A rosti si/sau a scrie
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Roberto Pazzi, „Evanghelia lui Iuda“, traducere, cuvânt înainte, note si repere biobibliografice de Mihai Banciu, Bucuresti, Editura Corint, 2006.
„Nu exista om daca nu exista constiinta a istoricitatii trecute
si proiectie în cea viitoare.“
(Roberto Pazzi)
Începând de la mijlocul secolului XX, în Italia s-au purtat lungi si animate controverse referitoare la specificul national si la modul în care autorii epocii întelegeau sa trateze acest aspect. Demarata în liniile sale caracteristice, înca din anii '30 (care au reprezentat cea mai ideologizata perioada din istoria culturii italiene moderne), dezbaterea nu a facut, însa, decât sa demonstreze netemeinicia unei astfel de abordari. Pentru ca tocmai acesta este momentul când, în Peninsula, se impun autori a caror opera depaseste elementele de constrângere ale conditionarii strict istorice, pentru a nu-i aminti aici decât pe Fausto Gianfranceschi ori Dino Buzzati. În plus, de-a lungul întregului secol trecut, spiritul tragic din viziunea fantastica, atât de evident la Dante, modelul la care literatura italiana n-a încetat niciodata sa se raporteze, va suferi din ce în ce mai accentuat de pe urma intrarii sale într-o evidenta eclipsa. Va mai reveni, sporadic, pentru a exprima marile nelinisti ale constiintei si epocii moderne, asa cum se întâmpla în opera lui Massimo Bontempelli, dar dominante devin alte tendinte: asimilând elemente ale avangardei, câtiva artisti cum sunt Arturo Loria sau Tommaso Landolfi reusesc sa integreze vechea dimensiune tragica a fantasticului în curentul ce tinde sa devina dominant în noul climat cultural.
Cumva în aceasta linie se înscrie, la o distanta de câteva decenii, si Roberto Pazzi (care s-a afirmat, mai întâi, ca poet) prin toate romanele sale, de la primul, „În cautarea Împaratului“ (1985), la „Printesa si balaurul“ (1986) si mai ales la „Evanghelia lui Iuda“ (1989), text aparte, esential pentru mesajul pe care încearca sa-l transmita, ca si pentru tipul de scriitura pe care autorul doreste sa-l impuna în peisajul literelor italiene. În plus, la fel ca si unii dintre predecesorii sai, diametral opusi scrierilor lui Alberto Moravia sau Fogazzaro, Pazzi alege, la rândul lui, sa fie mai putin „italian“, respingând mult prea decorativa si consacrata culoare locala. În loc de asa ceva si dincolo de retorismul cu care unii dintre contemporanii sai si-au obisnuit cititorii, el reuseste sa recreeze convingator o epoca îndepartata de prezent si sa abordeze astfel o tema frecvent tratata în ultimii ani, daca e sa ne gândim la José Saramago, cu „Evanghelia dupa Isus Cristos“, sau la Simon Mawer, cu „Gospel of Judas“.
Actiunea cartii, plasata în timpul domniei lui Tiberius, este centrata pe opozitia dintre cuvântul rostit si cel scris, tema aceasta fiind ilustrata prin numeroasele controverse referitoare la modul cel mai potrivit de a raspândi învatatura crestina, dar, deopotriva, de a gasi metoda cea mai apropiata de intentia initiala a lui Jeshua. Personajele cartii ilustreaza perfect dihotomia enuntata, interogatiile fundamentale, ca si întrebarile pe care si le adreseaza unele altora în cele mai diferite momente fiind perfect surprinse de scriitorul italian: „Oare de ce Hristos a vorbit doar, fara sa încredinteze nimic scrisului? Oare nu cumva cuvântul scris tradeaza cuvântul spus, pietrificându-l în instrument de dominatie?“ Pentru ca, spre final, ideea sa fie reluata si nuantata: „Puterea unui cuvânt salasluieste în constiinta celui care îl asculta, cu mult mai mult decât în litera scrisa care îl pastreaza.“ În fond, majoritatea paginilor din „Evanghelia lui Iuda“ se raporteaza la textul biblic, amintind foarte frecvent cititorului postmodern ca „La început a fost Cuvântul“. Dovedind marea arta a îmbinarii planului real-istoric cu cel fantastic, scriitorul reuseste astfel sa realizeze o constructie narativa ce poate fi – sau chiar trebuie – receptata în moduri foarte diferite: ca roman (pseudo)istoric, de moravuri, livresc, de aventuri. Abordând, deopotriva, tema timpului, mereu combinata cu cea a mortii si a puterii, cartea lui Roberto Pazzi traieste prin personaje (care nu sunt fixe si reci, asemenea unor calcule algebrice, asa cum s-a mai întâmplat în cazul altor autori care au încercat sa abordeze, din varii perspective, o atare tema) si, totodata, prin atmosfera – fie ca e vorba de atmosfera Romei peregrinarilor lui Caligula, fie de Nazaretul Iudeii sau de lumea din jurul lacului Tiberiada.
