Ceainaria lui Marcel Lupse
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura vizuala »
Autor: Iolanda Malamen
În vara aceasta, am avut nesperatul privilegiu sa zabovesc pentru câteva zile în „falnica Venetie“ si sa intru în intimitatea magica a Palatului Correr (Casa Romana), loc pe care Nicolae Iorga l-a ales, cumparându-l pentru aducerea prin venele culturale ale orasului si a putin sânge cultural românesc. Dupa '90, în interiorul acestei splendide constructii, peretii au fost ciclic însamântati cu lucrari de arta, în functie de prezenta unor artisti care i-au trecut pragul, bucurându-se de Horia Bernea, Constantin Flondor, Horea Pastina, s.a.m.d. Printre ei, si Marcel Lupse cu minunatele lui buchetele de ierburi si mici radacinoase, pictate cu un realism seducator, pe un fel de grinda pe care atârna ca niste crengi sarbatoresti. Am privit de fiecare data pictura când am trecut prin fata ei cu un sentiment de curatire interioara si de încântare, spunându-mi ca observarea lumii poate începe fara ezitare si din acest punct proaspat si nealterat. Cunosteam din frânturi de albume ceea ce face Marcel Lupse, mai ales ca pentru mine Bistrita reprezinta, în momentul de fata, o întâmplare artistica de exceptie si chiar sunt legata prin Gavril Tarmure de câteva ebose de proiect. Curatorul Galeriei Veroniki (galerie aflata într-o înstrainare confortabila si strategica a Bucurestiului, pe straduta Murmurului, în spatele Ambasadei Chinei), criticul de arta Maria-Magdalena Crisan mi-a dat ocazia unei întâlniri cu pictura lui Marcel Lupse, deschizându-i acestuia o expozitie cu un titlu raspicat: „Lumini si umbre“. Personal, as fi numit fara ezitare aceasta expozitie, de o intensa si spectaculoasa observatie a materiei, „Duhul verdelui“ (lucrarile recente) si „Ceainaria lui Marcel Lupse“, lucrarile din tinerete, fiindca inspirata complicitate a Mariei-Magdalena Crisan a facut ca ambele perioade sa se admita reciproc, flanând dintr-una spre cealalta. Ca orice pictor de vocatie, si Marcel Lupse poarta cu sine lirismul fabulos si pur al popasurilor sale: dealuri si vai, paduri si gradini, luminisuri si ape, flori si copaci, fânete si case, ceruri limpezi sau încarcate de nori. Vegetatia este pentru el suprema rasplata a bucuriei cu care o priveste si îi întelege alcatuirea dumnezeiasca. În fiecare unghi al peisajelor pe care se hotaraste sa le rescrie cu pensula, se vede o patimasa identificare a locului. Peisajul are în Marcel Lupse un narator volubil, care se lacomeste sa povesteasca. Betia de verde, înfiorat cu zeci de nuante, ce se ating aproape muzical, da senzatia unei împliniri cosmice iar ritmul lor este de o stranie limpezime. Micile buchete de plante gracile (materie rupta din pamântul viu care a hranit-o), surprinse în tremurul lor cromatic si misterioasele arome, pictate pe suprafete mici de lemn, cu inocenta austeritate, sunt semne ale respiratiei divine. Pictorul stie sa aleaga cu gratie elemente din lumea înconjuratoare, obiectivând ceea ce a trait interior si transformându-se într-un purtator de har al materiei. Autoportretele, surprinse în ipostazele unor interioritati diferite, au picturalitate si fermitate în tusa, umbrite sau luminate de elementul cromatic.Seria cealalta de lucrari (perioada din anii mai vechi) este o ingenioasa acoperire a unor suprafete mari de pânza, cu sute de pliculete de ceai folosite, pe care înmuierea în apa fierbinte a lasat urme difuze de culori. Marcel Lupse le-a asezat cu rabdarea constructorului ca pe niste caramizi, lasând mici suprafete goale pe care le-a „umplut“, pictând paretare, buchete de flori, cerdacuri, mere s.a.m.d. sau pictând chiar (în doua-trei rânduri) plicurile de ceai în aceeasi asezare de zidire migaloasa. Încadrarea acestor instalatii expresive, nascute din ideea cultului si gestului pasnic al bautului de ceai, gândita ca o încheiere a dialogului cu lichidul linistii, armoniei si ordinii spirituale poarta însemnele cromatice ale vegetalului, cerescului si mineralului. Am vazut expozitia joi, 15 noiembrie, la orele 17. 30 (ora simbolica pentru bautul ceaiului) si am avut sansa de a participa la o demonstratie pe viu a sorbitului acestei licori exotice, initiata si însotita cu un comentariu de exceptie al criticului Dan Haulica.Bucurestiul cultural trebuie mereu descoperit. Surprizele nu vor întârzia.