea este, dupa mine, la fel de pura si proaspata ca la începutul lumii. Ea ni se releva frust, nemijlocit si noi o luam, o prelucram, o spargem si o recompunem, o reconstituim fiecare dupa harul si puterile lui si o facem sa fie sau nu – mesaj artistic. Imaginarul, însa, poarta amprenta societatii care l-a produs si are, ca si aceasta, crize si reveniri, evolutii si stagnari. De aceea, cred ca „lupta“ dintre figurativ si nonfigurativ este o falsa problema. Tendintele catre una ori cealalta sunt ciclice si definesc nevoia de concret, de revenire la exprimarea simpla (si nu simplista) sau din contra, nevoia de abstractizare, esentializare pe care o simte câteodata spiritul uman. Cine ar putea sa judece care este mai important: Fidias sau Brâncusi, Giotto sau Picasso?)I.M.: Nimeni. Ar fi o mare nerozie. Presupunand ca ai fi un miliardar cu mare iubire de arta, ce ai face pentru artisti?M.L.: În primul rând, le-as cumpara lucrarile evaluate la adevarata lor valoare. Astfel, artistul ar deveni independent financiar si ar putea sa-si permita un trai decent pentru el si familia lui, ar putea calatori, ar avea conditii mai bune de lucru etc… Totul pleaca de aici. Nu mai spun ca traind utopia pe care mi-o propui, galeriile de arta ar concura, ca numar, supermagazinele care apar acum precum ciupercile dupa ploaie.I.M.: Cum traieste artistul roman? Îi apara cineva interesele?M.L.: Cum ar putea sa traiasca în tranzitia pe care o traim? Greu. Sa fiu bine înteles. Nu cred ca artistul va salaslui vreodata în tarâmul mierii si al laptelui. Vorbeam mai devreme de decenta. Atât. Dar pentru asta trebuie sa astepte relansarea economiei, aparitia pietei de arta, cresterea venitului pe cap de locuitor, tendintele actuale în moda etc, etc…. Si asta nu cu mâinile încrucisate.În masura în care uniunile de creatie functioneaza, ele pot apara drepturile artistului. Au aparut acum si societati ale dreptului de autor. Din pacate, lucrurile se misca greu si pâna sa avem o lege care sa reglementeze „cosul zilnic“ pentru artist si familia sa, mai avem mult de asteptat.I.M.: Foarte interesante si expresive „instalatiile“ tale, expuse la Galeria Veroniki. O sa reiei aceasta experienta?M.L.: Lucrez de multa vreme si reiau din când în când cu placere picturile obiect din ciclul „Miresmele lumii“ la care folosesc pliculete de ceai pe care intervin sau nu. Mi se par extrem de expresive si neconventionale în acelasi timp. Au o mare plasticitate si prelungesc, într-un fel, ciclul florilor de leac. Este un exercitiu, o joaca ce poate deveni extrem de serioasa atunci când înlantuirile de pliculete de ceai folosite se transforma în „porti împaratesti“, „arcuri triumfale“ sau „paretare“. Un alt fel de a vedea lumea. Voi relua cu placere acest ciclu pâna când el va deveni o mireasma, o odoare, un parfum.I.M.: Ce-ai fi pictat daca ai fi locuit printre „zgârie nori“?M.L.: Probabil tot ce pictez acum, pentru ca artistul vine întotdeauna de undeva, are o obârsie undeva, pe un câmp cu ierburi si miresme. Nu s-a „nascut“ printre „zgârie nori“. Poate ca de aceea dorinta tuturor de a cultiva plante, de a întretine mici gradini în acesti colosi de sticla si beton. Fiecare locuitor cu ghiveciul lui. Si asa legatura cu obârsia se pastreaza. Pastram genetic aceasta legatura. I.M.: În ce perioada artistica ne aflam?M.L.: Unii spun postmodernism. Eu nu as cauta neaparat un nume pentru ca probabil el va fi gasit mai târziu. E treaba istoricilor de arta. Este sesizabila însa o tendinta puternica de întoarcere la natura, la placerea lucrurilor simple, la figurativ si eu nu vad în asta o stagnare sau un regres, ci pur si simplu dorinta de a reveni pentru a-ti încarca bateriile, a reconsidera principii fundamentale si a o lua apoi la drum primenit, cu privirea limpede.I.M.: Ce vezi prin fereastra atelierului tau, Marcel Lupse?M.L.: Ai sa zâmbesti, poate – un zid. Un zid coscovit al unei vechi cladiri ce pâna mai ieri statea sa cada. Acum cladirea se restaureaza si zidul meu va primi un strat de var alb sau poate o culoare care va încalzi lumina ce intra pe fereastra. S-ar putea sa fie un semn. Un semn bun.I.M.: Cum este gustul publicului de azi?M.L.: Destul de amestecat, daca vorbim în general, din cauza bombardamentului informatic total necontrolat la care este supusa populatia, în special tineretul. Este nevoie de scoala, este nevoie de educatie, pentru ca altfel suntem pierduti. Artistul poate sa educe gustul si sa schimbe astfel lumea. Trebuie însa sa fie ajutat. Cultura costa bani, dar investitia merita.I.M.: Peisajele tale si buchetelele de plante pe care le pictezi, cu atâta naturalete si har sunt surse de bucurie pentru privire. Cum au crescut ele în spiritul tau?M.L.: Vorbeam de obârsii. Mi-am petrecut copilaria la tara, pendulând între Buciumii Vaii Chioarului, în Maramures, de unde vine tata si Valea Bârgaielor, locul de bastina al mamei. Copil fiind, am mai prins cununile de grâu atârnând în grinda, florile de leac si de descânt culese noaptea pe roua si atârnate la uscat în umbra prispei, coronitele de Sânziene aruncate peste casa… Chiar daca multe nu le-a înteles copilul de atunci, ele s-au deslusit mult mai târziu si tot atunci am înteles ca ele vor disparea ca o boare, daca nu voi putea sa le tes cu culori pe pânza. Asa ca iata-le! Buchetele de flori de leac, buzduganul grâului, cununa, coronitele de flori de sânziene nu sunt simple alcatuiri, ci recompun o spiritualitate ce ne defineste simbolic drept traitori în acest spatiu. Am mai spus asta, dar îmi place sa repet.I.M.: Ce are unic si misterios verdele, în afara de necuprinderea lui dumnezeiasca?M.L.: Se spune ca cel mai greu e sa armonizezi verdele. Un kilogram de verde e mai verde decât un gram de verde, de aici poate si misterul. Exista o anume retinere daca nu chiar teama de verde în lumea pictorilor. Poate tocmai pentru ca e culoarea cea mai raspândita pe uscat. Nu stiu. Mie îmi place si ma simt în elementul meu când pictez cu verde. Cred ca unicitatea lui consta în muzicalitate. Verdele e simfonic si nu accepta falsuri.I.M.: Ce le doresti artelor vizuale din Romania?M.L.: Sa rodeasca, daca îmi este îngaduita metafora, si sa fie mai des folosite ca ambasadori ai culturii si spiritualitatii românesti.