În plus, scriitorul italian are curajul de a aduce în discutie mult discutata tema a paternitatii evangheliilor, pornind însa nu de la premisa consacrata ce împarte totul în adevar si minciuna, ci alegând sa nuanteze aceasta ecuatie prin includerea, în cadrul ei, a unui al treilea termen: posibilul. Cititorul nu va mai privi, astfel, vizita pe insula Capri, la resedinta împaratului, a frumoasei Cornelia Lucina, fiica lui Cornelius Gallus, poetul cazut în dizgratie cu ani în urma, ca pe un fapt ce trebuie demonstrat cu documentele istorice pe masa. De altfel, autorul însusi, în cuvântul adresat lectorului si plasat chiar la începutul romanului sau, va sublinia modul în care aceasta carte ar trebui citita: „As dori sa recomand cititorului ca, înainte de a deschide romanul, sa nu se întrebe cât de credibil este din punct de vedere istoric zborul fanteziei în «Evanghelia lui Iuda», si nici sa nu cedeze tentatiei de a separa faptele atestate documentar (precum Tiberius ce primeste, la Capri, vizita nocturna a Antoniei, ori Augustus ce transmite la Alexandria ordinul de ucidere a lui Cornelius Gallus, prefectul Egiptului) de cele complet inventate (cum ar fi razbunarea nebuneasca a lui Cornelius Gallus, care, pentru a-l amagi pe împarat, minte în ceea ce priveste crucificarea, prefacându-se ca o citeste în Evanghelia lui Iuda).“
În acest context, povestirea tulburatoare despre Jeshua din Nazaret pe care Cornelia o deapana în fata lui Tiberius va primi, desigur, noi semnificatii. Întrucâtva asemanator cu modelul artistic al Maestrului din romanul „Maestrul si Margareta“ al lui Mihail Bulgakov, cel care, retras în subsolul sau scria romanul despre Pilat din Pont, al carui plan narativ principal era plasat în Yerushalaim-ul anului 33 al erei noastre, poetul Cornelius Gallus scrie, în urma calatoriei sale – evident initiatice – în Orient, un poem desemnat a relata viata si faptele profetului din Nazaret, dar si de a surprinde cât mai exact natura speciala a învataturii acestuia. Asadar, spre deosebire de majoritatea poetilor Romei epocii lui, Gallus nu compune o fictiune personala, ci încearca sa transcrie, aproape hipnotic, parca sub impulsul unor clipe de har divin, desfasurarea unei istorii pe care o percepe de la bun început ca fiind sacra. Ca si Maestrul lui Bulgakov, el povesteste ceva ce nu vazuse, dar despre care stia – simtea – ca e extrem de important. Astfel încât, dincolo de dusmania fatisa pe care i-o va arata în scurt timp Augustus, fostul sau protector, explicatia esentiala a faptului ca tocmai aceasta e ultima scriere a poetului trebuie cautata si în amanuntul ca, dupa realizarea unui asemenea text, el nu va mai fi capabil de a pune altceva pe hârtie, caci realizase propria versiune a unei inedite a cincea evanghelii. Romanul lui Pazzi se dovedeste, astfel, a fi si o carte despre revarsarea sacrului în lume, caci toate personajele, pâna si Tiberius ori Caligula, resimt aceasta influenta si nu vor fi în stare sa se smulga de sub fascinatia ei. Fascinatie care, cel putin pe batrânul Tiberius, îl face, paradoxal, poate, daca ne gândim la existenta sa anterioara, nu doar sa se gândeasca la moarte, la apropierea acesteia si la posibilitatea ca ea sa-i trimita chemarea foarte curând, ci si la posibilitatea de a face ceva pentru cei din jurul sau. Tocmai acesta e si momentul perfect intuit de frumoasa si inteligenta Cornelia, cea care vine sa-i recite (adica, mai exact, sa interpreteze) poemul tatalui sau, în încercarea tardiva de a obtine iertarea împaratului. Nimic altceva, în fond, decât convingerea pe care Roberto Pazzi a exprimat-o în repetate rânduri: „Din gândul la moarte izvoraste iubirea pentru ceilalti, mila. Marea tema a mortii uneste memoria si prezentul.“
Esentiala nu mai este, acum, doar raportarea stricta la modelul consacrat al livrescului postmodern, reprezentat de imaginea consacrata a Seherezadei, în cazul acesta, întruchipata de Cornelia Lucina, ci semnificatia noua pe care povestea o are pentru Împarat: nu numai o posibila îndepartare a spectrului mortii, ci o mult dorita întelegere a noii învataturi ce punea iubirea mai presus de orice. În plus, nu doar Cornelia se afla sub amenintarea mortii – în cazul în care demersul ei de reabilitare a memoriei parintelui cazut în dizgratie si de salvare proprie ar da gres –, ci si Tiberius. Desigur, pozitiile lor par fundamental diferite, dar, la o lectura atenta, se vor dovedi mult mai asemanatoare decât ne-am putea astepta: ea povesteste pentru a se salva, iar batrânul împarat o asculta tocmai pentru ca simte ca, întelegând povestea-parabola al carei spectator este, va reusi ceea ce-si dorise întotdeauna: sa opreasca timpul. În acelasi timp, din Palestina sosesc vesti neasteptate, de natura a-l pune pe gânduri pe Cezar: caci tradarea lui Iuda, cel care înregistrase cu atentie cuvintele lui Jeshua si îsi scrisese deja evanghelia, nu face decât sa-i reveleze lui Tiberius, dintr-o data, propriul destin, înscris dintotdeauna în ecuatiile complicate ale puterii politice. În acest fel, demersul lui Robert Pazzi se împlineste pe de-a-ntregul, iar adevarul istoric se contopeste pentru totdeauna cu cel al unei istorii la fel de posibile, cea vizionara, înscrisa în inedita scriere a lui Gallus si, desigur, si în cea a lui Iuda. Cititorul se va afla, astfel, la sfârsitul romanului, si în fata unei inedite lectii de lectura care încearca sa-i demonstreze, o data în plus, puterea cuvântului scris în fata celui ce doar rosteste adevarul – si care, uneori, ramâne, din pacate, doar în sfera posibilului.